Eugen Negrici: Dragă Constantin Abăluţă, ne
cunoaştem de-o viaţă. Ţi-am citit majoritatea
cărţilor, ţi-am comentat destule dintre ele, şi între
noi s-a legat o prietenie, suficient de caldă ca să-ţi
spun Dinu, dar îndeajuns de intransigentă ca să
nu devin fan necondiţionat al textelor tale. Şi nu
sunt puţine. Cărţile pe care le-ai publicat
(incluzând aici şi traducerile) sunt mai numeroase
decât anii pe care i-ai împlinit. Aşadar, cum te
simţi la vârsta de 77?
Constantin Abăluţă: Răspund cu un joc pleonastictautologic
: Împlinind 77... mă simt împlinit. Chiar
dacă am ajuns greu la adevărata mea personalitate
poetică. Respectiv după multe ocoluri stilistice.
După multe cărări care se bifurcau. Experimente
interesante în sine, dar sărace în fior existenţial.
M-au ajutat la găsirea drumului propriu (Drumul
furnicilor –1997) traducerile pe care le-am făcut
din marea literatură a lumii. Confruntarea cu
posibilităţile limbii române, dar şi cu naiadele şi
tritonii fanteziei proprii de aici a venit.
Am fost unul dintre primii care au asistat (ba
poate am şi contribuit) la urcuşul tău constant,
volum după volum, spre scriitorul deplin care eşti
acum. Indiscutabil că traducerile din americani şi
englezi (Stevens, Dylan Thomas, Frank O’Hara
etc.), ca şi din francezi (Beckett, Michaux, Vian
etc.) te-au propulsat, în cunoştinţă de cauză,
printre primii postmodernişti ai poeziei
româneşti. Îmi amintesc că regretatul Gheorghe
Crăciun mi-a mărturisit odată că ei, optzeciştii, au
luat contact cu poezia de peste ocean datorită
cărţilor traduse de tine şi de Ştefan Stoenescu.
Ehei... Tempi passati... pe atunci exista o anume
sinceritate între intelectuali. Nimănui nu-i era
ruşine să recunoască evidenţele culturale. Càstele
literare intangibile nu apăruseră încă. Ranchiuna
se limita la aceea strict personală.
Explicabil. În vremea aceea aveam un inamic
comun : regimul comunist. Asta ne solidariza.
Libertatea ne-a debusolat. Dorinţa ca fiecare să fie
în frunte îmi aminteşte de omul primitiv care lupta
pentru hrană. Începând din anii ‘90, orgoliile, şi ele
eliberate de orice constrângeri, au găsit metode să
fenteze ierarhiile. Dar cultura, ca hrană spirituală,
nu poate fi obţinută prin stratageme tactice de
moment.
Din păcate, stratagemele sunt în plină ofensivă...
tribală (ca să reiau metafora). Şi ce este încă mai
rău este că această luptă piezişă ocupă tot spaţiul
vital, lăsând în umbră atâţia creatori şi atâtea modalităţi
stilistice. În lipsa criticii oneste, formative, artistul cel
mai inspirat se pierde într-un desiş arogant şi partizan.
Poate îţi mai aminteşti de studiul Introducere în
poezia contemporană din 1985, unde analizam şi
statuam câteva poetici (te numărai printre cei
analizaţi!). Onestă, lucrarea nu a pus la colţ pe
nimeni, nu a negat alterităţile. Operaţia de
clasificare pe care o iniţiam atunci, prin nivelul ei
de generalizare evita capcanele istoricismului şi
ale determinismului simplist în care au căzut, nu o
dată, comentatori mai vechi sau mai noi ai
fenomenului artistic.
Îmi amintesc că, venind în urma altor două
remarcabile cărţi ale tale (respectiv Expresivitatea
involuntară şi Figura spiritului creator), şi acest
volum a şocat conformismul critic oficial. Să analizezi
din unghiuri realmente noi producţia abundentă
a poeţilor contemporani, preferându-i pe unii în
dauna altora, neglijând complet corul părerilor
encomiastice, şi instituind un model personal
(şi vertical!) de receptare, era pe atunci dovadă de
curaj, pe care nici o altă editură decât Cartea
Românească nu şi l-ar fi putut asuma. Siguranţa
stilistică prin care disecai modalităţile producerii
textelor era însă atât de convingătoare, încât nu
ştiu să fi îndrăznit cineva să polemizeze cu tine în
câmp deschis. Partizanii „înfierărilor” de-odinioară
cred că preferau doar să cârtească pe la colţuri.
Era şi ăsta un semn, modest desigur, de liberalizare.
Aiurea...! Liberalizarea se chema Marin Preda. Le
era frică de Mon cher. Mon cher juca tare. Făcea pe
supăratul din orice. Un rol protector a avut
desigur şi Premiul USR pe care-l luasem cu Figura
spiritului creator. Nu le venea uşor să arunce cu
piatra.
Vasăzică, Mircea Ciobanu avusese dreptate
când pariase pe tine...
Ce pariu?
Mă rog, aşa-mi place mie să numesc insistenţele
lui Mircea (de care şi tu şi Mircea însuşi mi-aţi
povestit) ca să devii critic de poezie. În sinea lui
pariase pe tine, căci îţi mirosise fineţea receptării
şi-i părea rău să se piardă o astfel de înzestrare.
Ştii bine ce fler avea Mircea.
Avea, avea... Ştii cum m-a convins? De fiecare dată
când ne întâlneam aducea cu el câteva citate
extrase din cronicile unor ipochimeni. Erau atât de
fals-alambicate, şi nu se potriveau nici cât nuca în
perete cu poetul chipurile analizat, încât simţeam
o durere acută în stomac. Mircea îmi spunea : „Cât
o să-i mai lăsăm pe ăştia să bată câmpii?” Într-o zi
mi-am zis că merită să încerc. I-am arătat lui Mircea
primele eboşe... Trebuie să spun că entropia lirică
din acea vreme mă stârnea prin simpla ei
existenţă. A ordona o astfel de îmbulzeală
browniană m-a prins. Textele au început să-mi
curgă de sub condei. Mircea era tot mai
entuziasmat. Şi asta mi-a apărut ca o Bunăvestire.
Prietenia noastră s-a clădit pe această încredere în
posibilităţile generaţiei noastre de a-şi organiza,
în cunoştinţă de cauză, devenirea.
Şi dacă am ajuns aici, trebuie să-ţi mărturisesc
şi eu ceva. Citindu-ţi Expresivitatea involutară,
am fost îmboldit să-mi analizez atent, pentru prima
dată, volumele, destul de diferite, pe care le publicasem
până atunci. Urgenţa de a-mi afla adevăratul eu
poetic, acel indicibil involuntar de care ţine personalitatea,
nu-mi da pace. N-am făcut descoperiri uluitoare.
Dar un singur lucru mi-a fost clar : acela că peste
tot găseam ecouri ale vechiului suprarealism care
mă formase şi care dădea cuvintelor o încărcătură
necunoscută, abia presimţită. Îţi reamintesc că, după
debutul precar, a doua carte predată editurii a fost
Alertă (1966), volum experimentalist şi încrâncenat
suprarealist, respins de cenzură. Dicteuri scrise în
întregime la serviciu – pe atunci eram arhitect la
IAL. Le băteam la maşina de scris Olympia, un model
vechi, cu un car mare glisând uşor, dar pocnind
zdravăn când schimbam rândul. Pocnetul acesta
se-auzea în tot atelierul, amuzându-i pe colegii mei
care bârfeau ori citeau „Sportul”. Apreciam atitudinea
lor tolerant-zeflemitoare şi accentuam pe cât puteam
pocnetul carului, dând avânt sporit braţului drept.
Ce mai, am fost un suprarealist... zgomotos!
Suprarealism la IAL... nostimă amintire.
Ca mâine o s-o văd povestită în volumul Sesiunea
de iarnă (aşa se va chema, nu?, volumul doi al
jurnalului tău), la care nu mă îndoiesc că scrii. Genul
ăsta de Jurnal &Memorii, cum se specifică pe pagina
de gardă a cărţii, este, la urma urmelor, experienţa
cea mai autentică a unui scriitor. A acelui scriitor
care a făcut cu totul altceva în viaţă. În cazul tău
critică şi istorie literară, pasionale escapade vânătoreşti,
etc. Şi ca urmare n-a avut timp şi chef să regizeze
un jurnal special pentru posteritate, gândindu-şi
fiecare frază cât mai avantajos.
Ei, lasă... Dacă i-o veni rândul o s-o povestesc şi
pe-asta. Din păcate am vreo două cărţi de
completat şi scriu greu. Dar, cine ştie... Mai bine să
ne întoarcem un pic. Suprarealismul are ceva
mecanic într-însul. Cum ai avut puterea să te
desprinzi de acest automatism? Şi să devii poetul
unui fel de metafizici a cotidianului, a fiinţelor,
întâmplărilor şi lucrurilor umile?
Vorbeam mai devreme de sinceritatea creatorului.
Creaţia adevărată, ea însăşi, n-are cum fi altfel
decât apanajul sincerităţii totale. După cum afirmam mai înainte, volumul Drumul furnicilor e piatra de
temelie a noii mele poetici. Şi oricât ar părea de
curios, după noianul de traduceri care-mi îmbogăţiseră
volens-nolens şi orizontul propriu, imboldul de a
scrie acest volum mi-a venit după ce am citit cartea
unui congener, e vorba de Copilul tuns zero de
Vasile Petre Fati, apărută în 1990. Influenţele circulă
în toate direcţiile, subconştientul creator preia
de oriunde tot ce-i trebuie lui. Nimeni nu e păgubit
ori păcălit în acest schimb esoteric. A nu citi de
frică să nu te contaminezi este o teză troglodită.
Miezul creaţiei n-are cum fi altfel decât personalizant.
Dacă nu te-ai contaminat tu în noul mileniu,
atunci nu te mai contaminezi în vecii vecilor... Cele
două volume masive din Antologia poeziei
române după proletcultism şi cărţile celor
aproape o sută de poeţi citiţi stau mărturie. Iar
turul de forţă, acela de a comenta critic toate
aceste nume, ţi-a adus pe drept Premiul USR. Ca
să nu mai vorbim de lansarea la palatul Cotroceni,
în prezenţa preşedintelui Emil Constantinescu şi
beneficiind de comentariile lui Nicolae Manolescu
şi Sorin Alexandrescu. Mă miră însă, că de atunci
încoace, nenumăratele tale volume de proză, şi
cele câteva de teatru, nu au stârnit nici pe departe
interesul pe care îl merită. Incapacitatea ta
funciară de a te descurca în hăţişul relaţiilor care,
în lumea noastră balcanică, făuresc adesea
notorietatea, să fie de vină?
Tot ce-i posibil. Cum ştii, sunt o fire prietenoasă.
Întotdeauna am ştiut să las loc de bună ziua. Dar,
într-o lume pe dos, probabil că tocmai această
atitudine normală, nebelicoasă, a iritat. M-au luat
de fleţ. Tot răul spre bine. Cei ce m-au plasat în
rolul intrusului, mi-au oferit, fără să ştie, o temă
generoasă (volumul Intrusul, 2005, a fost publicat
şi în olandeză). Acelaşi mecanism prin care
subconştientul meu deturna (ori recicla) malignul
din jur, transformându-l în jet creator, a funcţionat
şi atunci când am scris un alt poem definitoriu:
Iov în funicular, 2009, Premiul ASB – tradus în
reviste din Belgia, Germania, Macedonia.
E drept, proza şi teatrul suferă... Degeaba literaţi
şi critici cunoscuţi (din toate generaţiile!) s-au
exprimat favorabil sau foarte favorabil despre
cărţile mele de proză de după 1990, căci efectul
a fost minim : fiecare carte a avut doar câte o unică
recenzie. Dispersate în timp, părerile critice n-au
putut crea un curent de opinie. Aşadar : 2 decenii,
6 cărţi, 6 cronici. Bilanţ inferior oricărui debutant
talentat (ori chiar netalentat).
Eşti reţinut, dar îţi înţeleg tristeţea. Nu ştiu dacă te
poate consola faptul că, citindu-ţi cărţile, mi-am
dat seama de subtilitatea construcţiilor tale
romaneşti. Şi Groapa roşie şi Întâmplări imaginare
pe străzile Bucureştiului şi Femei răspântii
imprevizibile (pe urmele lui Mircea Horia
Simionescu) inventează ceea ce s-ar putea numi,
parafrazând un titlu al lui Ionesco, „roman en
miettes” ori, cum îi spui tu, „roman-graffiti”. Te
numeri printre puţinii care au intuit că românul e
născut povestitor, nu romancier. Că puţine sunt
romanele literaturii noastre care rezistă. Că
povestirile lui Sadoveanu şi nuvelele lui Cezar
Petrescu sunt infinit mai bune decât romanele
aceloraşi. Însă găsind un liant anume între cele
câteva nuvele (tema, personaje comune, aceeaşi
epocă a acţiunilor etc.) şi ştiind să distribui
accentele emoţionale ca într-o piesă de teatru,
structura rezultată e mai maleabilă şi poate prelua
mai uşor schimbările orizonturilor de aşteptare ale
publicului. Mă gândesc la analogia cu giganticele
construcţii ultramoderne care – tu, ca arhitect, ştii
mai bine decât mine – au o structură cu laxe
articulaţii împotriva cutremurelor. Apropo : am
găsit deunăzi printre hârţoagele mele o
imprimantogramă (aşa se spune la ceea ce era
odinioară dactilogramă?). Era volumul tău Elicea
lui Urmuz, a treia formă a romanului-graffiti despre
străzile Bucureştiului. Te ştiam eu perfecţionist,
dar nici chiar aşa... Triate, reorganizate, îmbogăţite
cu altele noi, povestirile acelea m-au bulversat cu
prospeţimea lor. Ţi-am scris o mică prezentare
pentru acel absurd Dicţionar de străzi şi întâmplări.
Ştiu că mai aveai şi o altă prezentare aparţinând lui
Andrei Codrescu, avangardistul de dincolo de
Ocean. Intenţionai să dai volumul unei mari edituri,
care să îl poată difuza în toată ţara. Ce s-a mai
întâmplat cu acest volum de largă respiraţie (peste
100 de povestiri)?
În august 2015 am predat volumul Editurii
Humanitas. N-am până acum nici un răspuns. Ştiu
că volumul a ajuns, căci mi-a fost confirmată
primirea.
Şi, n-ai întreprins nimic?
Ce să întreprind mai mult decât să scriu un volum
foarte bun şi de-o originalitate desăvârşită? Editurii
îi revine sarcina să recunoască excelenţa unui
text. În 2012 un proiect similar (Péripéties quasiimaginaires
dans les rues de Paris) mi-a apărut în
Franţa, la Editions du Cygne. Editorul nu mă cunoştea.
Nu ştia dacă am 27, 77 ori 100 de ani. Dar mi-a
publicat textul în două săptămâni. Un scriitor are
menirea să scrie. Iar editorii să editeze texte.
Eşti o fiinţă ciudată, prietene. Lucrezi şi taci.
Înghiţi afronturile fără să crâcneşti. Răspunzi doar
cu o altă lucrare ce rămâne în memoria
computerului. Nu-mi dau seama : poate că aşa
trebuie să procedeze un adevărat creator...
Însă eu unul aş prefera ca ciudatele fiinţe paralele,
– i-am numit pe cei care nu vor să se aplece serios
asupra a tot ceea ce imaginezi de mai bine de
jumătate de secol, – să fie mai puţin ciudate decât
creatorul. Aşa ar fi normal. Ele nu ţin de capriciul
inspiraţiei. Ele sunt instanţe critice. Studiază,
ierarhizează, stabilesc canonul. Transparenţa,
nepartizanatul, profesionalismul lor ar trebui să
fie exemplare. A „evita“ creatori cu opera unui
Constantin Abăluţă mi se pare periculos şi
păgubos pentru o cultură.
Periculos, păgubos, biete cuvinte pe care le
schimbăm între noi. Tot mai neauziţi... Atâta timp
cât o operă artistică este cotată după rating ori
după tiraj, realităţile care se ascund în spatele
acestor cuvinte nu se vor schimba. Dragă Eugen
Negrici, îţi mulţumesc pentru acest dialog prietenesc.
E tot ce pot să mai spun. Un dialog nu rezolvă
nimic, dar îţi dă senzaţia că trăieşti. Şi, la vârsta
noastră, asta contează.
În plus, în timp ce dialogam, mi-a trecut prin
minte ideea să scriu un text (poate roman-graffiti)
numit Dialogul. Doi prieteni, A şi B, dialoghează,
zilele trec, întrebări şi răspunsuri se succed, câinele
de vânătoare al lui A se-mbolnăveşte, dialogul se
suspendă un timp, apoi se reia mai dihai, dar B îşi
scrânteşte un picior şi dialogul suferă şi el, vine iarna
şi dialogul se răreşte, pe-un ger năpraznic A şi B
se-ntâlnesc totuşi la înmormântarea prietenului
C, apoi dialogul se reia la primăvară, mai stins cumva,
mai fără vlagă, cuvintele nu mai au prospeţime,
nu se mai leagă, iar A şi B sunt tot mai fuduli de
ureche, ochii lor se-ndreaptă lin spre cataractă, totuşi
dialogul continuă căci el consfinţeşte, odată şi
încă odată şi încă de multe ori, apropierea şi prietenia.
Stilistic imaginez un text întretăiat, paradoxal,
dadaist. Un ecorşeu al lumii alambicate în care trăim.
Dacă scrii textul, sper că mi-l dedici.
Absurdement sûr, mon cher. Parole d’honneur.
11 febr. 2016