Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Cota lui Arghezi de Ion Simuţ


Tudor Arghezi are o situaţie sigură în canonul estetic al modernităţii. Deşi perioada postdecembristă a pus toate valorile sub semnul întrebării, în scopul unei noi legitimări sau al reautentificării cerute de rupturile dintre epoci, opera argheziană nu a fost trecută deocamdată prin proba decisivă a unei revizuiri semnificative, a unei lecturi critice de autoritate (o lectură integrală, fundamental nouă), care să însemne înnoirea argumentelor de perpetuare a rangului ei estetic. Contestările au vizat numai un segment limitat şi conjunctural al operei argheziene şi anume perioada postbelică acuzată de oportunism.

Însă negaţia nu se poate exercita fără a face distincţii şi departajări. Pe de o parte, rămân perfect valabile şi păstrează legăturile fireşti cu etapele anterioare poezia senectuţii, poezia universului domestic şi poezia sensibilităţii metafizice din ultimele volume, Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadenţe (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967), din volumele postume Frunzele tale (1968), Crengi (1970), XC (1970) şi alte culegeri de inedite (Călătorie în vis, 1973, şi Desluşiri, 1980) ale unui scriitor cu un foarte bogat atelier de creaţie, lăsat doldora de poemele unui meşteşugar ce a lucrat până în ultima clipă. Pe de altă parte, în cu totul alt mod trebuie judecate volumele tributare contextului proletcultist 1907 � peizaje (1955) şi Cântare omului (1956), unde mâna maestrului se vede mai mult decât, de pildă, a lui Mihail Sadoveanu în Mitrea Cocor (1949) sau a lui Camil Petrescu în romanul neterminat Un om între oameni (1953-1957). În anii ´50, după revenirea sa în prim-plan, poetul Tudor Arghezi nu a fost niciodată un oportunist de teapa lui A. Toma sau Mihai Beniuc. Compromisurile sale, mai mult biografice şi publicistice, nu au afectat miezul operei şi nu au însemnat o adaptare a poeziei la sloganele epocii comuniste până la ieşirea totală şi fără ezitări din perimetrul literaturii, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi alţi scriitori. Nu putem să nu luăm în seamă o gradualitate a compromisurilor politice şi morale, dacă vrem să ne păstrăm în limitele onestităţii ca observaţie de istorie literară. Nu e mai puţin adevărat că orice compromis afectează imaginea scriitorului. Dezbaterile din perioada postdecembristă despre posteritatea operei argheziene, în pragul mileniului III, au depăşit rareori sfera oportunismului, pentru a surmonta un impas al receptării şi a lua în seamă partea cea mai însemnată a operei argheziene.

Oricum am întoarce-o însă, nu putem evita formularea adevăratei probleme a momentului actual al posterităţii argheziene: traversează opera argheziană o criză prelungită a receptării, trece personalitatea proteicului scriitor printr-un con de umbră? Cu toată tristeţea răspunsului, trebuie să spun: da. Arghezi, ca şi Sadoveanu, se află într-o depresiune evidentă a interesului public � înţelegând prin aceasta atât criza receptării critice, cât şi criza lecturii. Ar fi prea simplu să dăm o explicaţie prin criza generală a statutului literaturii, într-o vreme a presiunii de nestăvilit a Internetului, a televizorului şi a divertismentului. Ar fi, de asemenea, evaziv şi fals-optimist să estimez (cum, dealtfel şi cred) că trebuie să aşteptăm un timp mai echilibrat al reaşezării valorilor. Dacă se poate face ceva acum, în favoarea operei lui Tudor Arghezi? � aceasta-i întrebarea. Adevărul este că, dacă privim mai atent, situaţia nu este chiar atât de disperată ( însă dramatică � da!). Locul lui Tudor Arghezi în canonul didactic nu a fost şi nu este periclitat: poezii ale sale figurează în manuale, de la clasele mici până la clasele de liceu.

Opera sa este reeditată ritmic şi ne putem bucura că în 2000 a apărut o integrală a poeziei, în două volume frumoase (I, prefaţă de Eugen Simion, tabel cronologic şi notă asupra ediţiei de Mitzura Arghezi şi Traian Radu, CXI+842 p.; II, 1032 p., cu bibliografie, referinţe critice selective, facsimile şi � ceea ce e de-a dreptul senzaţional - cu 13 inedite din misteriosul volum Agate negre), în seria de �Opere fundamentale� coordonată de Eugen Simion la Editura Univers enciclopedic, într-un proiect al Academiei Române. În îngrijirea Mitzurei Arghezi şi a lui Traian Radu, seria de Opere Arghezi continuă cu publicistica, din care au apărut în 2003 primele două volume (Opere III. Publicistică, 1896-1913, 1494 p.; IV. Publicistică, 1914-1918, 1464 p., cu note bibliografice, facsimile şi indice de nume), şi va cuprinde toate celelalte compartimente ale creaţiei argheziene într-o ediţie integrală, în măsură să dea o nouă perspectivă de critică şi istorie literară. Fără să fie o ediţie critică, îngrijitorii o numesc �ediţie de referinţă�, pentru că va putea fi punctul de pornire pentru un obiectiv academic mai ambiţios. E de notat că va fi prima ediţie integrală, punând publicistica în ordine cronologică, după ce autorul în ediţiile supravegheate de el crease, prin dislocări şi reorganizări, un adevărat haos în acest domeniu, pe deasupra aflat în vizorul cenzurii în seria de Scrieri începută în 1962. Sunt multe diferenţe de amănunt faţă de ediţia G. Pienescu din 1980 (I-II, cu o prefaţă amplă de Ion Caraion, Ed. Cartea Românească), căreia Mitzura Arghezi şi Traian Radu îi fac numeroase observaţii de amănunt în nota asupra ediţiei.

Există cu adevărat un apetit semnificativ al exegezei critice consacrate operei argheziene în anii de după revoluţia din 1989? Semnele unei receptări (generoase) sunt prea firave pentru un scriitor atât de mare. Au apărut două cărţi de istorie literară, special consacrate subiectului: Întâlniri cu Arghezi (1992) de Gh. Bulgăr şi Arghezi necunoscut (1998) de Pavel }ugui, la care mai sunt de adăugat referinţele Anei Selejan din volumele sale despre Literatura în totalitarism, din 1944 încoace (a ajuns cu explorările până în 1958 şi va continua, bănuiesc). În critica literară propriu-zisă despre poezia argheziană e de reţinut un singur volum: Tudor Arghezi � poet religios (1999) de Marin Beşteliu. E de consemnat faptul important că a fost reeditat în �Biblioteca pentru toţi�, la Editura Minerva, în 1994, eseul monografic Tudor Arghezi al lui Pompiliu Constantinescu, apărut iniţial în 1940 şi scris din perspectiva filosofiei blagiene. A fost reeditată şi cea mai bună carte, după părerea mea: Opera lui Tudor Arghezi de Nicolae Balotă (în 1997; prima apariţie, în 1979), alături de care putem aşeza eseul Marele Alpha (1970) de Alexandru George. Deceniul opt fusese unul prielnic posterităţii argheziene. De atunci, după 1980, am putea spune că înregistrăm declinul receptării. Reeditarea astăzi a cărţilor de critică de altădată nu ţine locul necesarelor reevaluări din perspectiva actualităţii. Prozatorul Arghezi, îndeosebi pamfletarul (precaut cenzurat în perioada comunistă în ediţiile de Scrieri), pare privilegiat în interpretările craioveanului Marian Victor Buciu din Celălalt Arghezi. Eseu de poetica retorică a prozei (1995) şi ale clujeanului Ştefan Melancu din Apocalipsa cuvântului. Pamfletul arghezian (2001). Să mai înregistrez şi ediţia bibliofilă, scoasă de Muzeul Literaturii Române, în anul 2000, dintr-o versiune de sertar a unui studiu Arghezi, redactat în iulie 1946 de Şerban Cioculescu. E mult? E puţin? Nu am câtuşi de puţin satisfacţia că Tudor Arghezi este un subiect major, asumat pe deplin şi reintegrat într-o circulaţie normală a valorilor, în configuraţia lor atât de dinamică şi de contradictorie de la începutul mileniului III.

Ca şi Ion Barbu, Tudor Arghezi mi se pare un subiect închis pentru poezia contemporană, pe care nu o văd pactizând creator cu un maestru posibil. Dacă Leonid Dimov şi, mai târziu, Mircea Cărtărescu asimilaseră ceva semnificativ din arghezianism, astăzi nu ne mai putem (măcar) imagina să avem barbieni şi arghezieni, în timp ce bacovienii şi blagienii mai sunt încă posibili. Mai clar spus: în timp ce cota lui Bacovia a crescut continuu, până la a fi revendicat de postmodernismul românesc ca un precursor, cota lui Arghezi pare să fi scăzut simetric, neliniştitor, ca predecesor valorificabil în creaţia poetică. Arghezi rămâne o valoare de referinţă mai puţin pentru poezia contemporană, mai mult pentru istoria literară, pentru critica universitară şi pentru canonul didactic. E, în fond, destinul oricărui scriitor important acela de a se fixa pe un loc stabil în istoria literaturii române, imposibil de mişcat într-un sens sau altul (al supralicitării sau al diminuării locului său). E o formă de inerţie, de împietrire pe soclu � pe care periodic o clintesc numai remedierile de detaliu, restaurările, revizuirile, reconsiderările unor segmente ale operei. Opera monumentală a lui Tudor Arghezi, atât de diversă, se salvează tocmai prin deplasările atenţiei de la un sector la altul, de la o etapă la alta, de la un punct de vedere (să zicem, estetic) la altul (politic, moral, adică extraestetic). În fond, e benefică repunerea în discuţie, fie şi în sens negativ, a ultimei perioade argheziene de creaţie, prin prisma oportunismului, devenit marota unui justiţiarism anterior oprimat, ulterior cu atât mai răzbunător, şi obsesia unui moralism compensatoriu. Biografia şi opera lui Tudor Arghezi deschid şansa unor exerciţii de aplicaţie şi pentru astfel de cercetări şi observaţii extraestetice, dar nu extraliterare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara