Eugen Negrici: Dragă Constantin Abăluţă, ne cunoaştem de-o viaţă. Ţi-am citit majoritatea cărţilor, ţi-am comentat destule dintre ele, şi între noi s-a legat o prietenie, suficient de caldă ca să-ţi spun Dinu, dar îndeajuns de intransigentă ca să nu devin fan necondiţionat al textelor tale. Şi nu sunt puţine. Cărţile pe care le-ai publicat (incluzând aici şi traducerile) sunt mai numeroase decât anii pe care i-ai împlinit. Aşadar, cum te simţi la vârsta de 77?

Constantin Abăluţă: Răspund cu un joc pleonastictautologic : Împlinind 77... mă simt împlinit. Chiar dacă am ajuns greu la adevărata mea personalitate poetică. Respectiv după multe ocoluri stilistice. După multe cărări care se bifurcau. Experimente interesante în sine, dar sărace în fior existenţial. M-au ajutat la găsirea drumului propriu (Drumul furnicilor –1997) traducerile pe care le-am făcut din marea literatură a lumii. Confruntarea cu posibilităţile limbii române, dar şi cu naiadele şi tritonii fanteziei proprii de aici a venit.

Am fost unul dintre primii care au asistat (ba poate am şi contribuit) la urcuşul tău constant, volum după volum, spre scriitorul deplin care eşti acum. Indiscutabil că traducerile din americani şi englezi (Stevens, Dylan Thomas, Frank O’Hara etc.), ca şi din francezi (Beckett, Michaux, Vian etc.) te-au propulsat, în cunoştinţă de cauză, printre primii postmodernişti ai poeziei româneşti. Îmi amintesc că regretatul Gheorghe Crăciun mi-a mărturisit odată că ei, optzeciştii, au luat contact cu poezia de peste ocean datorită cărţilor traduse de tine şi de Ştefan Stoenescu.

Ehei... Tempi passati... pe atunci exista o anume sinceritate între intelectuali. Nimănui nu-i era ruşine să recunoască evidenţele culturale. Càstele literare intangibile nu apăruseră încă. Ranchiuna se limita la aceea strict personală.

Explicabil. În vremea aceea aveam un inamic comun : regimul comunist. Asta ne solidariza. Libertatea ne-a debusolat. Dorinţa ca fiecare să fie în frunte îmi aminteşte de omul primitiv care lupta pentru hrană. Începând din anii ‘90, orgoliile, şi ele eliberate de orice constrângeri, au găsit metode să fenteze ierarhiile. Dar cultura, ca hrană spirituală, nu poate fi obţinută prin stratageme tactice de moment.

Din păcate, stratagemele sunt în plină ofensivă... tribală (ca să reiau metafora). Şi ce este încă mai rău este că această luptă piezişă ocupă tot spaţiul vital, lăsând în umbră atâţia creatori şi atâtea modalităţi stilistice. În lipsa criticii oneste, formative, artistul cel mai inspirat se pierde într-un desiş arogant şi partizan.

Poate îţi mai aminteşti de studiul Introducere în poezia contemporană din 1985, unde analizam şi statuam câteva poetici (te numărai printre cei analizaţi!). Onestă, lucrarea nu a pus la colţ pe nimeni, nu a negat alterităţile. Operaţia de clasificare pe care o iniţiam atunci, prin nivelul ei de generalizare evita capcanele istoricismului şi ale determinismului simplist în care au căzut, nu o dată, comentatori mai vechi sau mai noi ai fenomenului artistic.

Îmi amintesc că, venind în urma altor două remarcabile cărţi ale tale (respectiv Expresivitatea involuntară şi Figura spiritului creator), şi acest volum a şocat conformismul critic oficial. Să analizezi din unghiuri realmente noi producţia abundentă a poeţilor contemporani, preferându-i pe unii în dauna altora, neglijând complet corul părerilor encomiastice, şi instituind un model personal (şi vertical!) de receptare, era pe atunci dovadă de curaj, pe care nici o altă editură decât Cartea Românească nu şi l-ar fi putut asuma. Siguranţa stilistică prin care disecai modalităţile producerii textelor era însă atât de convingătoare, încât nu ştiu să fi îndrăznit cineva să polemizeze cu tine în câmp deschis. Partizanii „înfierărilor” de-odinioară cred că preferau doar să cârtească pe la colţuri. Era şi ăsta un semn, modest desigur, de liberalizare.

Aiurea...! Liberalizarea se chema Marin Preda. Le era frică de Mon cher. Mon cher juca tare. Făcea pe supăratul din orice. Un rol protector a avut desigur şi Premiul USR pe care-l luasem cu Figura spiritului creator. Nu le venea uşor să arunce cu piatra.

Vasăzică, Mircea Ciobanu avusese dreptate când pariase pe tine...

Ce pariu?

Mă rog, aşa-mi place mie să numesc insistenţele lui Mircea (de care şi tu şi Mircea însuşi mi-aţi povestit) ca să devii critic de poezie. În sinea lui pariase pe tine, căci îţi mirosise fineţea receptării şi-i părea rău să se piardă o astfel de înzestrare. Ştii bine ce fler avea Mircea.

Avea, avea... Ştii cum m-a convins? De fiecare dată când ne întâlneam aducea cu el câteva citate extrase din cronicile unor ipochimeni. Erau atât de fals-alambicate, şi nu se potriveau nici cât nuca în perete cu poetul chipurile analizat, încât simţeam o durere acută în stomac. Mircea îmi spunea : „Cât o să-i mai lăsăm pe ăştia să bată câmpii?” Într-o zi mi-am zis că merită să încerc. I-am arătat lui Mircea primele eboşe... Trebuie să spun că entropia lirică din acea vreme mă stârnea prin simpla ei existenţă. A ordona o astfel de îmbulzeală browniană m-a prins. Textele au început să-mi curgă de sub condei. Mircea era tot mai entuziasmat. Şi asta mi-a apărut ca o Bunăvestire. Prietenia noastră s-a clădit pe această încredere în posibilităţile generaţiei noastre de a-şi organiza, în cunoştinţă de cauză, devenirea.

Şi dacă am ajuns aici, trebuie să-ţi mărturisesc şi eu ceva. Citindu-ţi Expresivitatea involutară, am fost îmboldit să-mi analizez atent, pentru prima dată, volumele, destul de diferite, pe care le publicasem până atunci. Urgenţa de a-mi afla adevăratul eu poetic, acel indicibil involuntar de care ţine personalitatea, nu-mi da pace. N-am făcut descoperiri uluitoare. Dar un singur lucru mi-a fost clar : acela că peste tot găseam ecouri ale vechiului suprarealism care mă formase şi care dădea cuvintelor o încărcătură necunoscută, abia presimţită. Îţi reamintesc că, după debutul precar, a doua carte predată editurii a fost Alertă (1966), volum experimentalist şi încrâncenat suprarealist, respins de cenzură. Dicteuri scrise în întregime la serviciu – pe atunci eram arhitect la IAL. Le băteam la maşina de scris Olympia, un model vechi, cu un car mare glisând uşor, dar pocnind zdravăn când schimbam rândul. Pocnetul acesta se-auzea în tot atelierul, amuzându-i pe colegii mei care bârfeau ori citeau „Sportul”. Apreciam atitudinea lor tolerant-zeflemitoare şi accentuam pe cât puteam pocnetul carului, dând avânt sporit braţului drept. Ce mai, am fost un suprarealist... zgomotos!

Suprarealism la IAL... nostimă amintire.

Ca mâine o s-o văd povestită în volumul Sesiunea de iarnă (aşa se va chema, nu?, volumul doi al jurnalului tău), la care nu mă îndoiesc că scrii. Genul ăsta de Jurnal &Memorii, cum se specifică pe pagina de gardă a cărţii, este, la urma urmelor, experienţa cea mai autentică a unui scriitor. A acelui scriitor care a făcut cu totul altceva în viaţă. În cazul tău critică şi istorie literară, pasionale escapade vânătoreşti, etc. Şi ca urmare n-a avut timp şi chef să regizeze un jurnal special pentru posteritate, gândindu-şi fiecare frază cât mai avantajos.

Ei, lasă... Dacă i-o veni rândul o s-o povestesc şi pe-asta. Din păcate am vreo două cărţi de completat şi scriu greu. Dar, cine ştie... Mai bine să ne întoarcem un pic. Suprarealismul are ceva mecanic într-însul. Cum ai avut puterea să te desprinzi de acest automatism? Şi să devii poetul unui fel de metafizici a cotidianului, a fiinţelor, întâmplărilor şi lucrurilor umile?

Vorbeam mai devreme de sinceritatea creatorului. Creaţia adevărată, ea însăşi, n-are cum fi altfel decât apanajul sincerităţii totale. După cum afirmam mai înainte, volumul Drumul furnicilor e piatra de temelie a noii mele poetici. Şi oricât ar părea de curios, după noianul de traduceri care-mi îmbogăţiseră volens-nolens şi orizontul propriu, imboldul de a scrie acest volum mi-a venit după ce am citit cartea unui congener, e vorba de Copilul tuns zero de Vasile Petre Fati, apărută în 1990. Influenţele circulă în toate direcţiile, subconştientul creator preia de oriunde tot ce-i trebuie lui. Nimeni nu e păgubit ori păcălit în acest schimb esoteric. A nu citi de frică să nu te contaminezi este o teză troglodită. Miezul creaţiei n-are cum fi altfel decât personalizant.

Dacă nu te-ai contaminat tu în noul mileniu, atunci nu te mai contaminezi în vecii vecilor... Cele două volume masive din Antologia poeziei române după proletcultism şi cărţile celor aproape o sută de poeţi citiţi stau mărturie. Iar turul de forţă, acela de a comenta critic toate aceste nume, ţi-a adus pe drept Premiul USR. Ca să nu mai vorbim de lansarea la palatul Cotroceni, în prezenţa preşedintelui Emil Constantinescu şi beneficiind de comentariile lui Nicolae Manolescu şi Sorin Alexandrescu. Mă miră însă, că de atunci încoace, nenumăratele tale volume de proză, şi cele câteva de teatru, nu au stârnit nici pe departe interesul pe care îl merită. Incapacitatea ta funciară de a te descurca în hăţişul relaţiilor care, în lumea noastră balcanică, făuresc adesea notorietatea, să fie de vină?

Tot ce-i posibil. Cum ştii, sunt o fire prietenoasă. Întotdeauna am ştiut să las loc de bună ziua. Dar, într-o lume pe dos, probabil că tocmai această atitudine normală, nebelicoasă, a iritat. M-au luat de fleţ. Tot răul spre bine. Cei ce m-au plasat în rolul intrusului, mi-au oferit, fără să ştie, o temă generoasă (volumul Intrusul, 2005, a fost publicat şi în olandeză). Acelaşi mecanism prin care subconştientul meu deturna (ori recicla) malignul din jur, transformându-l în jet creator, a funcţionat şi atunci când am scris un alt poem definitoriu: Iov în funicular, 2009, Premiul ASB – tradus în reviste din Belgia, Germania, Macedonia. E drept, proza şi teatrul suferă... Degeaba literaţi şi critici cunoscuţi (din toate generaţiile!) s-au exprimat favorabil sau foarte favorabil despre cărţile mele de proză de după 1990, căci efectul a fost minim : fiecare carte a avut doar câte o unică recenzie. Dispersate în timp, părerile critice n-au putut crea un curent de opinie. Aşadar : 2 decenii, 6 cărţi, 6 cronici. Bilanţ inferior oricărui debutant talentat (ori chiar netalentat).

Eşti reţinut, dar îţi înţeleg tristeţea. Nu ştiu dacă te poate consola faptul că, citindu-ţi cărţile, mi-am dat seama de subtilitatea construcţiilor tale romaneşti. Şi Groapa roşie şi Întâmplări imaginare pe străzile Bucureştiului şi Femei răspântii imprevizibile (pe urmele lui Mircea Horia Simionescu) inventează ceea ce s-ar putea numi, parafrazând un titlu al lui Ionesco, „roman en miettes” ori, cum îi spui tu, „roman-graffiti”. Te numeri printre puţinii care au intuit că românul e născut povestitor, nu romancier. Că puţine sunt romanele literaturii noastre care rezistă. Că povestirile lui Sadoveanu şi nuvelele lui Cezar Petrescu sunt infinit mai bune decât romanele aceloraşi. Însă găsind un liant anume între cele câteva nuvele (tema, personaje comune, aceeaşi epocă a acţiunilor etc.) şi ştiind să distribui accentele emoţionale ca într-o piesă de teatru, structura rezultată e mai maleabilă şi poate prelua mai uşor schimbările orizonturilor de aşteptare ale publicului. Mă gândesc la analogia cu giganticele construcţii ultramoderne care – tu, ca arhitect, ştii mai bine decât mine – au o structură cu laxe articulaţii împotriva cutremurelor. Apropo : am găsit deunăzi printre hârţoagele mele o imprimantogramă (aşa se spune la ceea ce era odinioară dactilogramă?). Era volumul tău Elicea lui Urmuz, a treia formă a romanului-graffiti despre străzile Bucureştiului. Te ştiam eu perfecţionist, dar nici chiar aşa... Triate, reorganizate, îmbogăţite cu altele noi, povestirile acelea m-au bulversat cu prospeţimea lor. Ţi-am scris o mică prezentare pentru acel absurd Dicţionar de străzi şi întâmplări. Ştiu că mai aveai şi o altă prezentare aparţinând lui Andrei Codrescu, avangardistul de dincolo de Ocean. Intenţionai să dai volumul unei mari edituri, care să îl poată difuza în toată ţara. Ce s-a mai întâmplat cu acest volum de largă respiraţie (peste 100 de povestiri)?

În august 2015 am predat volumul Editurii Humanitas. N-am până acum nici un răspuns. Ştiu că volumul a ajuns, căci mi-a fost confirmată primirea.

Şi, n-ai întreprins nimic?

Ce să întreprind mai mult decât să scriu un volum foarte bun şi de-o originalitate desăvârşită? Editurii îi revine sarcina să recunoască excelenţa unui text. În 2012 un proiect similar (Péripéties quasiimaginaires dans les rues de Paris) mi-a apărut în Franţa, la Editions du Cygne. Editorul nu mă cunoştea. Nu ştia dacă am 27, 77 ori 100 de ani. Dar mi-a publicat textul în două săptămâni. Un scriitor are menirea să scrie. Iar editorii să editeze texte.

Eşti o fiinţă ciudată, prietene. Lucrezi şi taci. Înghiţi afronturile fără să crâcneşti. Răspunzi doar cu o altă lucrare ce rămâne în memoria computerului. Nu-mi dau seama : poate că aşa trebuie să procedeze un adevărat creator... Însă eu unul aş prefera ca ciudatele fiinţe paralele, – i-am numit pe cei care nu vor să se aplece serios asupra a tot ceea ce imaginezi de mai bine de jumătate de secol, – să fie mai puţin ciudate decât creatorul. Aşa ar fi normal. Ele nu ţin de capriciul inspiraţiei. Ele sunt instanţe critice. Studiază, ierarhizează, stabilesc canonul. Transparenţa, nepartizanatul, profesionalismul lor ar trebui să fie exemplare. A „evita“ creatori cu opera unui Constantin Abăluţă mi se pare periculos şi păgubos pentru o cultură.

Periculos, păgubos, biete cuvinte pe care le schimbăm între noi. Tot mai neauziţi... Atâta timp cât o operă artistică este cotată după rating ori după tiraj, realităţile care se ascund în spatele acestor cuvinte nu se vor schimba. Dragă Eugen Negrici, îţi mulţumesc pentru acest dialog prietenesc. E tot ce pot să mai spun. Un dialog nu rezolvă nimic, dar îţi dă senzaţia că trăieşti. Şi, la vârsta noastră, asta contează.
În plus, în timp ce dialogam, mi-a trecut prin minte ideea să scriu un text (poate roman-graffiti) numit Dialogul. Doi prieteni, A şi B, dialoghează, zilele trec, întrebări şi răspunsuri se succed, câinele de vânătoare al lui A se-mbolnăveşte, dialogul se suspendă un timp, apoi se reia mai dihai, dar B îşi scrânteşte un picior şi dialogul suferă şi el, vine iarna şi dialogul se răreşte, pe-un ger năpraznic A şi B se-ntâlnesc totuşi la înmormântarea prietenului C, apoi dialogul se reia la primăvară, mai stins cumva, mai fără vlagă, cuvintele nu mai au prospeţime, nu se mai leagă, iar A şi B sunt tot mai fuduli de ureche, ochii lor se-ndreaptă lin spre cataractă, totuşi dialogul continuă căci el consfinţeşte, odată şi încă odată şi încă de multe ori, apropierea şi prietenia. Stilistic imaginez un text întretăiat, paradoxal, dadaist. Un ecorşeu al lumii alambicate în care trăim.

Dacă scrii textul, sper că mi-l dedici.

Absurdement sûr, mon cher. Parole d’honneur.

11 febr. 2016