Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Credinţa în literatură de Gabriel Dimisianu


Au apărut Memoriile lui Nicolae Breban, primul volum, redactate recent, în intervalul de după 7 februarie 2003, ziua în care la Paris, după cum menţionează, a început să le scrie. Iată o iniţiativă surprinzătoare a prozatorului, contrariantă, oricum, pentru cine a luat act de rezervele pe care tot el le-a exprimat, în numeroase ocazii, faţă de genul memorialistic, faţă de jurnal mai ales, ce e drept, dar şi în general faţă de etalarea brută, neprelucrată artistic a biograficului. A privit cu neîncredere către această îndeletnicire, considerând că denotă de fapt o insuficienţă. Ar fi un semn, până la urmă, de „incapacitate creatoare”. A spus deseori Breban aceste lucruri şi acum le reia în Memorii unde chiar la început vorbeşte despre lipsa de sens a jurnalului, atunci când un scriitor are capacitatea, are forţa de a încorpora biograficul în opera lui „ficţională”. El nu ar mai avea, în acest caz, de ce să recurgă la jurnal: „cel ce-şi poate «deversa» biograficul în opera ficţională nu mai are nevoie de jurnal”. Îndată îi apare însă în minte exemplul lui Tolstoi, care îi contrazice teza. „Da, dar nu total”, îi răspunde Breban cititorului grăbit. Şi încă: „Tolstoi «o face» ca o formă de real, personal şi radical dialog cu sine, simţindu-se «ameninţat» de «bolile morale şi pulsiunile» ce-i asaltau raţionalitatea sau echilibrul moral”. Şi chiar şi în cazul lui Tolstoi, „creator absolut”, „sinceritatea profundă, reală” nu în jurnal ar fi mai întâi de găsit, crede N. Breban, ci tot în „operă”, adică în romane, în povestiri, în teatru.

Ajungem astfel la celălalt argument brebanian care pledează în favoarea „creaţiei”, a operei de ficţiune, şi anume gradul mai mare al acesteia de sinceritate. Nu doar în cazul lui Tolstoi, dar în toate cazurile, opera de ficţiune este „mai sinceră”, mai adevărată, socoteşte Breban, decât poate fi un jurnal sau o „autobiografie”, limitative prin natura lor, sufocate până la urmă „de banal şi de generalităţile previzibile”: „Nu, oricât de ciudat, de paradoxal ar părea unor inşi «din afara» literaturii sau psihologiei, sinceritatea nu e posibilă decât «în cadrul» ficţiunii, al «minciunii», al unui anumit tip de «minciună»...”. Biografismul netransfigurat l-ar fi condus pe I. Negoiţescu, în Straja dragonilor, la o „mărturie ratată”, carte care ar fi putut să stea alături de Coridon-ul lui Gide, aceea însă de „un curaj biografic real”, tocmai pentru că depăşeşte biograficul. Alţi mari critici, G. Ibrăileanu şi G. Călinescu, au fost mai „sinceri” când au “refuzat” să scrie jurnal, dar şi de ar fi scris, esenţialul despre ei, ca oameni, îl aflăm, susţine Breban, din Adela a primului şi din Bietul Ioanide a ultimului.

N. Breban „refuză” şi el să scrie jurnal, din motivele arătate, scriind în schimb aceste Memorii, operă tot „neficţională”, ca şi Straja dragonilor, la urma urmei, cartea lui I. Negoiţescu despre care spune că l-a dezamăgit tocmai pentru că era astfel. Nu intră Breban în contradicţie cu sine? Nu intră, ne asigură, pentru că la el biografismul este doar un pretext şi nu o ţintă, un factor declanşator şi potenţator, un punct de pornire către altceva mai complicat şi mai angajant. „Nu, nu o biografie vreau să vă propun, ci un «pretext biografic» pentru atacarea unei teme care interesează şi a interesat întotdeauna pe mulţi, şi căreia nu totdeauna Biserica – sau bisericile! – i-a dat un răspuns ultim, satisfăcător: sensul existenţei! Sau filozofiile!”. Cele trei semne de exclamare puse în frază sunt o expresie, mă gândesc, a micului şoc lăuntric autoprovocat, resimţit, nu se putea altfel, de acela care, într-o clipă de semeţie, îşi propune să elucideze inelucidabilul: problema sensului existenţei. Ce să spun? Bine că totuşi nu perseverează în această intenţie, bine că se repliază, că se retrage la timp din competiţia cu bisericile şi cu filozofiile, mărginindu-se, până la urmă, să desluşească numai sensul propriei existenţe şi nu, neapărat, pe acela al lumii, al lumilor.

Iar acest sens al existenţei proprii îl formulează memorialistul destul de simplu, încă de la începutul depoziţiei sale, atunci când vorbeşte despre „oarba credinţă în literatură, mai ales în subspecia numită roman”. Este punctul de convergenţă al unei vieţi această „oarbă credinţă”, acest fanatism literar, ca să-i spunem astfel, care la Breban trece înaintea oricăror alte forme de trăire spirituală, aspiraţii sau pasiuni. Şi aceasta încă din anii tulburi ai adolescenţei şi primei tinereţi, când social drumurile încă nu se aleseseră pentru el, când suporta tot felul de „şicane sociale”, de discriminări din pricina originii burgheze şi, încă mai grav, ca odraslă de preot greco-catolic, silit să trăiască mereu la margine şi după „debarcarea” în Capitală, constrâns la ceea ce el numeşte „aventura singurătăţii” şi la munci umile, îndeplinite pentru a supravieţui. Chiar şi atunci, în atât de rele circumstanţe exterioare, focul lăuntric nu se stinge, patima literară se menţine vie în el, puternică, activantă, capabilă să-l proiecteze în „paradis”, un paradis neperceput de alţii pentru că este alcătuit numai pe măsura lui sufletească, anume „comandat” pentru el: „paradisul meu, care, aţi înţeles, redus la esenţa sa, este forţa, capacitatea mea de creaţie, de a trăi în lumi suspendate, «false», dar... cu atâta putere încât «ea însăşi», «distinsa, capricioasa, tiranica Viaţă», vine, până la urmă, mieroasă şi vicleană, să se instaleze în «ea», în acea formă «falsă», în acea «iluzie», ce, astfel, devine mai reală decât ea!”

Nimic mai mult şi nimic mai puţin nu visează pentru sine tânărul Breban decât o carieră de scriitor, de romancier. Tot ce i se întâmplă poate fi pus în relaţie cu acest proiect, toate fiinţele care-l înconjoară au un rol de jucat (un sens) în această construcţie, părinţii, femeile iubite, prietenii, tânăra învăţătoare din Lugoj, Mia Pop, care scrisese cândva în dreptul numelui său, în fişa caracterială, cuvântul arzător „geniu”.

Temele clasice ale romanelor lui Breban – relaţia stăpân-supus, persecutor-victimă, maestru-învăţăcel, prietenia, cuplul, rupturile de personalitate, elogiul provinciei creatoare – le întâlnim şi în Memorii, astfel cum ne şi aşteptam de la acest scriitor posedat de obsesiile lui literare, urmărit de personajele lui, de conflictele, de situaţiile pe care le-a imaginat în romane. Am putea spune că, de fapt, altă viaţă decât literatura nici nu a avut. Acolo, în orice caz, trebuie căutat omul Breban, în proza lui de ficţiune, în romane, şi mai puţin în aceste pagini unde îl aflăm întâi de toate, dacă nu exclusiv, pe scriitor. Aceasta dacă este să-l raportăm pe Breban la propria-i teorie despre sinceritate şi adevăr, mai deplin răsfrânte, acestea, de literatura de ficţiune decât de literatura de memorii şi de jurnale.

Discutabile, în sensul că pot genera discuţii, dar nu mă refer la ele prima dată, sunt teoriile recurente ale lui N. Breban despre inaptitudinea pentru roman a prozatorului român, „supraperformant” în „genul scurt, schiţă, nuvelă” („de la Negruzzi la Caragiale şi Şt. Bănulescu sau Eliade”), ceea ce l-a şi mobilizat pe autorul Memoriilor de acum să se dedice „proiectelor ample, de mari construcţii şi mai ales de roman în sensul cel mai ambiţios”. Este adevărat că la începuturile ei moderne proza românească s-a ilustrat prin nuvelă şi povestire, prin C. Negruzzi, în primul rând, ceea ce nu înseamnă că până la N. Breban nu am avut romancieri în sensul cel mai „ambiţios”. De la Rebreanu la Hortensia Papadat-Bengescu, de la Camil Petrescu la Mircea Eliade, căruia i se uită romanele şi este trecut „doar” printre nuvelişti sau chiar până la puţin cunoscutul Dinu Nicodin, autorul romanului monumental Revoluţia, din 1943. Sigur că este oricând binevenită pledoaria pentru “genul proteic”, patetică şi inspirată cum este, în Memorii, aceea a lui Nicolae Breban, de pildă atunci când face o comparaţie din perspectivă “urbanistică” între nuvelă şi roman, acesta din urmă impunându-se prin complexitate şi amploare. „Dacă putem compara nuvela cu o casă, cu o vilă, cu un manoar sau un palat, romanul, în ordine urbanistică, trebuie comparat cu diversitatea, funcţionalitatea şi armonia unui întreg oraş, cu case sau palate, străzi largi, dar şi străduţe surprinzătoare, întortocheate, fabrici, şcoli, cazărmi, parcuri, subterane şi turnuri! Un univers de obiecte, personaje şi fapte...”

Aceste Memorii, pe marginea căror ar fi de discutat mult mai mult decât am putut să o fac în acest cadru, apar într-un moment potrivit, adică în preajma aniversării celor 70 de ani ai scriitorului. Din acest colţ de pagină îl felicit pe autorul Buneivestiri şi al celorlalte romane care i-au făcut renumele, pe vechiul prieten, lider al generaţiei mele şi mare prozator contemporan.




Nicolae Breban, Sensul vieţii (Memorii, I), Ed. Polirom, Iaşi, 2003, 358 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara