Drept "cosmos suav" îşi definea Radu Ulmeanu (n. 1946) universul ce aproxima cu linii de desen fragil o lume situată între concretul senzaţiei proaspete şi al fantazării graţioase, în care datul concret era mai degrabă o mică rampă de lansare pentru imaginaţie. În cartea sa de debut, din 1979, Patinoar, apărută la un deceniu după ce publicase în Echinox versuri în care vorbea despre "un suflet tandru, înmiit", răsfrânt din întâlnirea cu lucrurile, poemul din titlu era un semnificativ exemplu despre felul cum tânărul poet vedea şi îşi construia spaţiul propriu: unul de oglindiri sporite de reverberaţii ale reveriei, - aici imaginea în mişcare a copacului pe luciul gheţii, interferentă cu a unei "pudice patinatoare" sub privirile unor spectatori ce sunt mai curând ipostaze multiplicate ale eului visător.

În regimul "suavului" şi al tandreţii sunt scrise majoritatea versurilor de acum, - o lirică ce asociază stării de efervescenţă imaginativă a subiectului referinţa arhetipală, ordinea ascunsă a universului. Din cel scufundat, naiv şi neproblematic, al centaurilor antici, de exemplu, făpturile uitate "Din arhetipuri ies în pielea goală / şi fără dinţi, mai gângavi ca oricând, / şi morfolesc la sânul unei mame / lumina laptelui, agonizând"; şi, aşa cum în pagina de poeme din 1969 lumea apărea visată de un zeu, starea de exaltare a bucuriei era sugerată prin imagini precum: "Amfore verzi se sparg în ochii mei, / statui de greci iluştri ne visează". Un fel de rîvnită, aşadar, clasicitatea reveriei, sugerând anamneza unei ordini originare, într-o lume în care orice "sunete zuruitoare sunt dezonorante". Subiectul liric se chiar joacă uneori cu ipostaze ale exaltării, mărturisind, a avea "ochii rupţi în ţăndări de iubire" şi "un crez întortocheat" - ceea ce e bine spus, căci simte o reală plăcere în a-şi excita şi exercita fantezia într-un balet permanent, uşor barochizant. Ceva din extazul solar al iubirii din poezia lui Nichita Stănescu trece în aceste versuri frumoase şi pure, al căror autor este şi el un soi de "suav lungan". "Dar cântă iubito, / înaltă şi neagră, cu sandalele plutind / măcar oasele tale se-arată / flexibile, sunătoare, ca de argint"... O relectură poetică a mitului orfic transcrie, tot acum, în acest registru al materialităţii fragilizate şi transparente, fatala întoarcere a privirii îndrăgostitului: "Ochii deodată spărgându-se unii de alţii. / Cei doi în genunchi murind sub zodia rece. Nici măcar zeul nu-l mai găsiră bacantale" (Orfeu).

Eul liric se înfăţişează mereu ca făptură firavă şi precară - "Totul e rană / sub haina mea albă. Sufletul vântului / Ascunde inima mea" - , iar lumea e întâmpinată cu un sentiment, cumva rilkean, al fundamentalei sacralităţi a universului, al unei luminozităţi originare, acum deteriorate, ce trece în verbul poetic: "Lumini amare cântă răguşit, / atâtea lumi pe noi s-au prăbuşit. / Mi-e carnea arsă de polen şi vânt / şi-ncet se năruie-n cuvânt. // Memorie a tot ce-a fost şi-i gata, / zvârlind pământ pe morţi precum lopata / şi luminând în drumul celui care / e singur blând şi luminos şi mare"... Nu-i scapă, însă, nici aspectele mai întunecate, ale unui univers cu linii deplasate, lipsit de substanţă reală, un de "totul e poveste" inconsistentă, unde "viaţa se înşurubează tont / în moarte, ca ocară şi afront"... Ca orice slujitor al purităţii, se simte jugnit de cei ce iau în râs, cu suficienţă, valorile înalt-spirituale, cu "viaţa murdară a spiritului lor obosit", cerând alungarea lor din templu.

Locul simbolic căutat de poet (vezi volumul Un domeniu al meu, 1982) se află în "intermundii", de unde se poate exprima revolta lui contra profanării universale. În acest punct, s-a putut oberrva cu justeţe de către Marian Papahagi diferenţa faţă de celalălat poet al suavităţii şi purităţii orignare a lumii, Adrian Popescu: "suavă" la acesta din urmă, "amnezia" este "cumplită" la cel dintâi, care se simte cumva trădat în propriul proiect creator de coborârea în lumea fenomenală degradată: "De vină cine e, al cui e meritul / poate că acum câţiva ani am creat universul / şi sufăr de-o amnezie cumplită. / Măcar stelele de-ar fi la locul lor pe cer / şi nu pe limba mea, nu-n cerul gurii". "Mereu apare câte unul şi-ţi vorbeşte de evoluţia speciilor / şi te linşează inchiziţia materiei şi tot felul de mafii / albe şi negre şi-albastre şi verzi / încât devine normal faptul de-a te lăsa excomunicat / de forurile tale interioare. // Devine normal să ţi se bage bestiile în liniştea copilăriei / să te scormonească de-acolo cu ghearele lor bălegoase / să-ţi umble în nas şi în ochi pentru aşa-zisa asanare // Abia de mai poţi din când în când s-o ştergi pe neobservate în intermundii" - ne spune un poem edificator (Scrisoare din intermundii).

În asemenea versuri se concentrează cumva "programul" vizionar al lui Radu Ulmeanu: efortul dificil al reabilitării unei purităţi în degradare, a unei candori copilăreşti pierdute. Însăşi rostirea poetică pare o înaintare spre dezvrăjirea lumii-cântare, într-o simetrie sugestivă cu ştiutul vers blagian şi cu o frazare de elegie duineză: "Erai într-adevăr alături de mine tu umbră / a celor ce nu sunt tu dojană a celor ce numai pe sine se dojenesc /.../ Erai ca vântul care nu se mişcă dar îndoaie florile / convingându-le blând de casta lor fragilitate şi uluin­du-le / de la dreapta la stânga în clătinarea aceea de clopot // Fiindcă deja sunetul ţâşnise, iar noi, când cuvântăm, / deja suntem cu câte un cântec mai puţin, deja ne luminăm / drumul spre moarte, noi, în strălucită pierdere, fiindcă / doar cântecul acesta e etern" (Umbră).

Nota deceptivă nu lipseşte, adesea, din acest discurs, atingând cota retorică a "mareei negre a disperării" şi atrăgând, în alt loc, o definiţie a eului ca "izvor de mugete de parcă bivolii negri ai nopţii / s-ar fi trezit în mine dintr-odată / şi-o nesecată spaimă şi-o nesecată furie / le sfârtecă pântecele simţind înaintea lor mirosul de moarte" (Prin mine). Până şi mesagerii angelici se pervertesc, ca într-unul dintre cele mai bune poeme ale cărţii, Îngerul pervers, text de atmosferă vizionară, la limita dintre extazul mistico-senzual şi apocalipsă: "Am întins doar o mână încet să-i cuprind / mijlocul de fecioară, pântecul de argint; / era doar vâlvătaie, era numai cuvânt, / mi-am privit mâna arsă cântând, luminând. // Autobuzul căzuse-ntr-o rână pe drum / era plin de paianjeni, de ierburi, de scrum"... E o viziune ce se transferă spaţiului discursiv al poeziei, resimţi ca precar şi inadecvat unei realităţi în care orice idealism elitar devine desuet: "Iar poezie şi iar poezie, mereu poezii, / mereu în lumea asta mitomană, în carnea literei /.../ Mai bine să mor şi să mă mănânce viermii / mai bine roi de l'azur undeva sub pământ / decât poza asta uşor aristocrată, / uşor astrală, ,uşor cabotină // Cu mutra mea de proletar înnobilat / nu voi putea să fac carieră printre spălătorese. // Va trebui să găsesc un domeniu al meu / Unde voi interoga şoipârla asupra mersului lumii, / voi săruta ariciul, voi îmbrăţişa pomul sterp / şi voi vorbi despre iubire cu pietrele" (Un domeniu al meu). - Este, aici, cum, se vede, o altă variantă a viziunii elegiace asupra unui univers în care valorile înalte ale spiritului şi lirismul vizionar sunt resimiţite ca fiind în primejdie, contrazise grav de înfăţişările şi de evoluţia lumii contemporane. De aici, propunerea unei "noi metode", invocată dureros-ironic, prin care priza la cosmic şi universal sî se realizeze, compromiţându-se de fapt grav, cu mijloacele profane şi profanate ale civilizaţiei actuale (v. Despre metodă).

Această viziune deceptivă se prelungeşte în Astrele negre (1983), unde punctul de pornire e tocmai în constatarea că şi lumea, şi limbajul poetic stau sub zodia dezvrăjirii şi a "pastişei" (posmoderne?): "Acum, iată, trebuie să ajung la proza cea mai curată, / cea mai anostă, căci, dacă nu toate, / multe sunt scrise // Acum, când orice âmperechere de cuvinte e o pastişă"... (Acest cântec etern). E momentul "stării hibride", nume al situaţiei de criză în care intră conştiinţa poetică şi limbajul său, cu mărturisirea dificultăţii de a "coborî în lumea fenomenală, / în această baie a impresiei dure, sub duşul / apei în clocot, în spumele figurilor / care-mi rânjesc amical, linguşitor, de departe" (Coboară-te noapte). Este exact ceea va face poezia de după acest final elegiac al numitului "neomodernism", reîntors la acea "impresie dură", la impactul brutal cu realitatea brutală, împins de poeţii noului început de mileniu la formule foarte distanţate, în prozaismul lor programat ca tranzitivitate rapidă spre noile propuneri de "viaţă imediată", de cuvintele poeţilor cu "stele în cerul gurii".

Dar în Astrele negre, se simte mai puternic şi accentul "stănescian" al expresiei, orientată parţial spre ingenioase speculaţii în jurul unor motive exploatate de autorul Elegiilor , însă organic integrate, totuşi, propriei viziuni: "Nimic nu e mai sfânt / ca sfântul punct. Din toate / El este geometrie pură, spaţiul abstract. Spaţiul concret este haznaua lui" (Golirea punctului).

De la Astrele negre la Sintagmele nopţii (1987) distanţa nu e prea mare. Rămas "fratern cu astrele nopţii", poetul continuă aici filonul "orfic" al liricii sale, rămasă încă cu ferestrele deschise spre cosmosul (neo)romantic. Nicolae Manolescu a putut nota, recenzând cartea, elemente prezente şi în alte volume al lui Radu Ulmeanu, precum urmele blagiene şi rilkeene, în "tonalitatea elegiacă, melancolică" a unui "lirism somptuos, aproape litrugic, în discursivitatea căruia descoperim, din când în când, versuri extraordinar de frumoase, ca nişte pietre scumpe montate într-un colier banal". La rândul său, Radu G. }eposu a reţinut în legătură cu acest volum, "suflul misterios al unei naturi abstracte şi siderale", mari simboluri şi viziuni încifrate, aproape magice", cu observaţia că "versurile sunt traversate întotdeauna de un lirism genuin care face palpabile abstracţiunile, topindu-le în efluviile imnice ale dis­cursului".

Sonete din Nord (1990), în număr de o sută, mar­chează un fel de extremă a disciplinării discursului, a ieşirii din etapele de dinainte, în care s-a putut remarca tendinţe de distanţare de fantezismul ce contura "cosmosul suav" al primelor poeme. Prin definiţie clasicizantă, împinsă spre sapenţial şi aforistic, forma fixă cere simplificări şi întăriri ale "ramelor" imaginii, de unde şi pătrunderea unor tropi oarecum stereotipizaţi - raportări la lumea uranian-astrală, la universul floral, la cel arhitecturalral-statuar ori la repere, care sunt tot un fel figuri ale stabilităţii canomic-marmoreene, ale marii poezii moştenite, în stare să procure un plus de siguranţă, fortificând armătura oferită de structura discursivă concentrată. Gesticulaţia este, iarăşi prin definiţie, mai controlată şi pusă sub supraveghere stilistică - într-un sonet "nu se cade", nu-i aşa, să nu-ţi elogiezi iubita ori să nu te înfiori în faţa grandorii universului, să nu reflectezi adânc despre viaţă şi moarte, uzând de forme verificate, consacrate ale expresiei, drept care un procent de emfază devine inevitabil.

Radu Ulmeanu este, ca orice poet cultivat, deplin conştient de aceste constrângeri şi capcane, le chiar evocă în câteva - să le spunem - "meta-sonete", sonete despre sonet. "Sonetul e o formă care ţine / De cea mai pură geometrie-n rit" - spune el foarte exact, aducând în sprijin şi amintitele repere prestigioase, - aici "danteştile terţine (în care) timpul, ce cuge veşnic, s-a oprit" (XXVI); "Vorbele stranii" care "bubuie în minte" se cer domolite, înşirate, simplificate - "încerc să-nlătur orice inovaţii. / Cu forme clasice să te dezmierd aş vrea" (XXIX). Trimiterile la Shakespeare sau, pe teren românesc, la V. Voiculescu vin să susţină această clasicitate. Lecţia reputaţilor înaintaşi este, în orice caz, bine însuşită, permiţând un fel de împlinire a eului, care găseşte în acest tip de discurs un echilibru îndelung căutat : "Sonetul este patria a doua / ce-i mie hărăzită prin destin / mă simt în el precum pe floare roua / şi el mă locuieşte cristalin. // E-o sărbătoare calmă, însorită, / prin care trec tempestele rapid"...

Cu toate acestea, următoarea carte va fi intitulată Ce mai e nou cu Apocalipsa (1997), ca să se demonstreze că lirismul lui Radu Ulmeanu nu poate să nu se întoarcă la mai vechile, permanentele lui nelinişti, abia disimulate de jocul unei fantezii recuperatoare de candori şi frăgezimi din alte vremuri.