Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Cărţile care ne seamănă de Ioana Pârvulescu


Aşa cum cea mai răspîndită metaforă legată de femeie în istoria literaturii este cea a florii, cea mai răspîndită metaforă prin care se descrie cartea este cea a lumii. Femeia e floare între femei, femeie între flori, frumoasă ca o floare, îmbobocită, corolă deschisă, ofilită, parfumată, vizitată de fluturii de bărbaţi. Cartea e univers, e creaţie, microlume, personajele din “universul cel himeric” trăiesc, au un destin, fie el sau nu meritat, autorul e un Creator bun sau rău, ţine în mînă vieţile eroilor săi şi îşi salvează sau îşi distruge lumea. Multă vreme omul a fost suficient de orgolios şi suficient de credincios ca să se compare direct cu Dumnezeu şi să încerce să-l imite. Sînt cîţiva poeţi din secolul al XVII-lea care-şi clădesc în carte mica lor lume în mai puţin de 7 zile, ca să imite marea lume a lui Dumnezeu. Angelus Silesius pretinde a fi scris partea întîi din Călătorul heruvimic, alcătuită din 302 epigrame, în patru zile, ceea ce înseamnă, în medie, 75 de epigrame pe zi, fiecare dintre acestea fiind o bucată de lume plină de sens. Cît timp un Dumnezeu a vegheat din cerul omului, scriitorul a vegheat şi el din cerul cărţii asupra personajelor, controlîndu-le gîndurile, ştiindu-le intenţiile, meandrele vieţii şi sfîrşitul. Mai tîrziu, cînd cerul omului a rămas gol, scriitorii au început să dea independenţă personajelor, să afirme că nu le mai ştiu soarta, că se lasă conduşi de ele, că logica şi coerenţa din universul himeric se autogenerează şi nu depinde de intenţiile autorului. Oricum însă, metafora cărţii-lume a continuat să fie valabilă: cum e lumea, aşa e şi cartea. Liniuţa de unire între cele două ar fi înţelegerea. Cînd înţelegi bine lumea cărţii înţelegi şi lumea lumii şi reciproc.

De încăpătoarea metaforă carte-lume s-a abuzat întocmai ca de metafora femeii-floare. Poate de aceea cîţiva dintre bărbaţii care şi-au petrecut o bună parte din viaţă în preajma cărţilor au preferat o imagine mai modestă şi mai proaspătă: a cărţii care seamănă cu femeia. Dar nu despre paginile lor vreau să vorbesc, ci despre o comparaţie proprie, asemănătoare şi totuşi diferită, pe care o fac adeseori aproape fără voie. Pentru mine cărţile seamănă perfect cu oamenii, sînt feminine sau masculine, independent de feminitatea sau masculinitatea autorilor. “Cărţile sînt ca oamenii”, am scris, acum cîţiva ani, pe coperta a patra a unei colecţii de literatură şi am dezvoltat comparaţia pe tema întîlnirii: “Pe unele le întîlneşti la tot pasul, dar nu-ţi produc nici o impresie, le uiţi imediat. Cu unele te întîlneşti de nevoie. Sînt altele pe care îţi aminteşti că le-ai iubit, dar nu-ţi mai spun nimic şi cîteva care pur şi simplu n-au vrut să te iubească...” Fiecare cititor are, din experienţă proprie, exemple destule care să ilustreze situaţiile livreşti de mai sus.

Ideea asemănării dintre noi şi cărţi continuă să mă preocupe, iar lista de analogii creşte pe zi ce trece. De curînd, întîmplarea mi-a servit pe tavă o asemenea afinitate între uman şi livresc şi anume judecata pripită, neîntemeiată, care loveşte în acelaşi fel oamenii şi cărţile, adică acea atitudine pe care francezii o numesc méconnaissance. Am asistat la o discuţie în care se emiteau judecăţi suficiente şi negative asupra unui ins pe care ştiam precis că nici unul dintre cei prezenţi nu-l cunoaşte altfel decît din auzite, dintr-o primă şi superficială “lectură”. Apoi, pe seară, am citit o tabletă a lui Umberto Eco din volumul Pliculeţul Minervei recent apărut, în care sînt trecute în revistă cele mai mari gafe de lectură ale unor cărţi mari, precum şi cuvinte dispreţuitoare, cînd nu de-a dreptul injurioase, despre tablouri şi compoziţii faimoase. Savuroasa tabletă se numeşte Porcăria aia de A Cincea, aluzie la calificativele negative, dintr-un articol publicat despre Simfonia a V-a a lui Beethoven: “orgie de larmă şi vulgaritate”.

Că avem uneori faţă de cărţi antipatii încă de la prima întîlnire, fără să putem să ne stăpînim reacţia de respingere, după cum alteori sîntem atraşi inexplicabil de cîte un titlu sau trăim un adevărat coup de foudre (în timp ce alţi cititori se întreabă ce-om fi găsit la respectivul op) nu e grav. Călinescu, de pildă, îi sugera lui Ibrăileanu, după lectura în manuscris a romanului Adela, să schimbe titlul, care în opinia lui nu avea forţă de sugestie, propunîndu-i în schimb Fanny, “o mîngîiere, un cognomen pentru o fantasmă”, altfel, credea, întîlnirea cititorilor cu eroina ar fi ratată. Din fericire, Ibrăileanu n-a ascultat sfatul tînărului confrate. Mai grav este însă felul în care se vorbeşte despre cărţi necitite, creîndu-li-se o bună sau rea faimă nemeritată, exact aşa cum vorbim cu toţii, adesea, despre oameni pe care nici măcar nu i-am răsfoit, dîndu-le, fără temei, chipuri de îngeri sau de monştri. Între războaie, romanul lui Proust, de pildă, avea o putere de atracţie maximă asupra cititorilor români de orice vîrstă, mai ales asupra tinerilor, care îl terminau dintr-o sorbire şi îl reluau cu delicii. Acum, lucrurile stau tocmai invers, cartea îi sperie în special pe tineri, dar nu numai pe ei. Intelectuali care nu au trecut de primele trei pagini din A la recherche du temps perdu spun cu toată seninătatea şi fără remuşcări că e plicticoasă la culme, ilizibilă (paradoxul face că o asemenea afirmaţie are valoare abia dacă şi după ce ai citit o carte). Cînd, în facultate, am primit A la recherche... în ediţia poche de la Gallimard, de la nişte prieteni care-şi uniseră vieţile şi bibliotecile, dăruind imediat toate dublurile, am început să citesc primul volum fără tragere de inimă, aşa cum îndeplineşti o datorie plicticoasă. Mai că eram şi eu de acord cu afirmaţia lectorului care respinsese romanul lui Proust de la publicare (gafă pe care Eco o pune pe primul loc în amintita tabletă): “Poate că sînt eu greu de cap, dar chiar nu reuşesc să mă conving că un domn are nevoie de treizeci de pagini pentru a descrie cum se suceşte şi se răsuceşte în pat înainte de a adormi”. Abia după ce am descoperit cît umor are Proust, cît de nonconformist este şi cît de inventiv în portretele lui, ce lume delicat-atroce se naşte în fiecare volum, mi-am construit singură o altă imagine a romancierului. Proust din auzite e greu, e arborescent, e prea subtil pentru a fi ispititor. Proust pe care îl cunoşti bine e bun. Proust pe care îl reciteşti, aşadar îl iubeşti, e pasionant, frazele lui te prind în plasa lor de păianjen, iar subtilităţile lui îţi schimbă imaginea lumii. Jurnalul lui Sebastian sau cel al lui Jeni Acterian stau mărturie. Situaţia contrară e la fel de plauzibilă: o carte din auzite poate fi pasionantă, citită prima dată pare destul de bună, dar citită a doua oară devine plicticoasă. Prima întîlnire poate fi înşelătoare la cărţi ca şi la oameni, iar marile prietenii se pot naşte şi după un eşec iniţial. În Jurnalul lui Iacob Negruzzi, Maiorescu e descris, după prima întîlnire, ca “un şarlatan înfumurat” şi probabil că nici opinia lui Maiorescu n-a fost entuziastă. Din fericire, mai tîrziu cei doi s-au citit mai bine.

Cărţile ne seamănă. Uneori faima le precedă, iar atunci cînd le cunoaştem îndeaproape ne dezamăgesc. Alteori descoperim că gura lumii le nedreptăţea îngrozitor. Ne enervează de la un capăt la altul, le socotim proaste, ticăloase sau sînt o bucurie repetată la fiecare dintre întîlnirile pe care le avem cu ele. Descoperim, contrariaţi, că, la fel ca oamenii, se schimbă, fac riduri. Sau că par să fi descoperit un elixir al tinereţii şi noi sîntem cei care îmbătrînim mult înaintea lor. Au urmaşi, unul sau mai mulţi. N-au urmaşi. Dacă există, urmaşii nu sînt neapărat aşa cum i-ar fi dorit, cum te-ai fi aşteptat să fie. Ne influenţează sau ne manipulează. Escrocheria şi chiar hoţia nu le sînt, uneori, străine. Intră în conflict unele cu altele sau se susţin cu discreţie. Au noroc sau ghinion în viaţă. Ne dau o mînă de ajutor pe neaşteptate şi fără să le-o cerem. Le cunoaştem din întîmplare sau ne sînt prezentate, recomandate cu insistenţă. Sînt cîteodată ale noastre, dar nu e obligatoriu să le iubim cel mai mult pe acestea. Spun lucruri care ne pun pe gînduri. Ne iau prin surprindere sau sînt previzibile. Se întîmplă să fie ştiute de toată lumea, măcar după nume, să fie cărţi “publice”, asaltate. Se întîmplă să fie din cale-afară de singuratice. Te împrieteneşti uşor sau greu cu ele sau deloc, le eşti fidel sau le trădezi. Le vezi slăbiciunile sau te laşi cucerit fără ca defectele lor să te intereseze. Au gust, sînt de prost gust sau dezgustătoare. Sînt guralive sau mai degrabă tăcute şi misterioase, sînt raţionale sau abisale. Fac parte din viaţa ta, din familia ta, din grijile tale. Îţi lasă amintiri. Sînt memorie. Sînt asemenea oamenilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara