Tomáš Garrigue Masaryk (1850–1937), unul dintre cei mai reprezentativi politicieni și filozofi cehi și europeni, susținător fervent al principiului autodeterminării națiunilor, a avut o contribuție esențială la configurarea hărții Europei după Primul Război Mondial pe baza acestui principiu. A fost nominalizat de 17 ori pentru Premiul Nobel pentru Pace și a publicat numeroase lucrări teoretice traduse în mai multe limbi.
Lucrarea Convorbiri cu T. G. Masaryk este rezultatul discuțiilor avute cu Karel Capek (1890–1938), unul dintre cei mai remarcabili scriitori cehi din perioada interbelică, în perioada 1925–1935, în care își expune opiniile despre cele mai diferite domenii ale vieții sociale, politice și culturale.

VII. Iubirea și căsătoria

Karel Capek: Spuneți: Legea iubirii, iubirea față de aproape. Iubirea dintre bărbat și femeie intră tot sub incidența legii iubirii? […] Când preamăriți iubirea față de aproape, includeți aici și prețuirea și iubirea dintre bărbat și femeie?
T. G. Masaryk: Da. Se înțelege, iubirea dintre bărbat și femeie nu este nimic altceva decât iubirea față de aproape, căci bărbatul și femeia sunt unul aproapele altuia.
Părerea că iubirea și unirea bărbatului și a femeii este ceva necurat și josnic este greșită, urâtă; relația conjugală dintre doi oameni egali unul cu altul și care se înțeleg unul pe altul este altceva decât relația stăpânului față de concubină, contactul bărbatului puternic, bogat, cu femeia săracă din clasele oprimate ale slujitorilor. Iubirea dintre bărbat și femeie, iubirea adevărată, nu este numai o unire a trupurilor, ci și a sufletelor; prin iubire, oamenii devin eroi și eroine; iubirea îi face pe oameni generoși, nobili, devotați – îi face să devină mai spirituali și spiritualizați. Iubirea este viața vieții – desigur, numai iubirea adevărată, cea despre care se spune în Cântarea cântărilor că este mai puternică decât moartea.
Această iubire, conviețuirea și conlucrarea conștientă este sensul și scopul căsătoriei, nu nașterea de copii; copiii sunt un fruct firesc și un dar al iubirii.
Se vorbește despre patimile josnice. Dar josnic și nedemn este numai abuzul – iar asta se regăsește peste tot. A mânca, a bea, a dormi nu este nimic condamnabil; urâte sunt numai lăcomia și lenea. Trupul nu este josnic; se poate vorbi despre frumusețea trupului așa cum vorbim despre frumusețea unei statui, a unui tablou, a arhitecturii – când văd un om frumos mi se pare că aud o muzică prin gesturi, prin mers, prin vioiciunea chipului; și despre trup putem spune că este templul Domnului. Este nefiresc să disprețuiești trupul în favoarea sufletului. Necurățenia nu vine, în general, din trup, ci din spirit – dintr-un spirit slab și stricat. Păcatul este de la suflet, nu de la trup. Imorală este pângărirea trupului. Iubirea și uniunea căsătoriei, unirea dintre doi oameni dăruiți unul altuia până la moarte este la fel de pură ca fecioria.

K.C.: Unire – numai conjugală?
T.G.M.: Da. Când vorbesc despre căsătorie nu am în vedere formalitatea juridică a căsătoriei, ci decizia bărbatului și a femeii de a trăi împreună și de a suporta împreună binele și răul. Forma juridică și bisericească a căsătoriei au fost instituite ca să existe ordine și să nu apară anarhia și este justificată. Adevărata iubire este prin caracterul ei conjugală: este pentru toată viața, inseparabilă și inviolabilă. Căsătoria fără iubire poate și trebuie să poată fi anulată; idealul monogam nu exclude aceasta. Societatea noastră este, în realitate, încă poligamă; sau cel puțin închide ochii în fața poligamiei sau, să spunem, poliginiei – mai ales din partea bărbaților. Așa-numita morală publică – vă rog frumos, ce fel de morală este aceasta? Tolerează prostituția, acceptă destrăbălarea bărbaților – este prea multă duplicitate și nesinceritate în aceste chestiuni.

K.C.: Cel puțin, literatura modernă este mai sinceră în această privință.
T.G.M.: Desigur; dar la unii din scriitorii noștri mă șochează faptul că ceea ce descopăr nu este sexualitatea omului normal, sănătos, puternic, ci o sexualitate bolnăvicioasă, bicisnică, decadentă… Și toate poveștile acelea despre irezistibilitatea instinctului sexual, despre faptul că nu este sănătos să-l reprimi; prostii! Și morfinomanului i se face rău dacă nu ia morfină; dar esențial este să nu te lași subjugat de acest instinct. Mă împinge instinctul irezistibil de a mă îmbăta, dar aceasta nu înseamnă că beția este necesară; orice ucigaș se scuză spunând că l-a mânat un instinct imposibil de stăvilit. Pe scurt: astăzi, tineretul este excitat sexual și corupt înainte de maturizarea trupului și a sufletului, iar aceasta provoacă o sexualitate anormală la o vârstă mai înaintată – mai ales la bărbați.
Există atâtea excitante inutile: alcoolul, parțial și literatura, teatrul, presa cotidiană, filmul – și prostituția; din câte îmi dau seama, nu este nici aceasta în scădere.

K.C.: Ce părere aveți despre avort?
T.G.M.: Nu! Există cazuri excepționale, dar numai excepționale. Și se înțelege că aici trebuie să decidă medicina științifică. Așa-numiții indicatori sociali? Dacă pe părinți îi amenință sărăcia, atunci trebuie să alungăm nu rodul pântecului, ci sărăcia! Dacă pe părinți îi amenință rușinea – atunci să depășim această prejudecată, care disprețuiește mama singură și copilul născut în afara căsătoriei, dar nu-l disprețuiește pe tatăl care concepe în afara căsătoriei. Mai multă iubire față de aproape ar însemna și mai multă moralitate sexuală.

K.C.: Educația sexuală?
T.G.M.: Da, dar nu numai pentru tineret, ci și pentru adulți. Să depășim nu numai necunoașterea, ci și ipocrizia și prejudecățile, slăbiciunea și comoditatea, egoismul sexual și oprimarea sexuală – iubirea omului pentru om, respectul omului pentru om este ultimul cuvânt și în etica sexuală.
Ordinea socială normală, corectă din punct de vedere eugenic, ar fi ca numai oamenii adulți, maturizați trupește și sufletește să devină părinți; copiii nu pot avea copii robuști. Cred că ar fi normal ca femeia să se căsătorească la vârsta de 24 de ani, bărbatul la 28. Și situația ideală, normală din punct de vedere demografic, ar fi ca nu numai femeia, ci și bărbatul să intre în căsnicie curat. Dacă bărbații cer puritate de la femei, femeile au dreptul și datoria să ceară puritate de la bărbat. În felul acesta, nu s-ar mai zămisli avortoni, numărul nașterilor ar fi mai mic, dar și mortalitatea infantilă ar fi mai mică.
În căsnicie trebuie să se manifeste fidelitatea – căsătoriile camaraderești, pe termen scurt, de probă și alte idei de felul acesta sunt anormale. Oameni maturi la trup și la suflet pot fi instruiți și pregătiți pentru căsătorie și problemele ei, astfel încât să nu mai fie atât de multe divorțuri, pentru că nu vor mai exista atât de multe căsătorii încheiate din întâmplare.
Și ce va întâmpla cu iubirea, cum se spune, cea mare? Va exista și va fi tot mai frecventă. Cunoașterea limpede a naturii umane, cunoașterea de sine, a viitoarei soții și a viitorului soț vor micșora numărul de prostii, care în jargonul decadent se numesc: experiențe de viață, dreptul la pasiune și la trăiri și alte asemenea vorbe mari, dar găunoase. Da, iubirea este un lucru măreț, dar ca tot ceea ce este măreț – ca religia, știința, arta, patriotismul – este pângărită de pseudo-iubire, de măscăricii pasiunii, de șarlatanii care profită de slăbiciunile sexuale. Iar pe ogoarele iubirii se fugăresc pseudo-eroii, radicalii și extremiștii; nu sunt lei, ci iepuri, nu bărbați, ci niște băietani, ba chiar băietani stricați. De fapt, ar fi trebuit să spun, copii de ambele sexe. Știu „tinerii” – „tânăra, noua generație” – „generația fără prejudecăți” – „tineretul trebuie să se răzvrătească”? Dumnezeule mare! Îmi este foarte drag tineretul și se înțelege de la sine că trebuie să depășească prejudecățile noastre, că trebuie să ajungă mai departe decât tații noștri; dar acești bătrâni cu cașul la gură și cu biberonul în dinți nu sunt tineri. Tot ceea ce se numește adesea „femeie modernă, iubire modernă” și așa mai departe, aproape tot acest modernism sexual este cumplit de nemodern, este moștenirea claselor aristocrate, a claselor decadente. Toată această rătăcire sexuală este o imitație a generațiilor decadente și decrepite pe care, vă rog să mă scuzați, le-a luat dracul, așa cum va lua și acest tineret modern care „trebuie să se răzvrătească”.

K.C.: Încă ceva: ce părere aveți despre așa-numita metafizică a iubirii?
T.G.M.: Vă gândiți la Platon, Schopenhauer și alții. Cuvântul „metafizică” se folosește prea des în sensul unei înțelepciuni speciale și al unei gândiri profunde. Pentru mine, întreaga metafizică este o poziție teologică teistă și credința în nemurirea sufletului. Iar aici voi aminti ceea ce s-a spus despre însingurarea individului: credința în Dumnezeu depășește și această însingurare. În iubire văd o depășire analogă a însingurării; de aici, înțeleg de ce misticii folosesc analogia noțiunii de căsătorie și iubire între bărbat și femeie pentru a-și defini noțiunea de dumnezeire.
De fapt – chiar și în Vechiul Testament e scris că Dumnezeu a creat-o bărbatului pe Eva, pentru că „nu este bine să fie omul singur” (Geneza 2,18) – este o simplă constatare a unui fapt dat al naturii și nu mai puțin profund decât mitul și mistica lui Platon sau Schopenhauer.
Pentru mine, idealul iubirii și al căsătoriei înseamnă o femeie și un bărbat împreună pentru toată viața. Aceasta presupune, firește, să înțelegi importanța iubirii și a căsătoriei – și să te ferești în contactul dintre cele două sexe, dar mai ales în alegerea soției sau a soțului de toate neglijențele, care duc acum atât de des la dezastrele căsniciei.