Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Controversatele origini ale SF-ului de Marius Chivu


Eugen Negrici remarca în primul volum din Literatura română sub comunism faptul că, şi datorită cenzurii şi a condiţiilor aproape imposibile de publicare a unei literaturi libere, neconstrânse ideologic, literatura SF a cunoscut la noi un interes foarte ridicat, interes dovedit şi de mulţimea cenaclurilor şi a revistelor de gen. În 1980, Florin Manolescu a publicat celebrul său studiu Literatura S.F. (Editura Eminescu), o carte de referinţă absolută la noi şi, practic, încă nedepăşită. În 1983, Ion Hobana publică în două volume, la aceeaşi editură, un fel de dicţionar al fenomenului comentat pe larg, după ce, la sfârşitul anilor ’60, îngrijise o antologie de studii şi articole despre SF, Viitorul? Atenţie! (Tineretului, 1968), precum şi o primă antologie din literatura de anticipaţie românească.

După 1990, Editura Nemira a fost vreme de câţiva ani în top-ul editurilor de succes tocmai datorită colecţiilor de literatură SF. Astfel, au apărut mai multe dicţionare dintre care este de reţinut dicţionarul de SF românesc coordonat de Mihai-Dan Pavelescu (Nemira, 1999), un dicţionar care cuprinde şi o anexă exhaustivă cu cărţile şi autorii români apăruţi numai după 1990. Un specialist în SF este şi Mircea Opriţă, actualul director al Institutului Cultural Român de la Budapesta, care a şi scris un studiu de referinţă intitulat Anticipaţia românească, carte reeditată anul trecut, dar practic de negăsit pe piaţă. Aşa cum, un alt eseu foarte bun, semnat de Radu Pavel Gheo, Despre Science Fiction (Ed. Omnibooks, Satu-Mare), publicat în 2001 şi nepromovat, a trecut la fel de neobservat.

Am făcut această foarte succintă trecere în revistă a cărţilor mai importante despre SF publicate la noi de către autori români, pentru a se vedea totuşi amploarea constantă a unui fenomen cu oarece tradiţie şi la noi care, deşi n-a reuşit, precum la americani, să câştige o piaţă considerabilă decât pentru perioade scurte de timp, a supravieţuit absolut onorabil undeva în underground. Ca şi Radu Pavel Gheo, profesorul universitar clujean Mircea Naidin a făcut parte din colectivul condus de Mihai-Dan Pavelescu. Volumul lui, Literatura Science Fiction (cam lipsite de imaginaţie aceste titluri), din care o bună parte a fost publicată sub formă de serial în paginile Ziarului de Duminică, nu este doar o introducere nepretenţioasă, dar şi un eseu bine documentat asupra tuturor teoriilor care s-au preocupat de originile SF-ului. Din această cauză, nefiind aşadar un studiu teoretic solid precum lucrarea lui Florin Manolescu, titlul este puţin inexact. Mai bine spus, prea generos.

Practic, cea mai mare parte din informaţia cu care jonglează Mircea Naidin este necunoscută celor care s-au ţinut deoparte, dintr-un motiv sau altul, de literatura SF. De aceea, în primele trei părţi ale cărţii sale, autorul fixează nişte repere fundamentale şi încearcă să-l familiarizeze pe cititor cu acest gen. Tonul popularizator este evident (să nu uităm originea acestor texte), dar informaţia nu se diluează prea mult. Cartea se deschide cu o pledoarie şi cu o motivaţie pentru studiul acestei literaturi şi continuă cu o scurtă dar dinamică istorie a termenului folosit, se pare, pentru prima dată în anul 1851 de William Watson, termen care reapare chiar în jurnalul fraţilor Goncourt prin referinţă la scrierile „ştiinţifico-fantastico-fono-literare” ale lui J.H. Rosny-Aîne. Cel mai vechi termen folosit la noi aparţine lui E. Dăianu care, în 1897, propunea denumirea de „roman ştiinţific şi geografic” într-un comentariu la romanele lui Jules Verne.

Înainte de a intra în materia care face subiectul propriu-zis al cărţii, Mircea Naidin realizează un adevărat tur de forţă şi pune pe tapet nu mai puţin de 100 de definiţii ale literaturii science fiction. Am reţinut-o pe cea mai trăznită, formulată în 1973 de Jacques van Herp: „Fie O ansamblul operelor şi H acela al ipotezelor, conţinând două subansambluri: I, acela al ipotezelor iraţionale, şi R, acela al ipotezelor raţionale. În acest caz: H = IUR şi V (x) e O, h = H (x, h) e OXH şi (x, h) este un roman de ipoteză. Dacă (x, h) e OXR avem un roman SF.” Concluzia autorului este că, fiind mai mult decât o specie literară, SF-ul nu poate fi definit exhaustiv, printr-o formulă atotcuprinzătoare şi unanim acceptată.

Urmează un preambul al discuţiei principale referitoare la originile literaturii SF în care autorul formulează controversata problemă şi împarte specialiştii în două categorii generice: adepţii şi detractorii teoriei originilor arhetipale ale genului. În intenţia de a-şi recupera o tradiţie, primii găsesc ca opere precursoare pentru literatura science fiction în Epopeea lui Ghilgameş, legendele Egiptului ptolemaic, Meropis de Teopomp, Despre Hiperboreeni de Hecate din Abdera, Insula fericită de Iambul, Odiseea lui Homer, Dialogurile lui Platon, Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata, Biblia ş.a.m.d. Ceilalţi situează originile genului fie în secolul al XIX-lea sau doar în diversele literaturi naţionale ale aceluiaşi secol ori în operele unor E.A. Poe, Mary Shelley, Jules Verne, H.G. Wells, fie în literatura secolului XX sau, mai exact, în revistele pulp americane sau în activitatea editorială a lui Hugo Gernsback, editorul primei reviste SF specializate din lume, Amazing Stories, şi cel care a impus circulaţiei largi termenul, într-un număr din 1929 din revista Science Wonder Stories. Interesant este că, în Europa, termenul s-a impus abia după 1950, dar studiile de piaţă arată că, totuşi, astăzi două din cinci cărţi publicate şi vândute aparţin literaturii SF. Teoria pe care studiul lui Mircea Naidin o validează este aceea conform căreia abia cu începutul secolului XIX se poate vorbi de literatură SF, când obiectul, terminologia şi metodologia proprie sunt conturate şi clar precizate. Este şi motivul pentru care autorul clujean nu insistă asupra teoriilor despre originile arhetipale, scrierile în cauză fiind numite generic „proto-science-fiction”.

Interesante sunt capitolele în care Mircea Naidin urmăreşte, aşadar, îndeaproape polemicile pe marginea autorilor consideraţi de unii precursori ai SF-ului, de alţii contestaţi, precum şi polemicile între autorii înşişi, cum este cea dintre Jules Verne şi H.G. Wells. Citez o declaraţie drăguţă a unui Jules Verne bosumflat: „Scrierile lui Wells nu se sprijină pe baze prea ştiinţifice. Într-adevăr nu există nici o legătură între operele sale şi ale mele. Eu folosesc fizica. El inventează. Eu merg pe lună într-un obuz, eliberat printr-un tun. Aici nu există nici o invenţie. El merge pe Marte într-o navă, pe care o construieşte dintr-un metal care nesocoteşte legea gravitaţiei. Ça c’est très joli, dar să-mi arate acest metal. Puneţi-l să ne-o dovedească.” De altfel, opera celor doi scriitori a făcut încă de la început subiectul unor substanţiale comparaţii, însuşi Michel Butor a glosat pe marginea diferenţelor de natură a scrierilor lor, scriitorul englez fiind perceput mai vizionar şi mai conceptual tocmai prin neadecvarea la posibilităţile tehnice reale ale timpului, în timp ce Jules Verne „a inventariat scrupulos toate lacunele geografiei epocii sale şi le-a umplut cu mituri care se dezvoltau pornind de la realităţi cunoscute”. Oricum, interesant de ştiut despre Jules Verne că, alături de Rimbaud şi Apollinaire, fusese scriitorul favorit al lui Giorgio de Chirico, a scris şi 20 de piese de teatru încă nepublicate, chiar şi poezie; îmbogăţit de pe urma celor 64 de romane, şi-a cumpărat un yaht cu care a călătorit foarte mult pe mare şi, deşi s-a remarcat totala absenţă a sentimentului religios din scrierile sale (ca, de altfel, şi a celui erotic), a fost primit de Papă la Vatican şi binecuvântat.

Un singur lucru deranjează în această carte. Dată fiind originea iniţială publicistică a textelor, o bună parte din informaţie şi chiar din formulările conclusive revin de mai multe ori chiar în cadrul aceluiaşi capitol, senzaţia de redundanţă fiind uneori stânjenitoare. Ca şi, de altfel, entuziasmul şi ataşamentul pentru literatura SF (onorabile în sine şi de înţeles) pe alocuri transmise necontrolat în frază. Fără a avea însă intenţia originalităţii şi a unei abordări exhaustive, volumul lui Mircea Naidin este, dacă nu mai mult, măcar o binevenită introducere în chestiunea încă problematică a „părinţilor fondatori” ai SF-ului.



Mircea Naidin, Literatura Science Fiction, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003, 270 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara