Unul dintre cei mai însemnaţi colaboratori ai prestigioasei reviste Convorbiri literare este şi Constantin Noica (1909–1987), eseist, filosof, traducător şi epistolograf.
În paginile acestei reviste, de ţinută occidentală, întâlnim câteva contribuţii esenţiale care întregesc profilul umanistului şi cărturarului Constantin Noica.
Noica scrie cu o rară distincţie şi eleganţă, despre Război şi cultură, Emile Meyerson, Nae Ionescu şi spiritul de şcoală, Gândirea lui Pius Servien, Istorie şi pierdere de timp şi Gânduri despre esenţa poeziei.
Epistola pe care o trimite istoricului literar I.E. Torouţiu (1888–1953), ce se publică acum întâia oară, se constituie, de fapt, într-un elogiu adus acestui cercetător al vieţii noastre literare, care a publicat o amplă crestomaţie de Studii şi documente literare. Volumele I–XIII (1931–1946), carte fundamentală pentru istoria literară naţională. Şi nu numai.
Eseul I. Găvănescul şi destinul filosofiei, conceput şi publicat cu prilejul împlinirii, de către austerul şi autoritarul dascăl al Universităţii din Iaşi, a opt decenii şi jumătate de viaţă este o excelentă radiografie a unor cărţi şi articole ale acestuia.
Constantin Noica surprinde, cu rafinament şi eleganţă, ideile şi calităţile profesorului şi filosofului Ion Găvănescul care s-a impus în cultura română prin cercetare temeinică, studiu aprofundat şi, mai ales, printr-un anume patos al descrierii şi evocării.
Restituirea azi, a acestui eseu, complet necunoscut bibliografilor şi exegeţilor lui Constantin Noica, este un gest recuperator şi necesar întru cunoaşterea integrală a operei sale. „

*
Sinaia, 13 aprilie 1936

Mult stimate domnule profesor,

Vă mulţumesc din inimă pentru lucrarea trimisă. Am citit-o cu mult interes şi vă rog să mă credeţi că spun lucrul acesta cu toată sinceritatea.
Sunt unul dintre cei care preţuiesc cum nu se poate mai mult munca de erudiţie şi de informaţie măruntă1. Mai ales în România, unde înaintaşii noştri nu au opere închegate şi de valoare (gândiţi-vă că Titu Maiorescu nu are nici o lucrare ce poate interesa filosoficeşte astăzi!), semnalarea atitudinilor, a tendinţelor sau a gustului lor reprezintă adevărata lor abilitare.
Iată de ce consider că Studiile şi documentele literare sunt adevăratele „opere complete” ale înaintaşilor noştri, iar informaţiile pe care le daţi asupra tradiţiei kantiene în cultura românească dau acestei culturi un prestigiu neaşteptat.
Pe deasupra, nu pot fi decât mulţumit, în ce mă priveşte, că, îndeletnicindu-mă cu Kant, mă integrez într-o tradiţie românească de gust şi orientare filosofică.
Mulţumindu-vă din nou şi călduros pentru bunătatea de a-mi trimite lucrarea, rămân, respectuos, al d[omniei]voastre,

Constantin Noica

[Domniei sale domnului profesor I.E. Torouţiu, Tipografia „Bucovina”, Strada Grigore Alexandrescu, nr. 4, Bucureşti, III].

*
I. Găvănescul şi destinul filosofiei
Există o nedreptate pe care riscăm s-o facem adesea înaintaşilor noştri cărturari: aceea de a-i judeca numai după cărţile lor. Căutăm în fişierul unei biblioteci publice, răsfoim cele 10 sau 15 cărţi care s-au adunat într-o viaţă de om, şi ne spunem, poate, asta e tot.
Dar nu e tot. Mai ales aci, la noi, nu e tot. Cărţile cu adevărat durabile izvorăsc, când nu ai geniu, fireşte, dintr-o specializare înăuntrul unei specialităţi, iar înaintaşii noştri n-au avut privilegiul acesta de-a putea face un singur lucru în materie de cultură. De multe ori nu se puteau restrânge nici la cultură. Au trebuit să facă mai multe deodată, slujind nevoile câte unei universităţi, deşteptând şi întreţinând interesul unui public nepregătit, creând cadre, programe şi oameni pentru învăţământul şi cultura de mâine. Era, în ei, o amânare. La fiecare din cei mari simţi că e o coardă care n-a cântat. Abia atunci îi faci dreptate.
Iar când iei atunci cărţile în mână, le înţelegi altfel. Vezi în ele şi ceea ce s-a înfăptuit şi ceea ce s-a amânat. Le înţelegi dincolo de ceea ce sunt, în ce trebuiau să fie, dacă autorii lor n-ar fi avut de făcut acte de renunţare sau simple acte de dăruire, faţă de un cititor care nu primea mai mult, care nu vroia mai mult, şi care, în loc să se lase modelat de autor, îl modela el cât mai aproape de chipul şi asemănarea sa.
Şi totuşi, nu aşa am luat în cercetare opera profesorului Găvănescul. Ne-am spus că există, în definitiv, o imagine pe care ţi-o dau numai cărţile. Mai târziu, când prietenii şi elevii nu vor mai mărturisi despre profesor şi om, când nu i se vor mai închina numere speciale care să lămurească toate feţele activităţii şi dăruirii sale, imaginea dată de cărţi va rămâne singura. Se va citi, poate, în O viaţă de om de N. Iorga sau în cine ştie ce alte amintiri tulburătoare, despre rolul jucat în societatea românească de I. Găvănescul. Dar cărţile îşi vor impune măsura lor, iar un istoric al filosofiei româneşti va sfârşi prin a judeca numai după ele. Care e, atunci, imaginea lor?
Am vroi să redăm, în perspectiva gândirii actuale, o singură trăsătură: puterea lor de anticipaţie. Sunt în ele pagini care au fost scrise pentru ziua de azi, parcă. Cincizeci de ani care au trecut peste ele nu le-au învechit. Le citeşti azi, şi simţi că omul care a gândit acolo a ştiut să desluşească ceva, printre ceţurile gândului.
E izbitor, de pildă, în Cursul de Pedagogie, publicat în 1899, cât de hotărât vorbeşte profesorul Găvănescul despre „solidarităţile organice” pe care trebuie să le pună în lumină educatorul. Nu numai societatea reprezintă, după gândul său, un întreg în care trebuie să te încadrezi, dar şi natura, lumea ca totalitate, e o realitate cu care trebuie să te împaci. „Ce timpuri de proză ştiinţifică azi, scrie în cursul citat profşesorulţ Găvănescul, când apa e oxigen şi hidrogen, stelele combinaţie materială determinată aproape exact de fizicieni”, totul, „o materie moartă, supusă la legi fatale, rigide, impersonale...”. Educatorului îi revine rolul de-a reda fiecăruia conştiinţa existenţei concrete, adică a existenţei angajate. În cuvintele autorului: „Educatorul are sarcina de a restabili vechiul raport viu al sufletului faţă cu natura. Nu de-a crea în spirite alţi idoli, alte divinităţi în locul celor moarte, ci de-a organiza viaţa sufletească astfel, încât să trăiască în univers orientată intim şi în privinţa emoţională, iar nu ca într-o casă străină, rece, pustie”. Într-un cuvânt, e nevoie de „restabilirea legăturilor dintre individ şi un tot superior”.
E destul să-ţi aminteşti tot ce reprezintă „emoţionalul” în sens adânc (Stimmung!) în filosofia contemporană spre a vedea că gânditorul român s-a situat pe linia unei împliniri. Şi apoi, e toată viziunea aceea organicistă, pe care avea s-o confirme atât de strălucit viitorul.
Iar viziunea aceasta e de pe atunci curentă, în gândirea profesorului Găvănescul. Într-un studiu din 1891, Există acţiuni dezinteresate?, gânditorul român vorbeşte despre un instinct de conservare şi fericire care nu e numai individual ci şi social. De aci, spune el, decurg toate acţiunile dezinteresate ale omului. Individul ca individ poate dispărea, şi e conştient că e sortit dispariţiei. Dar „totul” e etern. Individul îşi valorifică până la maximum viaţa sa conştientă spre a şi-o pune, până la urmă, în slujba unui întreg de care ţine el însuşi.
Dar o asemenea viziune organicistă avea să ducă pe gânditor la una din cele mai interesante descrieri ale esenţei filosofiei din câte s-au propus în cugetarea românească. Pornind de la o problemă, de actualitate la sfârşitul veacului trecut dar secundară în ea însăşi, problema eredităţii, profesorul Găvănescul se ridică până la temele ultime ale filosofiei. În studiul intitulat Ereditatea ca element al tragicului, scris în 1889 şi apărut în fruntea volumului: Chestii filosofice de estetică, etică şi psihologie, după ce analizează, pe plan estetic, în cazul mai multor opere literare, rolul eredităţii în ivirea tragicului, după ce arată sugestiv că există şi o ereditate naţională, care ar putea duce, în unele cazuri, la un tragic al istoriei, autorul ridică problema la un nivel cu adevărat filosofic şi se întreabă: nu este tot un conflict tragic cel între puterile cunoscătoare ale omului, ereditare, şi tendinţa „de a sări peste limitele impuse de constituţia intelectului”, spre a obţine soluţiile limită?
Hotărât, este un tragic şi aci. E tragicul „faustic” prin excelenţă, e cel al filosofiei însăşi. Şi gânditorul nostru deschide o impresionantă perspectivă, istorică, vorbind despre Hegel, „acest Faust al filosofiei moderne” şi despre toţi cei care, potrivit cu destinul cel mare al filosofiei, riscă totul, fără a obţine. E „tragicul metafizic”, spune autorul. E metafizica însăşi.
Dar concluzia studiului vine să lumineze perspectiva din care sunt înţelese, aci, lucrurile. La început, spune profşesorulţ Găvănescul, tragicul avea cauze exterioare, ţinea de fatalitate şi de forţe supranaturale. Mai târziu, tragicul se năştea din pornirile adverse ale caracterului, dintr-un conflict interior, care rămânea la un nivel psihologic. Acum, caracterul însuşi al individului este privit ca o parte organică dintr-un întreg, care trimite spre împlinire dar şi îngrădeşte. Ereditatea e poate aci o simplă etichetă, impusă de cultura timpului pentru o intuiţie filosofică mai adâncă.
Asemenea intuiţii sunt de întâlnit în opera profesorului Găvănescul. Le va găsi cititorul de mâine? Dar i-am citit opera ca şi cum ar fi „mâine”: şi le-am întâlnit.
Constantin Noica

Note
Originalul epistolei, necunoscute până astăzi, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota Eseul I. Găvănescul şi destinul filosofiei se transcrie din revista Convorbiri literare, 77, nr. 4, aprilie 1944, p. 462–464, care este intruvabilă şi, desigur, nu a fost bibliografiată.
1. Constantin Noica – Studii şi documente literare în Credinţa, 2, nr. 115, 21 aprilie 1934, p. 3