Cartea de istorie este răsfoită de o briză înşelătoare şi foile se desfac aidoma unui evantai. Hârtia îşi schimbă culoarea precum marea deasupra căreia nu mai străluceşte soarele, ci nori de furtună se îmbulzesc unul după altul, în neorânduială, anunţând o mare luptă în cer.

Dar lupta va fi crâncenă şi pe pământ. Smaraldul apei e din ce în ce mai întunecat şi valurile se lovesc amarnic de pieptul stâncos al promontoriului, deşi nu au nici o şansă să-l dărâme. Deasupra se înalţă cetatea fortificată, dar care pare pur şi simplu crescută din roca pe care stă, atât de bine sudată este temelia. Sus, la ultimul nivel păzit straşnic de creneluri ascuţite, în donjonul singuratic precum o chilie săpată în văzduh pentru cel din urmă rugător, flutură steagul alb având brodată crucea purpurie a cavalerilor care ştiu că anul o mie aduce grele încercări pentru sufletul lor, dar şi pentru geografia pe care au răpus-o mărşăluind din celălalt capăt al lumii până aproape de Ierusalim unde e tot timpul cald şi colbul fin care are gustul deşertului le astupă căile respiratorii. Atunci se îneacă şi tuşesc scuipându-şi plămânii şi unii chiar scuipă sânge, semn că s-au îmbolnăvit din cauza drumului lung care le-a măcinat sănătatea. Cine sunt? De ce au venit aici tocmai din Normandia ceţoasă sau din Lombardia sticloasă? Nu au mai privit în urmă spre râurile late, cu pielea oţelită, nici spre codrii negri ca păcura sau spre pământurile mlăştinoase, bolborosind vrăjitoreşte, ci au pornit spre Soare Răsare, mânaţi de o dorinţă obscură, dar fierbinte, ca şi flacăra ţâşnită din ochii lor, aceea de-a elibera mormântul Mântuitorului. Cartea de istorie este în continuare răsfoită de briza vicleană. Cum arătau cruciaţii? Probabil că nu erau foarte înalţi fiindcă în urmă cu un mileniu media de înălţime a populaţiei era mult mai mică faţă de timpurile moderne, poate nu erau nici atletici şi nu e exclus să fi fost mărunţi şi crăcănaţi. Alţii însă erau foarte graşi, supraponderali, congestivi, gata oricând să le plesnească inima din cauza efortului la care se supuneau. Dar nu aveau pe atunci aparate pentru măsurarea tensiunii arteriale şi nici nu ştiau că vor ajunge simple personaje în cartea de istorie a popoarelor, plină de greşeli. Literele mint, tiparniţa miroase greu şi musteşte de unsoare, muncitorii sunt nemulţumiţi de condiţiile de lucru şi fac grevă. La rândul lor însă, vor deveni personaje într-o altă carte ale cărei pagini sunt albe şi apretate, tiparul nu mai mânjeşte, butoane de toate culorile clipesc şi în funcţie de clipirile lor specialiştii îmbrăcaţi ca de oraş urmăresc procesul de producţie care se desfăşoară lin şi fără sincope. Dar oricât de nepătată hârtia, doar eu sau altul ca mine să nu verse puţină cafea, şi ea ajunge să se întunece dacă privirea celui care citeşte, din ce în ce mai concentrată, dobândeşte culoarea nopţii. Din ochii mei curge noaptea catifelată sau noroasă şi astfel personajele din cartea de istorie înviază cu armuri cu tot, cu scuturi, cruci şi spade, panglici de mătase şi ştreanguri de spânzurătoare, pietre de diamant şi pietre de granit, aşezări pustiite şi călugăriţe batjocorite, dar şi splendori duhovniceşti unind cele trei daruri într-o epectază orbitoare. Reapar Pierre Eremitul şi Godfroy de Bouillon, Saint Bernard de Clairvaux şi Frederic Barbarossa, Saladin şi Ludovic cel Sfânt. Dar cine mai apare? Nu-i aşa că sunt şi ei, triada René, de Villiers, de Neuilly şi de Monfort? Îi regăsim în toate luptele şi în toate asediile, apărându-şi onoarea şi sfârtecându- i pe necredincioşi, rugându-se cu buze arse de sete şi bând din izvoare cristaline stropi de nemurire, ei sunt mereu aceiaşi şi nu mi-a fost deloc greu să înţeleg că la mijloc nu e vorba de un simplu nume, ci de o calitate, aceea de-a se fi născut a doua oară.
Când vedea cu câtă seriozitate cercetam vremea cruciadelor, Victor mă lua peste picior, considerând că-mi pierd timpul şi că, dacă vreau să ajung romancier valoros, nu scormoniri din acestea mă pot ajuta. Apoi mă dezumfla afirmând că romanul propriu-zis istoric e depăşit sau, dacă vreun autor se încumetă să pornească pe un asemenea drum, atunci trebuie să plesnească de talent, să dea pe dinafară, cum se spune, fiindcă pentru a reconstitui o epocă de altădată cu toate detaliile şi nuanţele, cu viermi şi băşini, cu broderii şi lacrimi, apoi asta presupune nici mai mult, nici mai puţin decât să fii un demiurg cu bagheta de artist în mână. Ceea ce, Horică, să fim realişti, nu e cazul tău. Mă dezumfla, mă dezarma, mă făcea să-mi văd lungul nasului, dar eu continuam să visez cu încăpăţânare, navigând în răspăr, ajungând până acolo unde fila cărţii de istorie se subţia ca aripa de buburuză şi citeam ceea ce nu mai era de citit, în timp ce briza tuturor minciunilor răscolea fragedele aşternuturi ale minţii mele. Cruciadele au acoperit vreo trei veacuri şi nu întâmplător sunt contemporane cu marile construcţii de catedrale. Creştinii făceau un fel de cruce, răsăritul şi zenitul erau ambiţia lor, uitând că simultan deschid şi celelalte două direcţii, apusul şi nadirul. Catedralele se înălţau ameţitor, dar sub talpa lor erau deja scobite abisuri până în viscerele umede ale pământului. Când mişcarea pendulului s-a întors, bejenia înapoi spre Soare Apune a fost teribil de dureroasă şi din toate rănile nevindecate ale cruciaţilor a început să curgă un lichid urât mirositor, lăsând o dâră galbenă diareică peste obrazul de peruzea al Mediteranei. Victor Paşadia putea să râdă mult şi bine fiindcă ştiam că de partea aceluia care râde la urmă se înclină dreptatea şi i se aşează pe umăr ca şoimul de vînătoare al aceloraşi seniori de odinoară.
Acum când mă pregătesc să mă urc în tramvaiul 32, mă gândesc tot la cei trei René şi, după ce am făcut din citirea cărţii de istorie prefir de metanii, înţelesurile, unul câte unul, se stratifică, aidoma unei piramide ridicate cu sânge şi sudoare. Trinitatea lor reprezenta cele trei paliere ale Franţei, nordul normand, sudul provensal şi zona mediană, cea mai stabilă dintre toate. Ei au fost pretutindeni, la cucerirea şi pierderea Ierusalimului, a Edessei şi a Damiettei, au supus Antiohia prin cavalcade nimicitoare şi au părăsit-o apoi cu ochii în lacrimi. René de Monfort era negricios la faţă, cu membre păroase şi vânjoase. Spre deosebire de el, René de Villiers, din a cărui stirpe mai târziu avea să provină scriitorul Villiers de l’Isle Adam, era subţiratic, cu păr gălbui ca spicul de grâu şi cu un ten alb, neted, fără o pată sau umflătură. Cel din mijloc, René de Neuilly evita extremele şi nici nu arăta a cavaler, ci a negustor, a om care se gândeşte toată ziua la marfa sa şi la ce profit poate obţine. Dar erau toţi trei cavaleri fără cusur, având scut înstelat, cu Dragonul verde pictat în centru, ale cărui margini roşii formau chenarul celestei incinte. Cavaleri ai Sfântului Ioan, apoi cavaleri de Rodos, luându-şi numele după insula unde s-au adăpostit şi de unde i-au gonit ienicerii lui Soliman Magnificul, au ajuns în sfârşit cavaleri de Malta, încheindu- şi astfel pribegirea îndărăt. Pe cei trei, spune cartea de istorie, i-a unit şi dragostea pentru o fată nebună care nu-şi mai găsea locul în lume. Isabella de Mollay era numele ei, străstrănepoată a Marelui Maestru templier, Jacques, care la 1314 ars fusese pe rugul înălţat de regele Franţei şi de aghiotanţii acestuia. De atunci neamul de Mollay a suferit persecuţii, unele mai amarnice decât altele, unda răzbunării lovind-o şi pe ea, cea mai îndepărtată ramură a familiei, frumoasa Isabella, dar care a suferit şi cel mai mult. Ei trei o iubeau, deoarece în ochii lor ea nu era nici o castelană arogantă, nici o călugăriţă zidită în mânăstire. Isabella nebuna nu-şi găsea de altminteri nicăieri locul şi nimeni nu putea să o înduplece pentru a se opri din incursiunile ei fără odihnă. Avea o figură de sfântă, cu ochi mari, albaştri, care păreau să nu aibă pleoape, aşa că globii neîmbrăcaţi se roteau în orbite, fiind cu atât mai expresivi, dar şi mai înfricoşători. Poate această trăsătură fizionomică să fi contribuit la faptul că i se atribuia apecierea dezonorantă, dar cauza trebuia căutată în altă parte, înapoi în timp, în ziua în care-şi găsise sfârşitul strămoşul ei şi la tot ceea ce urmase, jaful averii templierilor, în ale cărei sipete însuşi regele îşi vârâse mâinile până la cot. Dar tocmai aici se ascunde surpriza care o făcea pe Isabella să râdă isteric şi să nu se mai împace cu nimeni. Oriunde mergea, purtând indiferent de vreme acelaşi cămăşoi de culoarea cenuşii, le spunea oamenilor că în clipa în care tainiţele fuseseră desigilate şi hulpavii se repeziseră înăuntru, pentru a prăda aurul la care visau, acesta nu a mai fost găsit, monezi şi lingouri, coliere şi brăţări, inele şi paftale, toate adunate şi puse la un loc întruchipau spre groaza şi mirarea intruşilor un munte de cenuşă, aşa cum e cămaşa mea, urla femeia, iar atunci arunca de pe ea tot ce o acoperea şi rămânea în pielea goală, dar martorii nu vedeau nudul unei femei, ci un rug poate asemănător celui pe care fusese ars cu veacuri în urmă însuşi Jacques de Mollay, un rug nestins ale cărui flăcări roşii îşi proiectau umbrele peste pământurile înzăpezite, dacă era iarnă, sau, dacă era vară, atunci dogoarea o sporea pe aceea a soarelui, iar vâlvătaia creştea atunci ca un turn incandescent din faţa căruia oamenii fugeau şi de la sine înţeles că nici unul nu se încumeta să pună mâna pe femeia nebună a cărei capacitate de metamorfoză era pesemne nelimitată. În timp, legenda izvorâtă din peregrină rile ei prin toată Franţa a căpătat dimensiuni eschatologice. Unii riscau şi voiau să vadă în femeie o reîntrupare a Ioanei d Arc, luptătoarea trimisă din cer împotriva cotropitorilor şi sperjurilor. Cei trei Rene o iubeau deoarece desluşeau în felul ei de-a se purta atât o răzvrătire, cât şi o adâncă smerenie faţă de puterile nevăzute cărora la rândul lor se închinau. De aceea erau cavaleri şi scutul, ca inima scoasă din piept, purta încifrat mesajul stelelor călătoare prin sângele lor.

- Horică, îţi merge mintea, nimic de zis. Nu ştiu însă care o fi cartea aia de istorie în care asemenea fantasmagorii sunt prezentate ca adevărate. Dar în chestia cu scrumul tu ştii că nu eşti original.
Victor mă tachina, dar ultima observaţie a fost ca o lovitură sub centură. Adică? Poate atunci, pentru prima dată, atenţia mi s-a îndreptat spre Florea Pirgu, şeful secţiei VO, viaţa de organizaţie, şi evident secretarul de partid al celulei noastre gazetăreşti. În ciuda numelui său era un om foarte bine crescut. Nu ai fi auzit din gura lui nici „dă-te mai încolo”, după cum tot niciodată nu l-ai fi văzut nebărbierit sau cu pantofii nelustruiţi. Era de altminteri transilvănean, din Ardealul de sud, de pe undeva de lângă Făgăraş. Când îşi îngăduia câte un păhărel, deşi nimeni nu l-a văzut vreodată ameţit, aceasta într-o redacţie în care şpriţurile erau la ordinea zilei, spunea că pentru el mutarea în Bucureşti a fost ca un exil, etc. etc. dar vina nu-i aparţine, ci părinţilor care, etc. etc. Oamenii nu-l ascultau, fiindcă, spre deosebire de Victor, nu era un bun povestitor, nu avea sare şi piper, vorbea preţios şi din cale afară de periat ca să nu se strecoare în discurs vreo vorbă nepotrivită. N-o să-l uit într-o dimineaţă, când, coborând dintr-un autobuz 331 foarte aglomerat la Casa Scânteii şi pierzându-şi în îmbulzeală un nasture de la pardesiu, s-a dat de ceasul morţii până l-a găsit pe jos, ascuns în spatele unei pietre din caldarâm, ridicate puţin faţă de nivelul celorlalte. Părinţii lui fuseseră farmacişti, oameni ordonaţi şi foarte curaţi, inspirându-ş i curăţenia din laboratorul lor în care la nici un inventar nu lipsise vreun gram de praf. Florea, pe care toţi îl alintam Florică, moştenise de la ei ordine, spirit gospodăresc, atenţie mare faţă de sănătate, căci tot de la părinţi lui învăţase că într-o farmacie se ascunde iadul, medicamentele sunt droguri şi unde găsesc mediu prielnic prind rădăcini şi-l fac pe bietul om dependent de acţiunea lor. De altminteri, numele de Pirgu nu-i plăcea deloc. Recunoştea că o dată sau de două ori vrusese să şi-l schimbe, fiindcă, după părerea lui, nu avea în suflet nici cât negru sub unghie din ticăloşia personajului, dar noi îl asiguram că, la urma urmei, Pirgu nu este chiar atât de odios pe cât îl vede el şi deci poate sta liniştit, mai ales că nu toţi românii ştiu cine este. Era ironie din belşug în asigurările noastre, ceea ce la o adică ar fi putut să-l afecteze direct, dar ce să-i faci, ne amuzau grijile sale şi într-un fel voiam să i le scoatem din cap, deşi, pe de altă, parte avea capul tare în sensul în care, dacă-i intra ceva în tărtăcuţă, nici cu forcepsul nu-i înlăturai păsărica. Dar jena faţă de numele pe care-l purta pleca din mândria formidabilă învecinată cu trufia care îl caracteriza şi care, ce mai tura vura, nu-l punea în ochii noştri într-o lumină prea avantajoasă. Secretar de partid, în timpul şedinţelor suferea o metamorfoză care ne lăsa pe toţi cu gura căscată. Nu mai era băiatul de gaşcă, de comitet, cu care ne permiteam să ne batem pe burtă, ci o persoană oficială căruia nici nu-ţi mai venea să-i spui pe nume. Te ţinea la o distanţă de kilometri prin respectul pe care-l inspira şi până şi un iconoclast ca Victor Paşadia se simţea incomodat de atitudinea colegului pe care până atunci îl persiflase fără să se teamă că s-ar putea supăra. După şedinţă, riscam să-l întrebăm dacă el chiar crede în rolul pe care şi-l asumă, dar nu era până la urmă vorba de nici un risc deoarece, tot ca printr-un miracol, Florică revenea natural în mijlocul nostru şi se purta ca înainte. Parcă se trezise din transă şi din somnambulul de până atunci care făcuse echilibristică pe cornişe ideologice redevenea omul pe care-l îndrăgeam toţi şi, dacă ştiai cum să i te vâri sub piele, era chiar cel mai de treabă şi făcea cinste cât puteai să duci. Deşi se vedea de la o poştă că nu e persoana care să arunce cu banii, buna lui creştere îl determina să nu fie la o adică un zgârie brânză şi, din portofel, ca din jobenul unui magician, ieşeau hârtiile de o sută cu mutra lui Bălcescu pictată pe ele, din care noi ne înfruptam fără nici o ruşine. Florea Pirgu avea bani, nu-i vorbă, salariul său era de altfel printre primele din redacţie şi pe deasupra erau şi drepturile de autor deloc de neglijat. Da, aţi auzit bine, Florică al nostru, secretarul de partid, şeful secţiei VO de la cotidianul „Scânteia tineretului” care era des chemat la sediu de Nicu Ceauşescu, pentru a-i fi trasate indicaţii, iar atunci se simţea din cale afară de onorat şi făcea temenele în faţa beizadelei până cînd Nicuşorul râdea de plecăciunile tovarăşului de la ziar şi-l zbura urgent din cameră, preferându-i-l bunăoară pe vestitul Cioni, editorialistul şef, căruia îi punea în faţă sticla de Krepkaia ordonându-i: „Scrie, bătrâne, până ţi s-o usca mâna”, da, Florică avea drepturi de autor fiindcă, ţineţi-vă bine, era poet. Şi ironia face că nu scria rău deloc. Productivitatea lui, pe de altă parte, era de invidiat. Apărea anual pe piaţă şi atunci când îl vedeam în redacţie cu o geantă mare de voiaj, foarte încăpătoare, ştiam că acolo sunt exemplare din noul volum, cu care urma să ne procopsim, volum împopoţonat cu o dedicaţie măgulitoare. Nici fetele de la corectură, nici femeia de serviciu nu scăpau de plicul albastru în care se afla volumul lui Florică Pirgu, proaspăt ieşit de sub tipar. Dar nu atât cartea de versuri conta, cât festinul care se pregătea. În pofida numelui sau tocmai ca să infirme ceea s-ar fi putut crede despre el, voia să se poarte ca un adevărat boier şi dacă ne făcea cinste de câte ori îl prindeam la cotitură, când prilejul era oferit de ditamai apariţia editorială, generozitatea lui aproape că nu cunoştea limite. Întindea pe mese tot felul de bunătăţi, şunculiţă, sălămior, muşchiuleţ, icre de păstrugă, vinars, aceasta într-o vreme când porcăriile erau prohibite şi când, dacă băgam în gură un dumicat de carne, ziceam că l-am apucat pe Dumnezeu de picior şi nu pe nenorocitul de porc. Dar, cum am spus, versurile lui nu erau proaste. Până şi un critic mofturos ca Victor recunoştea că musiul are talent şi dacă ar publica mai rar l-ar agrea mai mult. Florică suferea că nu prea apare într-o revistă ca România literară şi că nume importante ale criticii nu se grăbesc să-i recenzeze cărţile. Avea însă relaţii şi ceea ce nu obţinea de la revista lui Ivaşcu, căpăta cu vârf şi îndesat din tabăra Ungheanu – Fruntelată, adică de la „Luceafărul” anilor optzeci, care îi făcea onoarea unor cronici substanţiale, uneori mari şi de o pagină, semnate însă de nume obscure, ceea ce îi răsucea cuţitul în rană.

(fragment din romanul cu
acelaşi titlu)