Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Convalescenţa cu damf de paralizie de Mircea Mihăieş


Intrarea în Uniunea Europeană a Cehiei, Poloniei şi Ungariei a cam creat băşicări la Bucureşti. Deşi avem drept ministru de Externe un adevărat geniu (parcă aşa se lăudau pesedeii, nu?), am fost elegant lăsaţi deoparte. Problemele economice, sociale şi, din ce în ce mai agasant, politice, nu fac din patria lui Iliescu şi Năstase candidatul favorit al europenilor. Agresivitatea contondentă a liderilor PSD, corupţia la vârf şi inexistenţa unui proiect limpede privind viitorul ţării lasă cea mai prosată impresie în cancelariile occidentale.Dacă tot am menţionat proiectele (adică absenţa lor), iată că mai nou se vehiculează unul care-ţi face inima să stea în loc: federalizarea Moldovei. Nu e limpede ce interese ar avea românii prin unificarea cu Voroninland - în afara celor de ordin sentimental, fireşte -, dar e limpede ce interese ar avea ruşii: ar redeveni, prin controlul discreţionar asupra Transnistriei, vecini cu Europa. Expansionistul Putin ar "penetra" precum cerneala bucata de cretă (vorba reclamei tv) pe culoarul Transnistria-Moldova, creându-şi astfel din nou cărare spre şoselele europene. Acest scenariu dătător de fiori pe şira spinării nu e chiar nerealizabil, de vreme ce însuşi Bush-junior ne-a văzut "capul de pod" ideal spre zona stepelor...

Dar să lăsăm geopolitica şi să vedem ce se întâmplă dincoace de fruntarii. Dac-ar fi să credem ziarele, de când au intrat în UE, ungurii încep să moară de foame... Numai aşa se explică invazia "lăcustelor hunice" (după cum le numea cineva) în spledidele nostre pieţe şi măcelării din Carei, Marghita, Salonta sau Nădlac. Prilej de juisare intensă şi de nostalgică aducere-aminte a vremurilor când, prin anii '60, generoasa piaţă alimentară din România era asaltată de vecinii de dincolo de Tisa. Atunci a fost vorba, într-adevăr, de o clară superioritate a industriei alimentare de la noi asupra aceleia a vecinilor din pusta panonică. Dar acum?

Acum, semnificaţia vizitelor întru achiziţie de ridichi, roşii, salam sau benzină nu o depăşeşte pe aceea a românilor înşişi care se grăbesc să-şi facă plinul atunci când onor guvernul anunţă peste noapte "reaşezarea" preţurilor la carburanţi. E un mic "gheşeft" iluzoriu, o minusculă ţeapă trasă statului-balaur. Vă imaginaţi ce economii se pot face prin umplerea unui rezervor şi a două canistre... Prin întoarcerea privirilor spre magazinele româneşti, ungurii intră în perfectul mecanism de piaţă: astfel de "migraţii" cu scop de măruntă chiverniseală pot fi văzute şi în Elveţia, unde compatrioţii lui Wilhelm Tell trec în Austria sau Gemania pentru a-şi procura lucruri mai ieftine, şi în Germania de Vest, unde sobrii teutoni nu ezită să parcurgă sute de kilometri pentru a achiziţiona niscaiva lucruri mai ieftine din zona ex-comunistă, în Spania, unde micul comerţ cu vinul sau mirodeniile portugheze este de-a dreptul înfloritor...

Aşadar, nimic neobişnuit. Dar felul în care a fost prezentat la Bucureşti acest "exod" are ceva apocaliptic. Nu poţi să nu vezi dincolo de rânduri şi un periculos avertisment: iată ce se va întâmpla cu noi când vom intra în Uniunea Europeană - vom muri de foame! şi, spre deosebire de unguri, care se aprovizionează azi în Transilvania, românii n-or să aibă unde să meargă! În loc să vedem avantajele unei pieţe europene imense, vedem catastrofa cauzată de renunţarea la băţul mioritic în care ne sprijinim bărbia de mii de ani. Fără îndoială, ungurii care asaltează graniţa română n-o fac doar ca sport şi nici ca manifestare a fericirii că gulaşul şi paprika au ajuns la preţuri prohibitive. E o realitate că intrarea în clubul european implică eforturi şi costuri nu tocmai plăcute. Dar e singurul drum spre însănătoşire. Convalescenţa cu damf de paralizie în care se complace România pesedeilor n-are nimic de-a face nici cu Europa şi nici cu dorinţa de integrare.

La urma urmelor, ce e de preferat? Să fi intrat deja în Europa şi să simţim inevitabilele, dar trecătoarele, rigori ale unei vieţi, cu siguranţă mai dure, dar şi mai plină de certitudini, ori să ne târâm de-a buşilea, cotropiţi de minciunile neo-comunsimului iliescian fără să avem nici cea mai mică certitudine? Celor indignaţi că ungurii atentează la roşia, castravetele ori purcelul românesc le-aş răspunde că departe de-a fi un motiv de întristare, acest lucru ar trebui să ne bucure. Cei care prosperă sunt producătorii români, pentru că la puterea actuală de cumpărare a valahului ne paşte pe toţi un faliment mai ceva ca-n '29-'33… Măcar de-am învăţa ceva din această lecţie de supravieţuire.

Ce mai uită să spună ziarele de la Bucureşti e că, până la graniţa românească, ungurii vin pe drumuri impecabile, trecând prin localităţi îngrijite, curate şi civilizate. Abia ultimii kilometri, cei de după Borş, Vărşand sau Nădlac, aduc nenorocirea: gropi neastupate cu anii, prăfăraie ca după explozia katiuşelor, case părăginite, oameni ce nu par să fi cunoscut cam de multişor ruşinea săpunului şi-a dezodorizantului. Adică un imobilism de stepă ce face puţin agreabilă orice adăstare în acel spaţiu. Sunt realităţi care la Bucureşti nu par să preocupe pe nimeni. Lupta oarbă pentru putere, obsesia de a înşfăca rafinăriile, spaţiile comerciale, afacerile bănoase (nu în ultimul rând, traficul cu droguri şi arme) nu lasă timp şi energie pentru românaşul de care-şi aduc aminte o dată la patru ani, când, pentru a-i şmangli votul, îl ameţesc cu-o bere răsuflată şi cu o pereche de mici verzulii.

Există şi în Ungaria, ca pretudindeni, cetăţeni săraci. Nu întâmplător, ei se află mai ales la graniţa de est a ţării - cea mai puţin populată, de altfel. Ungurii n-au avut motive speciale să dezvolte această zonă, pentru că ochii lor au fost mereu aţintiţi spre Occident. Într-acolo au construit, chiar pe vremea comunismului, autostrăzile, într-acolo şi-au concentrat eforturile şi afacerile. Iară noi? Păi, noi ne mândrim cu suprema realizare a celor cincisprezece ani de genială dictatură proletaro-iliesciană: cu cincizeci de kilometri de şosea spre Marea Neagră. Bravo, Gogule! Ăsta da, efort de integrare europeană! De ce să facilităm accesul oamenilor şi mărfurilor în şi dintre Vest, când putem, noi şi nevestele noastre, să ajungem în două ore pe plajele de la Neptun şi Mamaia?!

Lipsa de apetit pentru integrare are la Bucureşti motivaţii certe: reformele reale - şi nu cosmetizările strepezite promovate ca la iarmaroc - ar însemna puternice mişcări sociale şi o previzibilă nemulţumire populară. Dar e de datoria conducătorilor să-i ducă pe supuşi în direcţia bună, chiar riscând ca unii dintre ei să-şi julească genunchii, decât să-i păstorească de-a brambura, doinind duios în direcţia prăpastiei. Probabil că la Budapesta actualul guvern va plăti neanjunrile inerente ale schimbării de statut a Ungariei. Dar socialiştii maghiari ştiu că predau viitoarei puteri o ţară sănătoasă, solid aşezată pe direcţia prosperităţii.

Îi vedeţi pe pesedei făcând aşa ceva? Mai degrabă vor îneca ţara într-o baie de sânge, decât să dea drumul ugerului pe care-l morfolesc de cincisprezece ani. Ameninţările la adresa celor care îndrăznesc să deschidă gura împotriva măreţelor realizări năstăsiote, atacurile fără milă contra puţinelor, marginalelor posturi de radio şi televiziune sau ziarelor ce n-au intrat în hora preamăririi regimului pesedist sunt doar preludiul la o tragedie naţională de care mulţi români nu par deloc conştienţi. Naivi şi creduli până la prostie, se amăgesc cu gândul că salvarea ţării stă în unirea cu Moldova, fără să vadă cadoul otrăvit ce stă în acest gest care, oricum, ar veni prea târziu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara