Privind istoria receptării literaturii române în mediul ceh, am putea
să ne concentrăm mai ales asupra celor două aspecte fundamentale
ale acestui proces, şi
anume: asupra calităţii literare
ale traducerilor (diferenţă între
traducerea adecvată, echivalentă,
şi cea proastă; felul cum valorile
estetice din textul original
sunt exprimate în textul-ţintă),
sau asupra circumstanţelor
care au decis în favoarea unor
anumite opere literare, selectate
spre traducere şi publicare
(factori de ordin istoric, ideologic,
cultural, consideraţi deseori
ca simpla manifestare a gustului
individual al traducătorului).
De data aceasta, ne vom ocupa
de al doilea aspect al procesului de
receptare, adică de acele circumstanţe
oarecum extra-literare, „obiective”,
care influenţează considerabil (dacă
nu cumva decisiv) CE anume se traduce
din literaturi străine în diferite momente
ale istoriei.
Este binecunoscut faptul că fiecare
popor îşi construieşte imaginea Celuilalt
după propria mentalitate şi după
propriile experienţe, aşa că felul cum
este văzut un alt popor diferă de la
o naţiune la alta, ceea ce se manifestă
vizibil la nivelul limbii, în fel de fel
de expresii şi idiomuri.1 De asemenea,
mai mulţi filozofi din secolul XX
încercau să formuleze această relaţie;
să ne amintim, de exemplu, de
Emmanuel Lévinas şi de ideile din
tratatul său Totalité et Infini (1961).
După filozoful francez, Celălalt
vine la noi ca Străinul care ne tulbură
şi nelinişteşte, vestindu-ne existenţa
unei ţări în care nu ne-am născut.
De la bun început, relaţia între Eu şi
Străin se realizează ca act de vorbire:
Celălalt îmi vorbeşte, iar cuvintele
sale mă fac să ies din propriul Eu.
Până la urmă, însă, distanţa care
ne desparte, rămâne, dat fiind că
dualitatea dintre noi persistă.
În cele ce urmează mi-am propus
să ne întoarcem privirea spre principalele
etape de receptare a literaturii române
în mediul ceh şi să caracterizăm, în
linii mari, prin ce contexte istorice,
politice şi culturale a trecut procesul
de cunoaştere (prin intermediul
literaturii) între noi, cehii, şi ceilalţi,
românii.
Prima perioadă a contactelor literarculturale între cehi şi români este
legată de renaşterea naţională şi lupta
pentru emancipare politică a ambelor
popoare. În decembrie 1846, cunoscutul
publicist ceh Karel Havlíèek Borovsky
(1821-1856) oferă colegului său de
breaslă din Ardeal, George Bariţiu
(1812-1893), periodicul său Pražské
noviny (Ziarul praghez), în schimbul
Gazetei de Transilvania, convins fiind
că această legătură ar contribui la
o mai bună cunoaştere a naţiunilor
asuprite din Austria: „Schimbul acesta
va fi un prim pas de apropiere între
noi. Chiar dacă la început nu ne vom
înţelege complet (d-voastră cu boema
mea, eu cu româneasca d-voastră),
cu timpul se vor aranja lucrurile. Noi
urmărim aici, în tot cazul, apropierea
tuturor popoarelor nedominante (nicht
herrschenden) din Austria.”2 Este
evident că în această perioadă năzuinţa
de a-i cunoaşte pe ceilalţi a fost
determinată, în primul rând, de
obiective politice. Dar, interesant
lucru, scriitorul ceh subliniază şi
necesitatea traducerii între „limba
boemă” şi „româneasca” ziaristului
ardelean. Circumstanţe asemănătoare
însoţite de manifestaţii de apropiere
şi de solidaritate au apărut şi în timpul
Primului Război Mondial, când soldaţii
transilvăneni răniţi au fost internaţi
în mai multe spitale din Boemia,
iar în spitalul din mănăstirea
premonstraţilor de la Strahov, abatele
Metodìj Zavoral (1862-1942) se ocupa
de ei cu deosebită grijă, învăţând şi
româneşte ca să se înţeleagă mai
bine cu aceşti străini în suferinţă. În
acelaşi scop, adică pentru a înlesni
înţelegerea cu ei, romanistul şi
întemeietorul studiilor româneşti
la Praga, profesorul Jan Urban Jarník
(1848-1923), a întocmit un modest
manual de conversaţie, intitulat
Conversaţii cu soldaţii răniţi, de origine
românească.
Să revenim însă în a doua jumătate
a secolului XIX când se manifestă
din ce în ce mai puternic tendinţa de
a depăşi preferinţe politice din perioada
precedentă printr-o nouă orientare
a activităţilor de traducere, şi anume
prin străduinţa de a aduce în societatea
cehă valori ale unor literaturi europene,
cu scopul de a îmbogăţi cultura
autohtonă. Cum arată teoreticianul
traducerii Jiøí Levy în lucrarea sa
Èeské teorie pøekladu (Teoriile cehe
ale traducerii, 1957, ed. a 2-a 1996),
această etapă atinge apogeul în vasta
operă a scriitorilor-traducătorilor
Jaroslav Vrchlicky şi Josef Václav
Sládek. Cel din urmă afirmă într-o
scrisoare din 1866: „Munca de traducere
este una ingrată, dar eu mă simt
recompensat prin faptul că cehii vor
putea să dialogheze cu genii din alte
popoare în limba cehă.”3 Interesul
mediului receptor se lărgeşte de la
ţările din Vestul Europei spre Est (în
mod special spre literatura rusă) şi,
ceva mai târziu, şi spre ţările sudest europene. În acest context, la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi la
începutul secolului următor apar la
noi primele traduceri din literatura
română în limba cehă: Moara cu noroc,
de Ioan Slavici (1889), Păcat şi alte
nuvele, de I. L. Caragiale (1895),
unele capitole din România pitorească
de Alexandru Vlahuţă (1913) şi câte
o nuvelă sau povestire de I. L. Caragiale,
Constantin Sandu-Aldea, Mihail
Sadoveanu, Ioan Slavici şi Alexandru
Vlahuţă apărute în colecţia „Tisíc
nejkrásnìjších novel svìtovych spisovatelù”
(Cele mai frumoase o mie de nuvele
de scriitori străini) de la prestigioasa
editură pragheză Jos. R. Vilímek
(1911-1915). Aceleaşi eforturi de a-i
cunoaşte mai bine pe români
caracterizează şi seria de foiletoane
cu titlul Bukurešt’, publicate de clasicul
literaturii cehe Jan Neruda (1871),
însemnările cartografului Emanuel
Salomon Friedberg-Mírohorsky (Po
Dunaji do Rumunska /Pe Dunăre până
în România/, din 1896) şi notele de
călătorie intitulate Bukurešt’ a
dramaturgului Josef Štolba (1901).
Însă o adevărată înflorire a interesului
pentru cultura şi literatura română
începe abia după întemeierea
Cehoslovaciei şi desăvârşirea unităţii
statale a României, un imbold important
reprezentându-l încheierea Micii
Înţelegeri (1920-1921). Apropierea
politică dintre cele două state a
influenţat pozitiv şi schimburi în
domeniul culturii şi învăţământului:
câtorva filologi şi ziarişti cehi li s-au
oferit stagii de studiu la Universitatea
din Bucureşti. De asemenea şi editurile
din Cehia au început să manifeste
mai mult interes pentru o literatură
considerată până atunci drept „exotică”.
În această perioadă, preferinţele
editorilor şi, la fel şi ale traducătorilor,
se îndreptau spre operele scriitorilor
români contemporani, cu evidenta
intenţie de a prezenta ţara aliată
drept o ţară europeană, pe cale de
modernizare, dar şi cu tradiţii frumoase.
Acest context favorabil explică un
fenomen de-a dreptul uimitor, şi
anume faptul că o serie de romane
reprezentative din literatura română
interbelică au fost atunci traduse si
introduse pe piaţa literară din
Cehoslovacia cu o rapiditate demnă
de admirat: de exemplu, romanul
Calea Victoriei (din 1929), a apărut
în traducerea cehă chiar în anul
următor; romanelePădurea spânzuraţilor
şi Ion, în 1928 şi, respectiv, 1929;
Ochii Maicii Domnului (din 1934) a
apărut în cehă încă în 1936, iar
Baltagul, în 1938. Ziarista şi traducătoarea
pragheză Marie Karásková-Kojecká
(1904-1976) îşi aducea aminte, spre
sfârşitul vieţii, cum i-a cunoscut
personal la Bucureşti pe Cezar Petrescu,
Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu
ş.a. şi cum se străduia să-i introducă
în mediul cultural ceh. Din amintirile
ei reiese că şi editorii de atunci îşi
dădeau silinţa să prezinte literatura
română drept lectură modernă şi
captivantă, şi foarte probabil din
aceeaşi cauză au şi schimbat anumite
titluri de carte, să sune mai atrăgător
pentru publicul nostru. În felul acesta,
Calea Victoriei a devenit Paøíž Vychodu,
adică Parisul Răsăritului, iar Baltagul
(un termen făcând parte din civilizaţia
păstorească) a fost modificat în Tøi
jezdci, adică Trei călăreţi, un titlu
numai bun pentru un western. În
perioada interbelică s-a format o
primă generaţie de traducători cu
pregătire profesională: pe lângă Marie
Karásková-Kojecká o contribuţie
însemnată în promovarea literaturii
române în Cehoslovacia au adus profesoara de origine cehă de la
Facultatea de Litere din Bratislava,
Jindra Hušková-Flajšhansová
(1898-1980), şi profesorul de literatură
franceză şi română din Praga J. Š.
Kvapil (1904-1975).
Destrămarea Cehoslovaciei şi
ocuparea Boemiei şi Moraviei de către
Germania fascistă, în 1939, a dus
la întreruperea legăturilor existente.
După eliberarea Cehoslovaciei în
1945, la care a contribuit şi armata
română, legăturile diplomatice au
fost repede reluate, iar în 1948 a fost
semnat Tratatul de prietenie, colaborare
şi asistenţă mutuală (reînnoit la 16
august 1968). Relaţiile dintre cele
două ţări au luat o amploare deosebită,
inclusiv cele din domeniul culturii şi
învăţământului.
În istoria studiilor româneşti
din Cehia este important anul universitar
1950-1951, când la Facultatea de
Litere a Universităţii Caroline ia fiinţă
Secţia de limba şi literatura română.
(Secţii asemănătoare au funcţionat
de atunci şi la Brno şi la Olomouc; în
aceste două centre universitare din
Moravia, însă, nu mai există, în
momentul de faţă.) La înfiinţarea
secţiei pragheze a contribuit substanţial
d-na Dr. Marie Kavková (1921-2000)
care a condus timp de treizeci de ani
Secţia de română la Facultatea de
Litere din Praga, elaborând o serie
de cursuri universitare şi studii privind
istoria literaturii şi civilizaţiei române
şi îndrumând câteva promoţii de
românişti cehi. Preocupările sale
de istoric literar au fost completate
de o bogată activitate de traducător,
orientată atât spre fondul clasic al
literaturii române (I. L. Caragiale, L.
Rebreanu, T. Arghezi, G. Călinescu,
I. M. Sadoveanu, Cezar Petrescu), cât
şi spre descoperirea unor valori noi
(D. R. Popescu, Petru Popescu, Ana
Blandiana ş.a.). Împreună cu foştii
săi studenţi, profesoara Kavková a
întocmit primul Dicţionar al scriitorilor
români în limba cehă.4
Începând din anii cincizeci, sarcina
popularizării literaturilor străine a
fost preluată de către Editura de Stat
pentru Literatură, Muzică şi Artă din
Praga (SNKLHU), devenită mai târziu
Editura Odeon. La început, redactorii
editurii în colaborare cu traducători
au întocmit câte o listă a „fondului
clasic” pentru fiecare literatură străină,
o acţiune necesară şi merituoasă, aşa
că promovarea literaturii române
în perioada de după război începe cu
clasicii precum I. L. Caragiale, M.
Eminescu, I. Creangă, I. Slavici. După
aceea s-a continuat cu câţiva scriitori
interbelici „realişti” sau „progresişti”
precum L. Rebreanu, G. Călinescu,
T. Arghezi şi G. Bogza. Dintre scriitorii
contemporani, de o situaţie privilegiată
s-au bucurat M. Sadoveanu şi Z.
Stancu. Conducerea ideologică a celor
două state „de democraţie populară”
impunea în cultură principiile
proletcultiste care urmau să se
manifeste în artă prin aşa-zisul realism
socialist. Iată un exemplu elocvent:
scurtul roman Mitrea Cocor de Mihail
Sadoveanu, tezist şi fără valoare
artistică, a fost tradus în cehă imediat
după apariţie şi publicat într-un tiraj
mare nu o singură dată, ci chiar de
două ori (1950, a 2-a ediţie 1951).
După câte ştim, tot aşa a fost promovat
şi în celelate ţări ale blocului sovietic.
Dimpotrivă, nu era deloc simplu să
fie introduşi pe piaţa literară din
Cehoslovacia scriitorii aparţinând
unor generaţii mai tinere şi mai
nonconformişti faţă de regim; din
fericire existau la noi reviste literare
de ţinută precum Svìtová literatura
(Literatura universală, 6 volume pe
an), care a îndrăznit să publice nuvela
Dor de D. R. Popescu (nr. 5/1966),
câteva povestiri din Echinoxul nebunilor
de A. E. Baconsky (nr. 1/1969) sau
poezii de Ana Blandiana (nr. 2/1974).
Dezgheţul ideologic din România
din anii şaizeci s-a sfârşit repede,
după Tezele din iulie, iar Primăvara
de la Praga a fost sugrumată de tancuri
ruseşti, în august 1968. La noi, din
anii şaptezeci se instaurase din
nou regimul de strictă supraveghere
ideologică, ceea ce a fost de fapt
valabil şi pentru regimul dictatorial
al lui Ceauşescu, însă între cele două
conduceri nu mai exista încrederea
de altădată. Volumul traducerilor din
literatura română s-a limitat la două
titluri pe an, ceea ce nu era nici pe
departe suficient pentru ca cititorul
ceh să-şi facă o imagine completă
asupra fenomenului literar românesc.
În plus, sub presiunea ideologică au
fost uneori traduse şi tipărite unele
titluri care nu au meritat-o de loc,
de exemplu schematicul roman despre
rezistenţa antifascistă din România,
La porţile Severinului, de Ion Grecea.
Abia în deceniul următor, datorită
unor editori şi traducători mai curajoşi
(în această ordine de idei, trebuie
să-i menţionăm pe Marie Kavková,
Jiøí Našinec şi Jitka Lukešová), au
apărut, în sfârşit, câteva cărţi de
indubitabilă valoare estetică care au
reabilitat imaginea literaturii române
la noi, atrăgând în acelaşi timp interesul
unui public larg, ca de pildă Cinci
nuvele româneşti (1984, M. Eliade,
V. Voiculescu, Al. Philippide, Cezar
Petrescu, H. Pătraşcu), Şarpele de
M. Eliade (1986), Fascinaţia de L.
Fulga (1985), Nuvele de G. Mihăescu
(1986).
Această nouă orientare în domeniul
traducerilor corespundea cu atmosfera
socială din Cehoslovacia care se
schimbase şi se radicalizase spre
sfârşitul anilor ´80: printre oamenii
din diferite straturi şi diferite medii
circulau periodicele ilegale precum
Lidové noviny (Ziarul poporului) şi
cărţile unor scriitori disidenţi sau
exilaţi (Václav Havel, Ludvík Vaculík,
Pavel Kohout, Milan Kundera, Josef
Škvorecky ş.a.) apărute la editurile
de samizdat sau din exil. Nu în ultimul
rând, la reînnoirea valorilor literare
a contribuit şi o serie de titluri bine
selecţionate şi bine traduse din opera
unor scriitori contemporani din Statele
Unite, Franţa, Polonia, Ungaria şi
chiar din Rusia.
În 1989, în Europa Centrală şi de
Est se produce mult aşteptata cădere
a regimurilor totalitare, iar în domeniul
culturii dispar dintr-o dată toate tabuurile de ordin ideologic. Sigur,
în
locul lor avem de-a face cu o mulţime
de alte obstacole, de ordin financiar,
administrativ, politic etc., însă în
cadrul statului de drept şi al libertăţilor
democratice. Cum era de aşteptat,
s-a schimbat substanţial şi peisajul
literar din Cehia: au apărut numeroase
edituri noi, au dispărut cele vechi; în
locul Uniunii de Scriitori din trecut
funcţionează două asociaţii profesioniste;
a crescut numărul revistelor literare
dintre care unele apar numai în forma
electronică.
Fireşte, şi în domeniul traducerilor
din literaturi străine se manifestă
schimbări fundamentale. Este
îmbucurător faptul că interesul pentru
cultura ţării apropiate cum este
România nu numai că persistă în
Cehia, dar este chiar uşor ascendent.
Numărul traducerilor nu se mai
limitează la două titluri pe an. Traducătorii
cehi, atât cei din generaţii mai în
vârstă cât şi cei tineri, încearcă să
prezinte publicului nostru cititor
literatura română (mai ales cea de
astăzi) în toată amploarea ei. Folosind
terminologia renumitului lingvist
Eugeniu Coşeriu,5 am putea afirma
că în ultimele trei decenii asistăm la
descoperirea unor varietăţi diatopice
(zone periferice din România, literatura
română din Republica Moldova, scriitori
din exilul francez şi american) şi
diastratice (proză, poezie, piese de
teatru, eseuri, istoriografie, amintiri,
jurnale).
Note:
1 Numeroase exemple semnificative
sunt de găsit în lucrarea lingvistului
Dan Ungureanu Zidul de aer.Tratat
despre mentalităţi (Ed. Bastion,
Timişoara 2008).
2 Citat după Ionescu-Nişcov, Traian:
Relaţii social-culturale ceho-române
(Epoca modernă), Ed. Dacia, ClujNapoca 1981, p. 10.
3 Levy, Jiøí: Èeské teorie pøekladu
(1). Vyvojpøekladatelskych teorií a
metod v èeské literatuøe. Ivo Železny,
Praha 1996, p. 182
4 Kavková, Marie et al.: Slovník
spisovatelù – Rumunsko, 398 pag.
+ Tabel cronologic de 66 de pag.
5 Vezi Coşeriu, Eugeniu: Lecţii de
lingvistică generală, Editura ARC,
Chişinău 2000, p. 263-265.
