V-aţi amintit cu emoţie şi plăcere de atmosfera din redacţia revistei „Luceafărul“. V-aş ruga să vă referiţi la trio-ul Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag,

Să începem cu acel trio poetic din toamna lui 1960, acum 55 de ani! Doi dintre noi (Cezar Baltag şi eu) aveam aceeaşi vârstă, douăzeci şi unu de ani; Nichita Stănescu, era mai mare cu şase ani. Nu semănam prea mult între noi: Nichita părea un prinţ scandinav, ori mai degrabă un kneaz – cum rusoaică îi era mama; Cezar era şi el blond, de aceeaşi talie cu mine. Părea că fratele nostru mai mare îşi transformase diferenţa în ani înălţându-se la un metru optzeci, cel puţin.
Generaţia este un fel de invenţie a literaturii vii, cu ajutorul căreia se asigură o normală succesiune de talente. Ele, promoţiile, ar trebui privite nu doar din trecut, ci şi din viitor sau, mai bine zis, dinspre viitorul lor trecut. La urma urmei, dintr-o generaţie literară vor face parte cei care vor rămâne, ceilalţi interesând doar în plan documentar. De obicei, se spune: noua generaţie, vechea generaţie, generaţia de mijloc. Despre problematica aceasta am fost rugat să mă exprim, prin 1996. Autorul întrebărilor scrise, Al. Cistelecan, m-a interpelat: ce gândeam despre optzecişti, generaţie apărută „firescnefiresc” după plecarea mea din ţară.

Deşi afirmaţi cu sprijinul unor critici din generaţia dumneavoastră, a şaizeciştilor, aceştia s-au ridicat tocmai împotriva mentalităţii şi poeticii generaţiei dumneavoastră. Au avut dreptate să se ridice şi împotriva uneia şi împotriva celeilalte?

Promoţiile literare se ivesc aidoma generaţiilor omeneşti, deci în mod firesc. Dar, în măsura în care scriitorii ale căror personalităţi astfel aglutinate (de către criticii care-i comentează, ca şi de obişnuinţe ale publicisticii literare, repede instalate) nu sunt simpli vieţuitori, ci fiinţe uşor ieşite din comun, atunci, da, ivirea generaţiilor literare are şi ceva nefiresc. Constat în literatura română de acum o neverosimilă accelerare a ritmului acestor iviri; seriile se înşiruie după decenii rotunde, de unde denumirea lor în grabă: şaptezeciştii, optzeciştii, nouăzeciştii, douămiiştii...
În 1960, am trăit cu toţii un moment amintind de fraza lui Ion Creangă din Moş Ion Roată: „În 1857, pe când se fierbea Unirea la Iaşi”… Ceva se fierbea şi în tânăra poezie românească, înglodată încă până la gât în consemnele realist-socialiste. Animale tinere, noi eram sensibili la semnalele că o stare de lucruri era în schimbare şi că ne era dat să participăm ca actori de prim plan la această modificare. Apăruse un fel de „complot de bunăvoinţe” împrejurul nostru – o agitaţie mai ales de critici. Apropierea sufletească şi intelectuală dintre noi fusese relativ lentă, ne simţisem oarecum „împinşi” unii spre alţii. Văzut după un număr de decenii, ansamblul şaizeciştilor reprezintă reuniunea câtorva promoţii literare apropiate. Desfăşurarea rigidă a deceniilor e contrazisă. Au avut dreptate optzeciştii să se ridice împotriva noastră, sau a amintirii noastre? Ei au crezut că se cuvenea s-o facă, deci aveau toată dreptatea.
Etichetele deceniilor sunt, în rest, simple semne mnemotehnice, degrabă spulberate de fluxul viu al poeziei ce se situează în prezentul continuu. Nici generaţia precedentă, nici cea de după, nici propria promoţie nu au vreo însemnătate deosebită, în afară de cea sentimentală şi cea legată de înlesnirea memoriei critice. Cezar Baltag, Nichita Stănescu şi eu ne-am cunoscut mai bine cu prilejul lansării noastre editoriale, formând o triadă ce părea indisolubilă. Toţi trei terminasem Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (Nichita în 1957, Cezar în 1960, iar eu în 1961. Ei doi intraseră în redacţia revistei „Gazeta literară” (pe posturi de corectori, mai întâi, apoi de redactori), fiind, pe merit, preţuiţi de redactorul- şef Paul Georgescu. Eu mi-am găsit mai greu o slujbă, ocolind pe la secţia italiană de la Radio Bucureşti, de unde m-am retras, cuminte, după două săptămâni, deloc interesat de propaganda politică prin traducere. Am încercat să intru în redacţia revistei „Viaţa studenţească”, dar, ca şi Marin Sorescu, m-am retras rapid. Astfel am ajuns redactor la „Scânteia” – ziarul numărul unu al Partidului! Angajarea n-a fost fără dificultăţi, căci dosarul meu la serviciul de cadre era împovărat de scurta perioadă jandarmerească a tatălui meu.
În momentul în care criticii ne-au „împachetat” în triadă poetică, eu eram un fel de electron liber. Nu trăiam în lumea revistelor de la numărul 15 al bulevardului Ana Ipătescu, unde funcţionau „Viaţa Românească”, la parter, „Gazeta literară”, la primul etaj, şi „Luceafărul” (fostul „Tânărul scriitor”) la al doilea cat. Eu colaboram la toate trei, dar veneam din exterior, iar pe Baltag şi Stănescu îi salutam doar, sperând să ajung şi eu, cândva, printre prietenii mei (şi Nicolae Velea, G. Dimisianu, Matei Călinescu), cum s-a şi întâmplat în vara lui 1968.
Între noi, nu puteau exista grave neînţelegeri; ca şi ceilalţi şaizecişti (al căror număr a crescut simţitor în câţiva ani), ne unea dorinţa de a sări peste cerinţele doctrinei proletcultiste, între 1947 şi 1965 – care, oficial, continuau a fi impuse în ‘realismul socialist’ – pentru a face legătura cu marea poezie românească dintre cele două războaie mondiale, ilustrată de Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu. La răsăritul nostru, acest lirism superior, pus sub obroc de puterea comunistă, mai trăia în reprezentanţii lui cei mai de seamă, umiliţi şi scoşi din lumea literară, culeşi de bătrâneţi şi de extincţie.
Cezar Baltag îmi era apropiat; studioşi şi nevociferanţi amândoi, nu aveam nici un complex faţă de mai vârstnicul nostru coleg – a cărui statură literară creştea ca voinicii din basme. Cezar şi eu ştiam să ne preţuim pe noi înşine şi pe ceilalţi poeţi, în mod liniştit, fără a-i micşora pe alţii pentru a ne spori pe noi, ba chiar punându-i în valoare atunci când le-o detectam. Mai târziu, mi-am permis să declar: Sunt egalul celor mai buni; dar aceasta e o declaraţie de după revenirea mea din exil, la capătul lungilor ani de cvasidispariţ ie din peisajul literar românesc.
Pe Nichita Stănescu îl admiram respectuos, ca şi pe Baltag, însă apropierea omenească dintre noi nu s-a înfăptuit cu adevărat. În primele timpuri de după lansarea noastră editorială, se inventase în lumea literară că eu aş fi „rivalul lui numărul unu”. Unii critici au şi scris aprecieri în acest sens. Eu consideram nelalocul lor asemenea aserţiuni, căci traseiele noastre erau paralele, noi nu puteam fi comparaţi în mod rezonabil – prea multe aspecte ne deosebeau. Diferenţa centrală consta, poate, în sentimentul pe care fiecare din noi îl avea despre lume. Eu o acceptam aşa cum era, iar Nichita avea nevoie s-o construiască cu fiecare poem.
Elementul cu adevărat extraordinar din creaţia lui este, poate, „incapacitatea” lui de a se servi de realitate aşa cum o percep şi o răsfrâng ceilalţi oameni. Cu fiecare din poemele sale, el numeşte, „recunoscându-le” ca urmare a unui eveniment exterior, părţile şi ansamblul noii lumi pe care tocmai o clădeşte. Inventarea lumii din jur are nevoie de un „eveniment”, de un fel de agresiune asupra Eului poetic (un vultur năruindu-se asupră-i, un înger interpelându-l etc): iar pe acest Eu trebuie să ni-l închipuim ca pe o simplă sumă de simţuri, el însuşi rămânând de inventat! Cu alte cuvinte, un eveniment din afară provoacă simultan şi o lume ieşind din peisaj („în jurul meu natura”) şi asumarea unei identităţi umane conştiente de către autor.
S-ar zice că noi nu aveam timp să ne preocupe de „cine vine întâi, cine vine după”. Eu admit a fi – cu un surâs, pentru a atenua tupeul! – poetul meu preferat. Preţuirea de sine nu este doar recomandabilă, ci şi o condiţie de a-ţi iubi aproapele – dacă n-am înţeles eu anapoda nişte cuvinte ale lui Iisus. Cezar, Nichita şi eu trăiam, fără trufie, această liniştită şi responsabilă acceptare de sine.

Exilul, ales ca unică alternativă a unei vieţi demne ca om şi poet, a însemnat imense rupturi, dislocări iremediabile în plan familial, dar şi în acela al creaţiei. Cum a făcut faţă omul şi poetul acestei izolări, nu întotdeauna sigure şi nicidecum lipsite de riscuri şi primejdii?

Revenit definitiv în ţară acum treisprezece ani, încerc un fel de oboseală să tot vorbesc despre lunga mea înstrăinare. După revoluţia din decembrie 1989, atâta lume s-a zmuls din braţele patriei, cu sutele de mii, încât piscina etnică de milioane a scăzut cu două linii şi ceva. În principiu, exilul are o durată trecătoare; la un moment dat, istoria cunoaşte şi întoarceri ale exilaţilor – fii risipitori sau nu. La noi însă năvala spre „înaltăparte” de după căderea comunismului a fost trăită ca „diasporizare” pe totdeauna. Pe lângă dimensiunile ei, cât de reduse ne apar înstrăinările româneşti prin exil de după Al Doilea Război Mondial! Acelea, de altfel, nu au a fi minimalizate, căci rolul lor istoric a fost important.
Prin 1993, Al. Călinescu m-a definit ca „un scriitor exilat atipic”:

În 1973, fără a fi avut „antecedente“ şi nici, aparent, predispoziţii pentru un atare gest, Ilie Constantin a ales libertatea (de obicei, aici se puneau, şi încă se mai pun, cu o ironie ce se vrea perfidă, ghilimele; de aceea, insist: Ilie Constantin a ales libertatea fără ghilimele). Fidel în inconsecvenţă, se stabileşte nu în Italia (tradusese în româneşte pe Saba, pe Montale), ci la Paris: „sub cerul / cel mai nestatornic de pe lume / unde norii au ancore lungi.“ Devine un scriitor exilat atipic: nu vorbeşte la Europa Liberă, nu semnează proteste, nu se bucură de atenţia „Săptămânii“ şi a lui Artur Silvestri. Porneşte de la „munca de jos“ (episod biografic evocat în unul din poemele sale,intitulat „Scribul subteran“) şi aşteaptă câţiva ani buni, vreo zece, până reîncepe să publice poezie. Între timp, în România, numele său dispăruse. Practică îndelung verificată, de o implacabilă eficacitate: exilatul (sau recalcitrantul) era prompt expediat în neant, radiat din biblioteci şi din cărţi, din articole şi din antologii, din manuale şi din dicţionare. (...) Peisajul literar îşi regăsea forma şi contururile; peisaj de plastilină: ai apăsat cu degetul şi ai făcut o adâncitură, ai rupt o bucăţică din materia cretos-unsuroasă, e suficient să netezeşti cu palma contururile şi bolul de plastilină îşi regăseşte aspectul iniţial.

Înţelegeam reacţia ce semăna cu o condamnare a doamnei Monica Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a altor exilaţi – „tipici”, ei – care se comportau ca luptători contra comunismului din ţară ( în anii optzeci, ei îl numeau „naţional-comunism”) . Or, eu nu puteam să le urmez exemplul, neavând nimic dintr-un combatant. Până şi termenul de exil însemna, în cazul meu, refugiu. Stăruitor invitat să colaborez la posturile de radio, atât de ascultate în ţară: Europa liberă, Vocea Americii, BBC şi Deutsche Welle, eu explicam răbdător că aveam nevastă şi trei copii la Bucureşti; îi nefericisem prin dezerţiunea mea în Occident, nu putea fi vorba să şi asmut răzbunătoarea Securitate asupra acestor ostatici.
Cât priveşte creaţia mea din primii ani ai desţărării, ea a fost puţin signifiantă. Toată puterea minţii mele era concentrată asupra însuşirii temeinice a noului meu idiom. Emil Cioran scrie undeva că a învăţat limba franceză cu disperarea deţinutului care pileşte gratiile celulei. Acelaşi Cioran spune în Mărturisiri şi anateme: „Pentru un scriitor, a-ţi schimba limba înseamnă să scrii o scrisoare de dragoste cu dicţionarul.”
Mi-a trebuit mult timp înainte de a vorbi în mod onorabil limba franceză. A trebuit să studiez şi să înnegresc mari cantităţi de hârtie înainte de a fi în stare s-o scriu! Profesoară până în vârful unghiilor, Sponsa – soţia mea franceză, mai tânără cu nouă ani (îi fusesem elev la Alliance Française) – mă vexa foarte adesea prin nerăbdarea ce-o punea în a mă corecta. Însă, dacă ţin seama de rezultate, metoda ei era la fel de bună ca alta! Îmi îngâna, subliniindu-le, greşelile de acord sau de pronunţare, construcţiile „barbare” ale frazelor; îmi sfârteca paginile cu creionul roşu, necontenit. După trei-patru-cinci ani, foile au început a-mi fi înapoiate mai puţin desfigurate de corecturi şi de semne de întrebare. Într-o zi, când i-am cerut sentinţa asupra unui text de mai multe pagini, Sponsa l-a parcurs cu iuţeală, în faţa mea, apoi mi-a spus pe un ton ce nu admitea discuţii:
– Tu aştepţi complimente, sau ce? Punem capăt aici uceniciei tale (On arrête ici ton apprentissage!). De acum înainte, tu nu vei face mai multe greşeli decât orice francez instruit – şi va fi vorba, cel mai adesea, de simple erori de neatenţie. Îţi va fi de ajuns să te reciteşti cu grijă şi să verifici în dicţionar ortografia corectă, ori de câte ori vei avea îndoieli. Ne-am înţeles?

(fragment dintr-un volum în curs de apariţie)