De regul|, promotorii sunt naturi revoluţionare şi vehemenţa lor se stinge repede. O radicalitate perpetuă e doar un deziderat. Locul lor este luat de oameni cu simţul măsurii, care sintetizează, rezumă şi instaurează. Aşa s-a întâmplat cu cel mai cumpănit dintre scriitorii agitatului început de drum al literaturii române moderne, Costache Negruzzi. În multe sectoare culturale, boiernaşul se află în primele aliniamente, iar cât priveşte foiletonistica literară şi proza de anvergură estetică este cel dintâi. Din acest motiv, i s-a spus în felurite chipuri: "desţelinător al ogorului literar", "înainte mergătorul", "începătorul prozei româneşti moderne", "iniţiatorul", "fondatorul" "primul junimist" etc. Cu adevărat, în dimineaţa prozei româneşti poate fi socotit primus in orbe. E de presupus că antilatinistului de atunci nu i-ar fi displăcut formularea latinească de acum... Şi începutul, spunea Stagiritul, este jumătatea întregului. Unii l-au văzut întotdeauna "greu", iar alţii "sfânt". În vremea aceea, între "învăţaţii pandemoniului nostru literar", Negruzzi distinge trei categorii pe care le raportează la planul lingvistic, dar care poate fi şi social: "liberalii" care vor să înlăture ceea ce s-a statornicit în limbă (şi în viaţa socială, se subînţelege), "conservatorii", "işlicarii", "ruginiţii" şi "moderaţii", care cer adaptarea cuvintelor străine la specificul limbii române: "a le subţiea, a le înnobila şi a le români". În această speţă a "moderaţilor" , zice el, "mărturisesc că m-aş învoi..." şi, cu sau fără aprobarea noastră, e locul său cel mai potrivit. S-ar putea chiar zice că, între companioni, este cel mai temperat. Dar un ingenios care l-a făcut şi promotor al spiritului critic în cultura românească, "primul junimist", cum l-a numit G.Ibrăileanu într-un moment de fericită inspiraţie. În această privinţă, Negruzzi se apropie mai mult de Maiorescu decât de prietenul său Russo, prin critica formelor fără fond. Nu mai puţin analogia se bazează pe temperament, scepticism şi luciditate extremă. Pentru a nu mai vorbi de ceea ce va constitui peste puţin timp structura junimismului: conştiinţa literară, temeinicia principiilor, clasicismul (fără a se închide inspiraţiei romantice), rezerva ideologică, disocierea valorilor, nevoia de autenticitate, ironia. Şi pentru că acest spirit critic negruzzian se află în faza de pionierat, nu-i lipsesc inevitabilele deviaţiuni, ticuri şi reminiscenţe ale momentului respectiv, care, fiind destule, nu intră decât parţial în atenţia acestor însemnări minimale.

Şi chiar dacă programul Daciei literare prevedea că "traducţiunile nu fac o literatură", "sincroniştii" noştri de la 1848 au continuat să traducă şi mai cu seamă să prelucreze. Nugruzzi, cu o neaşteptată hărnicie. Teatru în special, potrivit cu cerinţele şi gustul epocii, dar şi cu preferinţele personale. Producţie cu totul modestă valoric. Nu sub nivelul vremii româneşti de atunci: Maria Tudor şi Angelo, tiranul Padovei de Vicor Hugo, Carantina după Scribe şi Maz1res, Vicontele de Letorier de Bayard şi Dumanoir. În prefaţa melodramei Triizăci ani sau viaţa unui jucător de cărţi (1835) abordează şi probleme ale teatrului, cum că "teatrul îi o oglindă", o tribună de luptă". La fel, când traduce Angelo, tiranul Padovei de Victor Hugo, face referiri la teatrul militant şi la personajul colectiv în prim plan. Muza de la Burdujeni e o imitaţie după Théodore Leclercq, adaptată, cum se vede din titlu şi nu numai, pentru a persifla pe stricătorii de limbă românească, pe "preţioasele ridicole" cum e Cucoana Caliopi Busuioc care aşează printre "feblele" sale pe "Siller şi Ghete". Nici poezia lui Negruzzi (trecută, autocritic, în antologia Neghină şi pălămidă) nu răspunde unei axiologii măcar de plan secund. Traduce cu neîndemânare din Hugo, Byron, Thomas Moore, Antioh Cantemir (satire). Cam aşa sună începutul unei balade de Hugo: "Dragu-mi e visul când dimineaţă, / O mândră zână păşind abia / Vine ca floarea şi cu dulceaţă / C-o diafană şi blândă faţă, / Îşi pleacă fruntea asupra mea. // Ea atunci lira îmi încordează / Şi îmi rezice c-un glas uşor, / Povestiri multe ce-nminunează / Bravilor care nu mai viază, / Ce zac în ticnă în groapa lor." În poezia "originală" e melancolic şi elegiac, naiv şi prozaic, chiar mai jos de sursele preromantice Young, Légouve, Gessner, Derjavin, Jukovski. G. Călinescu găseşte unele "figuri şi colori" în poezia lui Negruzzi. Poemul Aprodul Purice, subintitulat "anecdot istoric" nu-i decât o cronică versificată cu puţine imagini cromatice, de unde se vede cum distanţa de poezie îl apropie de proza artistică.

Criticul, cum spuneam, îi statorniceşte renumele câştigat, chiar aşa ocazional şi dihotomic. E, cum am spune noi astăzi, empatic şi intuitiv, când nu-i ironic şi sarcastic în chestiunile de limbă. Exaltă rolul folclorului şi recriminează aristocratismul clasic. Clasicismul la care el aderă nu e unul ortodox, i s-ar putea spune chiar "laic", mai aproape de realism. Ca o dovadă a conştiinţei scrisului, critica literară pe care o practică absolut incidental se preocupă în general de problemele limbii. Căci, înţelege el, limba e materia primă a literaturii, iar scrisul e o artă care relevă conştiinţa unei naţiuni. Saul în traducerea lui C. Aristia recurge la o limbă curată. Altă traducere, Antoni, de A. Hrisoverghi tot pe acest criteriu e apreciată. Pe atunci, poezia trebuia musai să fie "soft", cum i se dezvăluie poezia lui Dosoftei, simplă, "naivă şi fără pretenţii, moale şi netedă", "cu încheieturi socotite", nu ca o poezie a lui Iancu Văcărescu, "aspră şi cioturoasă", "hodorogită". Încât îţi vine să crezi, din perspectiva actualităţii, că versurile Văcărescului sunt cele demne de luat în seamă. Un poet necunoscut (Daniil Scavinschi) şi Alexandru Donici ar face parte din ramura causeriilor biografice... sainte-beuviene.

De mult nu mai e un secret că proza este punctul forte al scrierilor lui Negruzzi. Nuvelele romantice interesează ca împliniri de istorie literară. E zona acelui romantism în care se exhibă "păcatele tinereţilor": melodrama, retorismul, contrastele excesive, destinate să contrazică simţul comun. Dar tot aici se află şi germenii prozatorului de cotă superioară, anume amestecul de culori occidentale şi orientale, vivacitatea stilistică, inserţiile ironice, oazele de culoare locală - mai ales acestea: "O caleaşcă trecu în fuga cailor pe uliţa mare, apucă uliţa Sf. Ilie, şi făcând stânga luă la deal pe lângă zidul Sf. Spiridon, şi tot suindu-se până-n mahalaua Sărăriei, stătu la portiţa unei căsuţi cu două ferestre cu perdele verzi. Din trăsură se coborî un tânăr elegant coconaş, a cărui costum era după moda curţii. El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un şal roş cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stângă,iar capitele, alcătuind un fiong dinainte,cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru blănită cu samur purta una dintr-acele scurte caţaveici, numită fermenele, broderia căria cu fir şi cu tertel îi acoperea tot peptul. În cap avea un şlic de o circonferenţă cel puţin de şăpte palme." (Zoe, 1929). Personaje de un pitoresc articulat, tablou de epocă încărcat de detalii şi cromatică bine distribuită se realizează în O alergare de cai (1840). Şi "o bijuterie de precizie tehnică", adaugă Nicolae Manolescu. Spaţiul şi timpul respiră prin cuvânt, văzul şi auzul se încântă de împlinire artistică: "Un frumos landau de Viena venea înhămat cu patru telegari roibi, Vezeteul în vechi costum rusesc, cu barba lungă îi mâna cu hăţuri coperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav vrednic de un magistrat. Un luător-aminte îndată ar fi cunoscut că acel atelagiu, deşi rusesc, avea o formă cu totul moldovenească; adică era mai elegant şi covârşind măsurile obiceiului, căci caii de la roate era cel puţin de trei stânjeni depărtaţi de naintaşii pe care-i mâna un frumos băiat ca de 16 ani strigând padi! padi! cu un glas ce răsuna ca piculina între instrumentele unui orchestru. În acel echipagiu dinapoi era o tânără blondă, a căria figură avea acea blândeţă ce se vede învrednicită de penelul lui Rafael, şi un june brunet care de pe barbetă şi musteţi se cunoştea că era străin. Dinainte era un om balan ce putea să aibă 35 de ani. Chipul seu era frumos şi interesant, dar o întristare deznădăjduită se vedea pe faţa sa palidă. El purta ochelari verzi, şi ţinea mâinile tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neertată altui decât unui bărbat."

Cu acestea am ajuns în spaţiul şi mai luminos al memorialisticii şi al Scrisorilor către un prietin (Negru pe alb). Acum, observaţia îşi dă mâna cu dezinvoltura şi ironia prietenoasă, chiar dacă prinde uneori accent satiric. Scriitorul îşi asumă calitatea de cronicar spiritual de "bal masché", ceea ce a făcut ca să i se atribuie şi emblema de întâiul foiletonist impresionist al literaturii noastre: "Ce sunt aceste scrisori? Prilej de a putea vorbi de orice, de impresii de drum, de lucruri mai serioase, de probleme actuale, de nimicurile vieţii, sub o formă cât mai liberă, de adevărată causerie, cu un oarecare aer de nepăsare, de diletantism fugind de orice argumentaţie mai strânsă şi de tot ce ar putea părea pedantism. Negruzzi e cel dintâi foiletonist al nostru" (E. Lovinescu). Nu-i excesiv să vedem aici vestirea mişcării artistice definite, în secolul al XIX-lea, cu vorba lui Gustav Courbet. Acum se naşte şi opera lui Caragiale, cel atât de clasic şi de realist. Şi de modern. Comicul umoristic (merită o atenţie specială) nu se mai bazează la Negruzzi, în această fază, pe mecanismul naiv al opoziţiilor, ci pe un complex afectiv, cu turnură caricatural-carnavalescă. Fiziologia provincialului are scene labruyeriene şi culori "vrednice de penelul lui Hogart", cum zice scriitorul: "Provincialul îmblă încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs; poartă arnăut în coada droşcii înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint; şuba de urs, arnăutul şi ciubucul sunt cele trei neapărate elemente a boierului ţinutaş, fără el nu se vede nicăieri. Figura lui e lesne de cunoscut: cele mai adese este gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi tufoşi şi musteţi răsucite..." Reţetă este şi rămâne antologică. Ca în literatura realismului grotesc, ilaritatea ţine de cultura populară a râsului, cum o numeşte Bahtin. Iar Păcală şi Tândală îi anunţă pe Anton Pann şi pe Creangă.
Despre Alexandru Lăpuşneanul, nu s-au pronunţat decât superlative: nuvelă de memorabilă izbândă artistică, proză incomparabilă, de valoarea lui Hamlet, dacă ar fi fost scrisă într-o limbă de circulaţie, "mic cap d'operă", creaţie deasupra oricărei şcoli şi oricărei metode şamd. S-au făcut şi analize mai "tehnice". S-a vorbit de polivalenţă, recuzita romantică şi exemplaritate clasică, adecvare realist-analitică; despre unitatea stilistică, fluenţă epică, compoziţie ingenios-dramatică, perspectiva istorică dublată de viziunea fiinţei umane, structură dialogică, limbă viguroasă. Şi câte altele. Pe bună dreptate. Încât iarăşi se pune întrebarea: capodoperele care sunt atât de masiv-liniştite nu pot fi, oare, comentate cu o amoroasă distanţă estetică?

În finalul acestor câteva cuvinte, nu pot trece peste spusa lui Alecsandri, contemporanul lui Negruzzi şi al nostru, prin care se arăta că valoarea scrierilor acestui "prozator incomparabil" creşte nemăsurat în raport cu "timpul de sterilitate în care ele au fost produse". Mutaţia valorilor nu funcţionează când e vorba, mai ales, de opere de prim rang. Iar revizuirile se cuvine să fie neapărat autorevizuiri. Şi inovaţiile recente n-au dreptul să privească de sus tradiţia, pentru că, altfel, îşi periclitează viitorul propriu, dacă nu cumva se nasc moarte.