Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Opinii:
Convorbire cu Pomogáts Béla, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria: Integrarea din perspectiva Ungariei de Farkás Jenö


Pomogáts Béla s-a născut în 1934 la Budapesta, într-o familie de intelectuali. A urmat cursurile Liceului catolic al piariştilor, după care s-a înscris la Facultatea de filologie din capitală. în 1956, student fiind, a participat la revoluţia maghiară, motiv pentru care, mai tîrziu, a fost închis. Din 1961 este profesor la o şcoală tehnică, din 1965 membru colaborator al Institutului Academic de cercetări literare, între anii 1992-1996 este directorul adjunct al acestui institut, iar în prezent consilierul ştiinţific al acestuia. A obţinut titlul de candidat, respectiv pe cel de doctor. De-a lungul activităţii sale ştiinţifice, în centrul preocupărilor sale s-au aflat teme ca literatura maghiară a secolului XX, în special literatura aşa-zis populistă, avangardismul maghiar, literatura maghiară din Ardeal şi cea din emigraţie. Până în prezent, a publicat patruzeci de volume de studii literare, monografii, eseuri. Este redactorul-şef al revistei Literatura a Academiei. Din 1995 este preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, din 1992 preşedinte al Societăţii Internaţionale de Limbă şi Cultură Maghiară. A fost distins cu numeroase premii şi titluri, dintre care cele mai prestigioase sunt: Premiul József Attila, Premiul Academiei, Premiul pentru Minorităţi, Premiul Nagy Imre, iar în 1994 Medalia Republicii. Studiile sale despre relaţiile româno-maghiare vor apărea anul acesta şi în limba română.

Farkas Jenö: În mai multe studii folosiţi conceptul de "a patra Europă". Consideraţi că, pe lângă Europa de Est, cea de Vest şi cea situată între acestea, "Europa de mijloc", mai există o a patra Europă, cea a minorităţilor.

Pomogáts Béla: Într-adevăr, am încercat să interpretez această noţiune, ştiut fiind faptul că istoriografia tradiţională vorbeşte de două Europe: de cea de Vest şi de cea de Est. însă sunt folosiţi curent termeni ca Europa Centrală, Europa de Mijloc, sau în germană "Zwischen-Europa". La noi termenul a fost introdus de către Németh László, dar a constituit şi preocuparea altora. Szücs Jenö, în cartea sa intitulată Schiţă despre cele trei regiuni istorice ale Europei (Vázlat Európa három történeti régiójáról) din 1983, a elaborat o excelentă explicaţie a termenului de "Europă intermediară", pornind de la repere de filozofie a istoriei. Cu publicarea la începutul anilor '90 a volumului A patra Europă, am încercat, de fapt, să fac un pas mai departe în această chestiune, propunând ideea de "a patra Europă", pe care eu o interpretez ca o Europă a minorităţilor, a acelor comunităţi, grupuri naţionale care nu dispun de un stat propriu şi sunt, mai mult sau mai puţin, la discreţia politicii etatiste a statelor de care aparţin. în această categorie pot fi incluşi şi maghiarii, deoarece în bazinul carpatic trăiesc aproximativ 3,5 milioane de unguri într-un statut de minoritate. Fireşte, nu numai ei. Când am publicat cartea, maghiarii constituiau cea mai numeroasă minoritate etnică din punct de vedere statistic. De atunci situaţia s-a schimbat, căci odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, ruşii formează cea mai numeroasă minoritate etnică. Numai în Ucraina trăiesc câteva milioane de ruşi, şi, dacă îmi amintesc bine, astăzi peste 15 milioane sunt în situaţia de minoritari.

În 1984 aţi semnat şi dumneavoastră protestul celor 71 împotriva situaţiei deplorabile a minorităţii maghiare din România, în urma căruia vi s-a interzis intrarea în România. Ce a determinat acest gest de solidaritate?

Într-adevăr, am semnat şi eu scrisoarea celor 71 prin care protestam împotriva persecuţiilor, chiar a intenţiilor de arestare a redactorilor şi a autorilor de la revista clujeană "Ellenpontok". Protestul a fost semnat şi de câţiva istorici literari, printre care Vásárhelyi Miklós, Szörényi László, Lukácsi Sándor, şi a avut un ecou răsunător. Textul a fost publicat în multe reviste occidentale, a ajuns chiar pe masa de lucru a aşa-numitei întâlniri madrilene care încheia seria de conferinţe de la Helsinki. A fost citit, de asemenea, de mai multe ori la emisiunile în limba maghiară ale posturilor în limba engleză, germană şi americană ale Europei Libere. Fără îndoială că mi s-a interzis să călătoresc în România datorită acestui incident. Unul dintre semnatarii protestului, cu ocazia unei tentative de a vizita România a fost întors de la vamă şi informat oficial că tuturor semnatarilor li s-a interzis "pentru totdeauna" să viziteze România. însă acest "pentru totdeauna" n-a ţinut atât de mult, doar până în 1990, de unde se vede că în lumea socialistă provizoratul durează mult mai mult decât veşnicul. Astfel, la începutul anului 1990, cred că pe 3 ianuarie, am fost printre primii care au trecut în România, împreună cu o delegaţie numeroasă. O parte din membrii acesteia reprezentau Uniunea Scriitorilor, împreună cu Csiki László, scriitor ardelean stabilit de mult în Ungaria. Ceilalţi reprezentau Sindicatul Oamenilor de ştiinţă şi Uniunea Ardeleană. Pornisem cu şase sau opt autoturisme încărcate în special cu medicamente şi cărţi, cu aproximativ 20 sau 30 de exemplare din "Istoria Ardealului", cea editată în trei volume. La Cluj, la Kántor Lajos ne-am strâns peste 40 de persoane, mai toţi oameni de frunte ai vieţii intelectuale clujene. De-acolo am mers mai departe la Târgu-Mureş unde în redacţia revistei "Látó" (fostă "Igaz Szó", de la care îl îndepărtaseră pe Hajdu Gyözö, iar atunci era condusă de Markó Béla) ne-am întâlnit cu scriitori şi l-am vizitat pe Sütö András. Păstrez de atunci cu mare plăcere în memorie momentul când i-am oferit acestuia "Istoria Ardealului". De neuitat este, de asemenea, momentul când am trecut graniţa, când încă se mai trăgea. în dimineaţa sosirii la Târgu-Mureş se mai auzeau împuşcături în preajma aeroportului, trăgătorii Securităţii deschiseseră focul, iar la Oradea trecusem printre tancuri. Aş putea spune că vameşii şi grănicerii români ne-au întâmpinat cu o dragoste frăţească. Primisem o cocardă cu culorile naţionale ale României pe care o purtam cu mândrie. Trebuie să spun că sunt dispus oricând s-o port căci steagul fiecărei ţări reclamă respect, iar prietenia pe care o simt pentru poporul român, cultura română şi pentru numeroşii prieteni români mă determină ca un asemenea gest să fie sincer, plin de semnificaţie, nu doar unul de paradă.

Însă semnele venite nu peste mult timp nu au fost de bun augur.

Da. Vizita noastră s-a desfăşurat sub semnul unei adevărate bucurii şi am avut experienţe foarte plăcute. E altă problemă faptul că, în scurt, timp această uriaşă schimbare în care noi vedeam o revoluţie şi începutul unei înnoiri spirituale şi morale nu ne-a confirmat speranţele deoarece în primăvara lui 1990 începuse deja procesul de reinstaurare a vechii ordini. Au prevestit acest lucru nu numai pogromul antimaghiar de la Târgu-Mureş, care l-a costat pe Sütö András un ochi ci şi alte evenimente mai puţin importante. îmi amintesc, spre exemplu, că în toamna lui 1990 am fost invitat la deschiderea cursurilor Academiei U.D.M.R.-ului. Pregătisem o conferinţă despre transilvanism şi era cât pe ce să întârzii, auditoriul a fost nevoit să aştepte o oră întreagă. Când am trecut graniţa, vameşii au găsit în portbagaj vreo 30 de exemplare din cel mai nou număr al revistei "Nyelvünk és Kultúránk" (Limba şi Cultura noastră), care de-abia dacă avea vreun articol cu referire românească. M-au reţinut şi le-au verificat, întocmai ca altă dată. La apelurile mele repetate, mi s-a răspuns că însuşi ofiţerul se ocupă de cazul meu. Atunci mi-am permis necuviinţa să întreb dacă ofiţerul nu este cumva acelaşi cu cel care altă dată răspundea la apelul de "tovarăş", după care m-au lăsat să trec. într-adevăr, se putea simţi că situaţia se reaşeza, că regimul Iliescu dăduse mână liberă acelor forţe politice care înainte sprijiniseră dictatura. în acea perioadă s-au întâmplat lucruri infame sub bolta politicii. Acea garnitură care, în cadrul Securităţii, al aparatului de partid sau în conducerea economică, chiar cei din presă şi din cultură care deţinuseră funcţii importante în regimul anterior, pornise într-o serioasă contraofensivă la începutul anilor '90. Acţiunea antimaghiară de la Târgu-Mureş şi alte câteva au fost expresia acestei ofensive cu caracter de provocare. Cred că vina şi neglijenţa istorică a lui Iliescu tocmai în asta constă că, deşi probabil a realizat că forţele fidele fostului regim nu încearcă decât să păstreze puterea prin această contraofensivă, le-a îngăduit să şi-o pună în aplicare. Nu s-a străduit ca revoluţia începută în decembrie să continue a se amplifica şi să consemneze începutul unei noi epoci capabile să apropie România de scena politicii europene, să-i deschidă drumul spre Uniunea Europeană. Dimpotrivă, a facilitat dezvoltarea unei mişcări cu sens opus. Din toamna lui '90 până în 1996 (când politica şi-a schimbat din nou direcţia), s-a produs reinstaurarea pe poziţii a vechilor forţe la foarte multe nivele. Acesta a fost sensul ascuns al provocării din martie de la Târgu-Mureş. în legătură cu aceasta am o serie de experienţe directe, deoarece am fost prezent la dialogul româno-maghiar iniţiat de Fundaţia Ferenczi care s-a desfăşurat aici la Budapesta, în casa de oaspeţi a Ministerului de externe. Am amintiri personale legate de acest eveniment. Discuţiile decurgeau excelent, desigur şi datorită şi delegaţiei române remarcabile, în frunte cu Gabriel Liiceanu. Erau prezenţi distinşii noştri prieteni Mircea Dinescu, Alin Teodorescu, Smaranda Enache, Marius Tabacu şi alţii. Eram pe punctul de a stabili un pact de colaborare strategică, deja discutasem despre chestiunea reînfiinţării universităţii maghiare, cu care erau şi ei de acord. Atunci ne-au rugat pe câţiva - pe Mircea Dinescu şi pe Alin Teodorescu din delegaţia română, pe Konrád György, Köteles Pál şi pe mine din cea maghiară, iar dintre ardeleni pe Gálfalvy Zsolt - să elaborăm textul unui comunicat comun.
Ne-am retras într-o altă încăpere şi, comunicând în franceză am început să redactăm acest text care avea deja o versiune maghiară şi una în limba română. Iar când ne-am reîntors în sala mare pentru a citi textul comun, a apărut Szokai Imre, secretarul de stat în Ministerul de externe, pentru a ne anunţa că la Târgu-Mureş a izbucnit un conflict interetnic. Acest anunţ a făcut inutilă această întâlnire. Partenerii români au încercat să se retragă, i-am înţeles pe deplin. Evident că, în timp ce acasă avea loc o nouă manifestare antimaghiară, ei nu-şi puteau permite să arunce ulei pe foc şi să se întoarcă acasă cu o înţelegere încheiată la Budapesta. Asta ar fi afectat situaţia lor de la Bucureşti. Eram dezamăgiţi, însă nu supăraţi, nici nu simţeam că ar trebui să tragem pe cineva la răspundere. Evident, iniţiativa Fundaţiei Ferenczi nu s-a împlinit. în acea perioadă era la putere guvernul Németh, iar ministru de externe Horn Gyula - care a avut un aport însemnat în realizarea acestui dialog.
De-atunci n-a mai avut loc o întâlnire de asemenea proporţii, cu personaje atât de reprezentative, o întâlnire capabilă să pună în mişcare forţe intelectuale de mare însemnătate, deşi am încercat să organizăm o astfel de întîlnire. De exemplu, întâlnirea de la Bucureşti, de la Centrul Cultural Maghiar din 1993, când a apărut primul volum al "Cumpenei". Sau întâlnirea intelectualilor români şi maghiari de la Cotitura Dunării, organizată de noi, la care au fost prezente personalităţi de seamă ale vieţii literare româneşti, precum Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Geo Şerban, redactorul de atunci al revistei "Secolul XX", sau Gabriela Adameşteanu, redactorul şef al revistei "22". Din partea ardelenilor erau de faţă Lászlóffy Aladár, Gálfalvy Zsolt, Kántor Lajos, iar de la noi Konrád György, Balassa Péter. Discursul de deschidere l-a ţinut Göncz Árpád. Fără îndoială, cei care ne-au onorat atunci cu prezenţa lor se situau în marginea vieţii politice româneşti.

În articolul d-voastră intitulat "Condiţiile şi posibilităţile reconcilierii româno-maghiare de după alegeri" (publicat în nr. 1 din 1997 al revistei "Korunk" de la Cluj) spuneaţi: lucrurile stau în aşa fel "...ca şi cum românii pentru unguri, şi ungurii pentru români ar reprezenta un sfârşit al istoriei. ...Există însă factori de natură istorică şi culturală care ar putea îndeplini rolul de punte între naţiunea română şi cea maghiară, între cele două moduri de gândire politică, între cele două elite intelectuale.", după care aţi enumerat punţile posibile, printre care pe primul loc se afla acceptarea alterităţii etnice şi culturale ce caracterizează cele două naţiuni. După cum spuneţi în continuare, această idee a fost susţinută deja de Wesselényi Miklós în "Cuvânt în folosul ungurilor şi al naţionalităţilor slave", în care reliefează necesitatea unificării statelor româneşti dunărene.

Consider că atât istoria românilor, cât şi cea a ungurilor nu ne învaţă altceva decât că aceste două popoare trebuie să îşi întindă unul altuia mâna, pe termen lung, în sens strategic, aşa cum a formulat şi Wesselényi Miklós pentru prima dată în Ungaria. Wesselényi avea în vedere faptul că românii şi ungurii sunt singurele popoare ne-slave din regiunea Europei centrale şi trebuie să se sprijine reciproc în interesul comun al autoapărării. în special atunci când panslavismul ia amploare, aşa cum s-a întâmplat pe la mijlocul secolului trecut, sau după 1945, când şi din partea Uniunii Sovietice exista un asemenea pericol. Probabil că aceste două naţiuni ar fi trebuit să ajungă la o înţelegere cu caracter strategic şi sunt de părere că nerealizarea acesteia este una din tragediile şi capcanele istoriei. Alianţa pe care Wesselényi a iniţiat-o încă înainte de 1848, la care Kossuth Lajos şi Nicolae Bălcescu au ajuns, ce-i drept prea târziu, în 1849, pe care au încurajat-o la începutul secolului XX politicieni şi literaţi ca Ady Endre şi Jászi Oszkár, de asemenea mişcarea "transilvanistă" din anii '20, s-a soldat de fiecare dată cu eşec. Consider că acesta este un episod tragic în evoluţia istorică a celor două popoare şi că ar fi fost mult mai bine dacă s-ar fi ajuns la înţelegere. Sunt convins că reconcilierea este posibilă. Una din punţi este tocmai ceea ce am amintit mai sus, şi anume statutul celor două popoare în regiune, faptul că nu sunt de origine slavă, motiv pentru care ar fi recomandabil să se solidarizeze. O altă punte ar fi cultura latină, căci latinitatea este prezentă în conştiinţa istorică a acestora. în septembrie 1997 am fost la Chişinău, în Moldova, unde am vorbit îndelung cu scriitorii români şi cărora le-am spus că am putea lua ca bază de dialog tradiţia latină păstrată de români în mediul slav şi pe care o revendică şi poporul maghiar a cărui cultură se leagă de lumea occidentală şi nu de cea răsăriteană. Am putea, deci, colabora pornind de la ceea ce avem în comun: tradiţia culturală latină. în fine, terenul reconcilierii ar putea fi chiar Ardealul, cu statutul său tradiţional de regiune multiculturală. Cu cele trei culturi ar fi putut fi un model virtual al Europei Centrale sau chiar al Europei. Sunt profund mişcat că începe să dispară cultura germană în Ardeal, ceea ce este în defavoarea acestuia, a spiritului ardelean, chiar din punct de vedere economic şi social. De asemenea, dacă s-ar ajunge la o eliminare istorică a maghiarilor din universul comunitar ardelenesc, ar fi o mare pierdere pentru comunitatea românească, deoarece în prezent Ardealul este acea regiune a României care ar putea deveni o punte spre cultura occidentală, atât din punct de vedere spiritual, cât şi economic şi politic. Mi se pare că şi românii ardeleni încep să se convingă de acest lucru, căci, după informaţiile mele există la Cluj o mişcare Pro-Transilvania. Nu de mult am auzit că a început un proces împotriva lui Sabin Gherman. Cred că în prezent, când se pare că România pendulează între Occident şi Balcani, între civilizaţia vestică şi cea de est sau de sud-est, ar fi foarte important ca să se întărească poziţiile forţelor orientate spre Occident, şi odată cu aceasta şi rolul maghiarilor ardeleni. Un astfel de rol ar putea avea şi Biserica Greco-catolică, acum, când încearcă să se refacă. O astfel de forţă este şi cultura română, al cărei sistem de referinţă este cultura latină, sau faptul că este legată prin nenumărate fire de literatura franceză. Acestea ar fi acele poziţii care ar ajuta România să determine mişcarea zarurilor, destul de nehotărâtă încă, spre Vest şi nu spre Est. în acelaşi timp sunt convins că există forţe puternice care înclină spre Est, în primul rând lumea coruptă, întreţinută de fostul partid comunist, de fosta Securitate, care îşi pun pecetea pe viaţa societăţii din România. Acest tip de mafie de coloratură politică şi comunistă funcţionează mai bine şi cu mai mult efect decât în Ungaria, Cehia sau Polonia.

Ce rol poate avea Ungaria în procesul de integrare europeană a României?

Un rol foarte însemnat, din mai multe puncte de vedere. Ungaria poate lăsa drum liber aspiraţiilor româneştţi spre Occident prin deschiderea graniţelor, constituind astfel un fel de culoar între lumea euro-atlantică şi România. Sau sprijină acele poziţii intelectuale româneşti care servesc cauza integrării, fie vorba de literatură, de biserica românească sau de asociaţiile intelectualilor români şi, bineînţeles, asta înseamnă că Ungaria trebuie, chiar în interesul României, să sprijine minoritatea maghiară în scopul păstrării identităţii culturale şi a menţinerii lor. Poate că sună paradoxal, dar sunt convins că aşa stau lucrurile, pentru că minoritatea maghiară reprezintă o forţă care ar putea lega România de lumea occidentală. Repet, situaţia este încă labilă, nu este totul hotărât. Nu se poate spune că România se află pe drumul sigur al integrării, că zi de zi, de la an la an, face paşi numai în această direcţie. România e nehotărâtă şi în măsura în care se fac paşi spre integrare, la fel se pot face paşi şi în sens invers. Situaţia este precară şi se poate întâmpla un regres spre o cultură politică de tip balcanic, chiar de tipul celei din Orientul mijlociu. Spun asta pentru că în România sunt în creştere acele forţe politice care au ca scop destituirea actualului guvern orientat spre integrarea europeană. Ba chiar mai mult, în cadrul actualei opoziţii de tendinţă antieuropeană, antimaghiară, antiliberală şi antiintegraţionistă tocmai grupurile extremiste se întăresc.

Se ştie că se numără printre prietenii dvs. mulţi scriitori români. Nu de mult la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti aţi participat la prezentarea volumului "Caiete europene" (Editura Univers) dedicat literaturii maghiare privind Budapesta.

Am avut tot timpul prieteni români. Primul a fost Nicolae Balotă, pe care l-am cunoscut prin intermediul lui Jékely Zoltán la Bucureşti, prin anii '60. El cunoştea foarte bine limba maghiară. Am rămas prieteni şi ne mai telefonăm din când în când, dar nu ne-am întâlnit de mult. Am, de asemenea, multe cărţi de la el, toate cu dedicaţie. Mi-am făcut prieteni şi mai târziu, l-aş aminti, în special, pe Geo Şerban, cu care am lucrat la volumul sus-amintit, pe care iniţial am vrut să-l publice revista "Secolul XX". Eu am scris capitolul care cuprinde părerile, declaraţiile, scrierile eseistice ale scriitorilor de la curentul "Nyugat", începând cu Babits Mihály şi terminând cu Ottlik Géza. Am redactat şi o prefaţă pentru acest volum şi mă bucur nespus că a apărut, am fost prezent la Bucureşti, la lansarea ei. Mi-aş dori mult să putem răspunde la această iniţiativă, pentru care mă pregătesc deja, dar totul pare încă nesigur. Am propus, deja, să se pregătească un volum asemănător despre gândirea contemporană românească care să apară mai întâi în limba maghiară. Cred că aceste cărţi ar contribui mult la reconcilierea şi la colaborarea dintre noi.

La Târgul de carte de la Frankfurt din 1999, la care Ungaria a fost ţară-pilot, au fost prezentate şi câteva traduceri în română şi anume studiile lui Bibó István şi ale lui Gergely Jenö.

Am fost membru al comitetului fundaţiei care a propus proiectul. Am avut în vedere să fie sprijinită apariţia cărtilor maghiare nu numai în traducere engleză, franceză sau germană, ci şi în limbile română, sârbă, slovacă sau poloneză. Printre volumele propuse pentru publicare se aflau cel al lui Bibó István (Mizeria statelor mici est-europene) şi studiul lui Gergely Jenö, despre a cărui carte am vorbit mai înainte. Cred că este important ca cititorul român să cunoască acest eseu al lui Bibó care analizează concluziile ce se pot trage în urma primului şi celui de-al doilea război mondial, precum şi anumite aspiraţii şi vicisitudini istorice comune.

Cu ocazia aniversării a 150 de ani de la revoluţia de la 1848/49 şi în spiritul tradiţiilor revoluţiei din 1956, Uniunea Scriitorilor din Ungaria a anunţat cele douăsprezece puncte ale uniunii. Punctul opt este "Integrarea europeană a punerii în valoare a comorilor şi intereselor naţionale." Cum interpretaţi armonizarea acestor două tendinţe pentru că după unii este vorba doar de expresia grijii mult prea accentuate pentru naţiune, iar alţii consideră că nu este decât o manifestare de suprafaţă a ideii europene?

Am publicat cele douăsprezece puncte în 1998 încercând să traducem pentru noi spiritul celor în 12 puncte ale revoluţionarilor de la 1848. Punctul 12 este arhicunoscut: "uniunea cu Transilvania". în 1992 Charta Democratică din Ungaria m-a însărcinat să vorbesc în seara zilei de 14 martie la mitingul de la monumentul lui Batthyányi. Vorbind despre cel de-al 12-lea punct amintit mai sus, am spus uniune dar nu numai cu Transilvania ci cu toată Europa, împreună cu Transilvania. Sunt convins că problema transilvană ar putea fi rezolvată în mod satisfăcător în cazul în care Transilvania va fi prezentă în integrarea europeană, împreună cu România.