Prestatia lamentabilă, fără exceptie, a partidelor politice autohtone ridică un serios semn de întrebare asupra functionării democratiei în România. Minciuna decembristă a asezat societatea românescă pe spinarea umedă a unei stânci gata să se fărâmiteze. Cu o astfel de temelie, cu blocarea încă din prima clipă a accesului la adevăr, tot ce am construit riscă să se prăbusească asemeni unui castel din cărti de joc. Iar protagonistii - politicieni, jurnalisti din presa scrisă si, mai ales, din televiziune, precum si complicitatea vinovată a unei mari părti a populatiei - adaptându-se perfect scenariului mincinos au desăvârsit tragedia natională.
Ce distantă enormă de la lozincile care l-au mentinut pe Iliescu la conducere sapte ani ("Nu ne vindem tara!"), până la cele care îl vor readuce la putere ("Să vină investitorii să ne cumpere fabricile!"), si ce putină întelepciune acumulată de o societate funciar incapabilă să-si identifice interesele vitale. Există în viata popoarelor momentele unui bun oportunism, pe care, dacă-l ratezi, risti să iesi pentru multă vreme din istorie. Săraci lipiti pământului, continuăm să mimăm o prosperitate si o demnitate vecine cu paranoia. O clasă superpusă, subtire ca o lamă de brici, formată nu se stie când si posedând averi imense dobândite nu se stie cum excelează la un singur capitol: ubicuitatea. O vezi pe coperta revistelor si a ziarelor, o auzi la radio si o reîntâlnesti la televiziune. Cu cât arătăm noi mai ponositi si mai încruntati, cu atât par ei mai luminati de voiosia traiului paradisiac.
Iar imediat sub această pătură, amărăsteanul derutat, care-si petrece viata la televizor sorbind din priviri minunătiile trăite de altii, în timp ce cu o mână în buzunar îsi numără banii insuficienti pentru plata taxei de întretinere la bloc. România e, din ce în ce mai mult, tara a două clase sociale distincte si opuse: a celor care apar la televizor si a celor ce se uită la televizor. Nici o legătură între ele, nici o comunicare. Doar o ostilitate mută, o însumare de contradictii ce se întâlnesc numai în spatiul virtual al tubului catodic.
Totul ar fi în regulă dacă îmbogătitii de acum (fostii nostri vecini de bloc!) ar fi ajuns la prosperitatea sfidătoare prin muncă cinstită si printr-un sistem limpede de dobândire a averilor. Poate în alte părti, dar nu la noi. Am mari dubii că simplul spirit de întreprindere si munca plină de avânt puteau, în doi-trei ani, să conducă la bogătiile colosale etalate cu atâta nerusinare la televizor si în splendidele reviste colorate ce-au proliferat precum ciupercile (în vreme ce, tot mai prăfuite, revistele de cultură nu-si mai găsesc cititorii. În paranteză fie spus, majoritatea lor covârsitoare sunt atât de plicticose, de interesate doar de descrierea buricului redactorului-sef, atât de atemporale si de fade, încât nu mă mir că s-a ajuns unde s-a ajuns!)
Nu trebuie să fii Ovidiu Grecea pentru a-ti da seama cum s-au acumulat averile sfidătoare ale "întreprinzătorilor" care, pe vremea lui Ceausescu, nici nu visau că ar putea deveni altceva decât ilustri pensionari ai statului, prevăzuti cu scăunelul, plasa de rafie si paltonasul de rigoare pentru a lua cu asalt, din zori, cozile socialismului biruitor. Sursa îmbogătirii acestei categorii e foarte simplă. Câtiva dintre ei, mai iuti de mână si de plaivaz, au "privatizat" rapid întreprinderile care mai produceau câte ceva. Altii, punându-si în actiune relatiile si complicitătile stabilite cu multă vreme în urmă, au acaparat retelele de import-export, productia de petrol, au mentinut în stare de semi-faliment IAS-urile, doar atât cât să producă pentru ei si ai lor. Altii au continuat - de data aceasta în interes personal - comertul cu arme, iar de acolo au virat spre prostitutie, droguri, crime si alte ocupatii asortate.
Bineînteles, sursa cea mai spectaculoasă de îmbogătire subită o constituie băncile. Asa precare cum păreau pe vremea comunismului, ele s-au dovedit mult mai generoase decât am fi bănuit. Dar si în acest caz există grade de acces la sacul cu bani. Pe treapta de jos se află fauna ce roia în jurul conducerii băncilor (inclusiv conducerea însăsi!), politistii si ofiterii de armată si securitate care au beneficiat de împrumuturi preferentiale. (Exemplu: ti se dădeau, cu dobândă de zece sau cincisprezece la sută, o sută de milioane de lei; printr-un simplu transfer, făceai un depozit la o altă bancă, unde dobânda era, bineînteles, de cincizeci, saizeci la sută! În felul acesta, în câteva luni puteai ajunge, fără să misti un deget, la sume colosale!)
Pe o treaptă intermediară sunt rechinii care, în virtutea unor garantii simbolice, obtineau sume la care muritorul de rând nu putea nici măcar să viseze. Ei detineau si informatia si capacitatea să investească aceste sume în afacecri rentabile (de pildă, exportul de grâu subventionat!), care li se întorceau, în timp record, însutit!
În fine, sus de tot, marii sacali: elita infractională care nici nu se ostenea să mai prezinte garantii pentru milioanele de dolari pe care, serviabile, băncile se înghesuiau să le depună, radios, în conturi! Concluzia: prinde orbul, scoate-i ochii! Când îi văd astăzi pe fostii sefi de bănci dând din colt în colt si vorbindu-ne de profesionismul, de buna lor credintă, ba chiar si de crestinismul lor, mă apucă lehamitea si-mi spun că ne preamerităm soarta.
Nu am nici o îndoială că aceste lucruri au fost posibile mai ales datorită setii de putere a individului Ion Iliescu. Pentru a se cocota în fruntea piramidei, acest ins fără scrupule a încurajat jecmănirea nemiloasă a tării, a mintit cu nerusinare si a cultivat complicităti criminale. El si ai lui ne-au adus la sapă de lemn, iar acum, profitând de prostia noastră incurabilă, s-au hotărât să se întoarcă să ne ia si primitivul instrument agricol! Nefiind un superman, individul cu studii la Moscova n-a actionat singur. A profitat din plin de naivitatea unei populatii îndobitocite, de ticălosia directorasilor de întreprinderi, de cupiditatea liderilor sindicali, de obtuzitatea părintilor nostri, de lenea noastră si de spaima de a ne lua în propriile mâini soarta. Asa încât ni l-am meritat din plin.
Dar el a profitat si de complicitatea de neiertat a celor care au ajuns la putere promitând, în 1996, că vor pune capăt jafului si coruptiei la drumul mare. Ce s-a ales din vorbele dulci ale echipei constantinesciene, mi-e si scârbă să spun. Banda de infractori, tâlharii cei mai nerusinati ce s-au ivit pe fata pământului au continuat să-si facă de cap, mângâiati de lichelismul vârfurilor, protejati de un sistem parlamentar al coruptilor si ridicati în slăvi de o mass-media la care iresponsabilitatea rimează perfect cu tâmpenia. Cam asta e tara pe care o iubim si pentru care ne-am da, nu-i asa, sângele pe câmpul de bătălie!
P.S. Nu e zi în care politicienii români să nu toarne gogosi privind iminenta noastră integrare în U.E. Două din isprăvile de ultimă oră ale ministrului Băsescu documentează la perfectie cam câti bani dăm, în fond, pe Europa: blocarea vaselor sârbesti aflate în apele teritoriale ale României si refuzul încăpătânat si iresponsabil de a-si pune semnătura pe acordul - convenit în 1997 între prim-ministrii român si maghiar - deschiderii vămii Cenad-Kiszombor. Pentru că, probabil, nu pică nimic la afacerea asta, dl Băsescu, în înalta sa întelepciune, consideră conectarea noastră la Europa pe canalul amintit "inoportună"! Asta după ce ungurii au obtinut bani grei din fondurile Phare construind sosele moderne până la granita română! Rusine!
