Fereastra închisă
Există oameni care fac viaţa suportabilă, iar Costache Olăreanu se număra cu siguranţă printre ei. Era "bun ca o fereastră deschisă" şi chiar ţinea o fereastră deschisă săptămînal, în Adevărul literar şi artistic. Nu-mi închipui că ar fi putut avea duşmani, cu felul lui cald, calm, şi luminos de a fi. O inocenţă de cea mai aleasă calitate îl făcea invulnerabil la relele care îi contaminează imediat pe alţii. Părea că vine dintr-o lume de altă esenţă decît a noastră: o lume plină de emoţie, deci tînără, o lume fără mînie şi fără părtinire, în care rezervele sufleteşti sînt mai multe şi mai puternice. Cînd mă întîlneam cu el, mă bucuram: cîteva din scamele acelei lumi mai bune rămîneau agăţate şi de mine. Dacă ar fi să număr de cîte ori l-am întîlnit în viaţă, aş termina foarte repede. Dacă aş aduna laolaltă timpul în care am stat de vorbă, n-ar ieşi, probabil, mai mult de un sfert de zi. Dacă aş scrie tot ce am vorbit, abia de s-ar încropi cîteva pagini, nesemnificative. Şi totuşi, îmi dau seama acum: Costache Olăreanu era dintre oamenii a căror existenţă nu mi-a fost indiferentă şi a cărui moarte mă împuţinează.
Cînd afli despre moartea unui om pe care l-ai cunoscut îţi revizitezi instantaneu amintirile cu el şi-ţi redimensionezi trecutul. Este curios că abia atunci înţelegi binele şi răul şi eşti în stare să separi lucrurile importante de mărunţiş. Timpul cuiva s-a oprit şi, ceva din acel răgaz nesfîrşit te atinge pe tine. Oricît de ocupat, oricît de preocupat ai fi, timpul are răbdare.
Pe la 15 ani am citit prima dată Ucenic la clasici. Nişte prieteni pe care-i admiram mult, absolvenţi de Litere, îşi petrecuseră o după-amiază discutînd despre carte şi, aflînd că n-o ştiu, mi-o împrumutaseră. Am început-o în aceeaşi seară. Pentru mine, ucenicul din carte era de fapt un tînăr maestru căci nu ştiam încă nimic despre viaţa de student şi prea puţine despre lumea clasicilor sau despre viaţa literară. Credeam că voi deveni arheolog. Dar ceva-ceva din parfumul vieţii de student la Litere (de fapt Costache Olăreanu fusese student la Istorie, dar frecventa cursurile de la Facultatea de Litere) trebuie să-mi fi rămas în memorie. Poate că, dacă am ajuns totuşi să mă hotărăsc pentru studenţia la Litere a fost şi din cauza acelei cărţi. Ciudat: amintirea aceasta fusese, pînă astăzi, pierdută. Nu i-am povestit-o aşadar niciodată celui care a prilejuit-o.
Cînd l-am cunoscut oare pe omul Costache Olăreanu ? Pur şi simplu nu reuşesc să-mi amintesc. întîlnirea cu el a fost atît de firească, atît de "în ordinea lucrurilor", încît am uitat-o.
Ucenicul la clasici a revenit în viaţa mea cînd m-am ocupat, în România literară, de premiile Uniunii Scriitorilor. Cînd am ajuns la anul 1979, n-am ezitat: aveam ocazia să mă reîntîlnesc cu o carte prietenă, să văd dacă prietenia cu ea rezistă. A rezistat şi s-a adîncit, deşi aveam impresia că citesc altă carte. (Nu cartea era alta, ci eu). Mi-am intitulat articolul Forever Young. Nu era o simplă însuşire a clasicului, a cărui vîrstă e tinereţea eternă şi nici o politicoasă reverenţă făcută autorului. Era vîrsta cărţii acesteia care, într-adevăr, nu îmbătrînise deloc în timpul scurs de cînd o "văzusem" prima dată. Cînd şi-a reeditat Ucenicul..., Costache Olăreanu mi-a făcut o bucurie: mi-a telefonat să-mi spună că ar dori să reproducă articolul ca prefaţă la ediţia definitivă. Există oare un mod mai bun şi mai generos de a arăta cuiva încredere?
Cînd veşnic tînărul creator al Ucenicului a împlinit 70 de ani, a fost aniversat la Uniunea Scriitorilor. Am fost de faţă, împreună cu Andreea Deciu şi Gabriel Dimisianu. Fiecare dintre noi trebuia să vorbească despre unul dintre sărbătoriţi. îmi amintesc că am compus atunci un "alfabet" al lui Costache Olăreanu (sărbătoritul "meu"). îl scrisesm în tren, oarecum în joacă, oarecum în spiritul "Şcolii de la Tîrgovişte" şi fără să mă gîndesc prea mult la fiecare literă, ca-ntr-un fel de test. De atunci l-am păstrat pe birou, pentru că îi promisesem doamnei Olăreanu să i-l transcriu şi să i-l dau. Mă ţin abia azi, prea tîrziu, de promisiune:
A - aviator în avionul de hîrtie
B - bărbat
C - clasic, Costache, cărţi (pe iarbă), covrigi
D - discret, delicat
E - emoţie
F - ferestre deschise, farmec
G - gentleman
H - har, haz, Huşi
I - ironic, inventiv
J - joc
K - Kogălniceanu (în cursul lui Călinescu )
L - literatură, la (mulţi ani)
M - maestru, Moldova, merci melancolie
N - de necrezut, nonşalant
O - optim, optimist, Olăreanu, oţiu
P - paşnic, piper (are), Petrescu (Radu)
R - rar, rac
S - scriitor, subtil (cu sau fără virgulă), Simionescu (Mircea Horia), sănătate !!! (i-o dorim)
Ş - şaptezeci
T - Tîrgovişte, Tîrgul Bucureştilor - ţintă, ÞŢopa (Tudor)
U - ucenic
V - viitor
Y - young (forever)
Z - zîmbitor (de obicei)
De curînd, tot la o aniversare de 70 de ani, a domnului Zigu Ornea, l-am văzut pentru ultima dată şi părea mult mai vesel decît la propria aniversare. Cînd Cronicarul revistei noastre l-a felicitat pentru ceea ce scrie la rubrica lui (m-am asociat şi eu, din toată inima), s-a luminat de-a dreptul la faţă şi ne-a spus că-şi deschide cu multă atenţie şi trudă ferestrele (nu am cum să uit că într-una din ele a încăput şi Alfabetul doamnelor). Acum fereastra lui Costache Olăreanu s-a închis definitiv şi lumea a devenit, fără el, un pic mai insuportabilă.
Ioana Pârvulescu
Discreţie şi eleganţă
Puţini scriitori îşi pot permite să moară la 70 de ani în plină glorie. Domnul Olăreanu este unul dintre ei. Ne-am cunoscut la Editura Fundaţiei Culturale Române - eu grafician, domnia-sa - redactor-şef. Îmi explica cum ar trebui să arate coperta unei cărţi şi după ce l-am ascultat foarte atentă, am completat: iar pe cotor scriem "sărbători fericite". S-a uitat nedumerit, apoi a izbucnit în râs. De atunci ne-am împrietenit şi eu am devenit Fleur. Dimineaţa când intram pe uşa redacţiei se lumina la faţă şi întreba: "Ce mai faci Fleur?" Avea un anume fel de a spune Fleur care mă dădea gata.
A fost, alături de Cezar Baltag, celălalt scriitor de care m-am simţit foarte apropiată. Ei mi-au prezentat primul volum de versuri. Cezar Baltag a vorbit despre partea gravă a poeziei mele, Costache Olăreanu despre partea frivolă (uşoară). Nu era chiar atât de simplu să-i fii alături. Era totdeauna elegant, stăpânea bunele maniere, bon viveur dar mai ales însoţit de un umor fin şi de bună calitate.
Stându-i aproape, prin contaminare, deveneam şi eu, vorba poetului, mai inteligentă şi "mai frumoasă cu două degete decât oricare femeie".
Pentru că am făcut şcoala la Târgovişte îi spuneam că mi se pare normal să fac parte din "Şcoala de la Târgovişte". Opera urmând să o dau în cea de-a doua parte a vieţii. Se amuza. Anul trecut m-a dus plocon la Târgovişte. Am fost acceptată pe loc de ceilalţi seniori. De Mircea Horia Simionescu, scriitorul meu preferat, şi chiar de inabordabilul Alexandru George.
Anul acesta, Costache Olăreanu nu a venit cu noi la Târgovişte. Eram supărată că nu am reuşit să-l conving. La Târgovişte, unde a avut loc ca în fiecare an simpozionul Moştenirea Văcăreştilor,
i-am simţit cu toţii lipsa. Optase pentru locurile natale. Când am aflat, luni dimineaţă, vestea, am realizat că nimic şi nimeni nu l-ar fi putut opri să plece la Vaslui.
Domnul Olăreanu nu putea să plece dintre noi decât foarte discret şi elegant. A plecat la un festival de umor şi nu s-a mai întors.
Floarea Ţuţuianu
Biobliografie
PROZĂ SCURTĂ. Vedere din balcon, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1971 Fals manual de petrecere a călătoriei, Bucureşti, Ed. Albatros, 1982 Lupul şi Chitanţa, Bucureşti, Ed. Albatros, 1995
ROMANE. Confesiuni paralele, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1978 Ficţiune şi infanterie, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1980 Avionul de hârtie, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1982 Cvintetul melancoliei, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1984 Cu cărţile pe iarbă, Bucureşti, Ed. Militară, 1986 Dragoste cu vorbe şi copaci, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1987 Sancho Panza al II-lea, Bucureşti, Ed. Persona (din grupul editorial Universalia), 2000
JURNALE, CONFESIUNI. Ucenic la clasici, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1979 (vol. reeditat în 1998, Bucureşti, Ed. ALL) Poezie şi autobiografie. Micul Paris, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1994.
VERSURI. Caiete vechi şi sentimentale, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, col. "Akademos", 1995 (cuprinde versuri scrise în perioada adolescenţei)
Costache Olăreanu (1 iulie 1929 - 23 septembrie 2000) şi-a petrecut primii ani de viaţă la Huşi. Tatăl său, Gheorghe Olăreanu, era avocat şi membru marcant al PNŢ. Mama sa, Maria Olăreanu (născută Ciocârlan) se ocupa de casă, în dulcele stil al vieţii patriarhale de altădată.
în 1939 întreaga familie se mută la Târgovişte, întrucât avocatul Gheorghe Olăreanu este numit prim-procuror al Parchetului Dâmboviţa. Destinul regizează în felul acesta întâlnirea lui Costache Olăreanu cu Mircea Horia Simionescu şi Radu Petrescu. Prietenia literară dintre ei va rămâne în istoria literaturii sub numele de "Şcoala de la Târgovişte".
După război, tatăl său este închis, în două rânduri, din motive politice. Costache Olăreanu urmează Facultatea de Pedagogie-Psihologie la sugestia lui Mihail Ralea (prieten al familiei), dar în 1951 află că va fi dat afară din facultate, din cauza "originii nesănătoase". încercând să înşele vigilenţa serviciului de cadre, se transferă la facultatea cu acelaşi profil din Cluj. Manevra însă nu-i reuşeşte şi la terminarea anului patru este exmatriculat din toate universităţile din ţară, ca fiu de fost deţinut politic. în iarna 1952-1953 stă în gazdă, împreună cu un prieten, la Lucian Blaga, iar în 1953 revine în Bucureşti şi trăieşte timp de aproape doi ani sub semnul improvizaţiei. Lucrează apoi ca ajutor de caloriferist la grupul şcolar "Iosif Rangheţ" (1955-1956), ca bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat (1956-1965), ca metodist la Serviciul de biblioteci din Ministerul învăţământului şi profesor de psihopedagogia lecturii la Şcoala postliceală "D. Marinescu" (1967-1971), ca referent la Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice (1971-1982).
În 1966 debutează cu o schiţă, Un cer atât de aproape, publicată în revista Luceafărul. în 1971 îi apare prima carte, Vedere din balcon, cuprinzând proză scurtă. Critica literară îl remarcă, instalându-l de la început în rândurilor autorilor inventivi şi rafinaţi. Costache Olăreanu continuă, însă, să ducă o viaţă modestă şi să nu facă în nici un fel caz de existenţa lui. Numeroasele - şi apreciatele - cărţi pe care le publică în continuare nu-i schimbă felul de a fi.
În 1982, institutul la care lucrează se desfiinţează, în urma scandalului absurd (specific unei dictaturi comuniste) provocat de "meditaţia transcendentală". în consecinţă, scriitorul lucrează un timp ca muncitor necalificat la Uzina "Timpuri Noi". Ulterior este acceptat ca documentarist la Oficiul de Informare şi Documentare pentru învăţământ.
După revoluţie este consilier-şef la Inspectoratul pentru cultură al municipiului Bucureşti (1990), director general în Ministerul Culturii (1991), redactor la Editura Fundaţiei Culturale Române (1998). Când a murit, era directorul acestei edituri.
Moartea sa pare neverosimilă. Cu numai câteva zile înainte de a înceta din viaţă, Costache Olăreanu ne-a vizitat la redacţie, prietenos, plin de voie bună, şi ne-a adus, ca pe un buchet de flori, câteva exemplare din cea mai recentă carte a sa, romanul Sancho Panza al II-lea. Tocmai mă pregăteam să scriu o cronică. Moartea a fost însă mai rapidă decât cronicarul literar.
Alex. Ştefănescu
