Ajuns la Cluj după 3 zile de
Bucureşti, Antoine Compagnon
era deja puţin obosit de drumuri,
dar la fel de precis şi analitic în
gândire şi exprimare cum mil
aminteam de pe vremea când îmi
îndruma cercetările doctorale. În
plus, i-am (re)descoperit o calitate
la care nu mă aşteptam după atâţia
ani de carieră în domeniu: un entuziasm
molipsitor pentru tema de care se
ocupă în momentul de faţă, şi care
va duce foarte probabil la publicarea
unui nou volum. Însă nu voi vorbi
aici atât despre soarta „recuperatorilor”
de materii prime (chiffonniers) din
secolul XIX şi analogiile acestei
activităţi cu literatura, cât mai ales
despre cealaltă preocupare pe care
ne-a prezentat-o profesorul de la
Collège de France: prejudecăţile
referitoare la tranziţia spre era digitală.
Venind din partea cuiva care a studiat
şi predat la Ecole Polytechnique înainte
de a se reorienta spre domeniul
literelor, precizările despre avantajele
şi pericolele aparente sau reale ale
noilor tehnologii sună mult mai credibil.
A ales să le prezinte sub forma
unei serii de verbe şi a felului în care
se conjugă ele la prezentul digital.
Putem astfel începe cu verbul
„a citi” şi toate polemicile despre
dispariţia (sau nu) a cărţilor pe hârtie
şi înlocuirea lor cu formatul digital.
Antoine Compagnon mărturiseşte
că preferă, de fapt, să aibă la dispoziţie
ambele variante disponibile ale unui
text, atât cea tipărită, cât şi cea
numerică, pentru că fiecare vine
cu avantajele şi limitările specifice.
O ediţie digitală permite o lectură
structurată diferit de toate instrumentele
disponibile (acces la statistici instantanee,
identificare rapidă de cuvinte şi
expresii etc.), deci o abordare a textului
din alte unghiuri şi cu alte viteze
decât cele tradiţionale. Pe de altă
parte, din perspectiva economică,
a drepturilor de autor, dar şi a
celor „de cititor”, ediţia digitală nu
poate fi împrumutată (cel puţin într-
o societate în care pirateria informatică
nu e atât de răspândită – aş preciza
eu), nu e disponibilă pentru totdeauna
(cel puţin în starea actuală a practicilor
editoriale) şi se apropie mai mult
de statutul unui obiect „închiriat” pe
o perioadă determinată. În plus,
lectura pe un ecran (fie el de computer,
tabletă sau telefon) implică alte posturi
ale corpului (şi minţii?) şi disconforturi
specifice. Totuşi, publicaţiile digitale
nu sunt cu siguranţă simptomul unui
sfârşit al lecturii sau al culturii, după
cum n-au fost nici ediţiile „de buzunar”
la momentul apariţiei lor în Franţa
anilor 1960, când o serie de intelectuali
au „tras semnalul de alarmă” împotriva
transformării cărţilor în obiecte de
consum de unică folosinţă (în franceză:
jetables) şi le taxau drept instrumente
de distrugere a culturii. În aceste
condiţii, totuşi, o întrebare esenţială
şi deranjantă pe care ar trebui să
ne-o punem priveşte modul cum
se stabileşte preţul (închirierii)
unei ediţii digitale.
Un alt verb ar fi, desigur, „a scrie”,
iar utilizarea calculatoarelor a dus şi
în acest caz la transformări notabile
şi fascinante din punctul de vedere
al redactării şi structurării unui text.
Compagnon începe prin a prezenta
aspectele neliniştitoare ale noilor
practici, şi anume mai ales caracterul
inform (în teorie) al unor texte la care
se poate scrie şi reveni fără reţinere
în orice punct, cărora li se pot adăuga
şi extinde părţi proliferante cu o
libertate care nu era permisă de
manuscrisele pe hârtie. Nu sunt
acestea practici care riscă să deformeze
rigoarea unei gândiri logice şi coerente,
disciplina unei scriituri lizibile şi
satisfăcătoare din punct de vedere
estetic? Totuşi, când e vorba de găsit
contraargumente la prejudecăţi noi,
intervine din nou pasiunea de istoric
al literelor şi culturii de care dă dovadă
mereu A.C., care găseşte imediat
exemple revelatoare şi adesea cu
efecte umoristice. Un caz celebru ar
fi modul în care Proust adăuga (practic
lipea) numeroase şi interminabile
benzi de hârtie la manuscrisele
sale iniţiale, deci un model de proliferare
textuală care se manifesta chiar şi
în absenţa programelor de editare
computerizată. Însă o situaţie cu atât
mai amuzantă, cu cât e mai ştearsă
din memoria noastră culturală şi
tehnologică este frica şi dezgustul
marilor scriitori ai secolului XIX în
faţa inventării peniţelor metalice,
care urmau să înlocuiască penele de
gâscă, instrumentul de predilecţie
al autorilor (practic, singurul disponibil)
până prin 1830. Balzac, Flaubert şi
alţii au refuzat categoric folosirea
unui instrument demn de „conţopisti”
(gratte-papier), şi care, în plus, din
cauza vitezei de scriere pe care o
permitea (în comparaţie cu pana
de gâscă) şi a rezistenţei la uzură,
era acuzat că „nu mai permite să
gândeşti în timp ce scrii”, deci va
duce inevitabil la moartea literaturii
de calitate ba chiar va grăbi sfârşitul
lumii! Oricum, primul scriitor francez
care a trecut fără ezitări la noua
„plume de fer” este Alexandre Dumas,
iar motivele pentru care privilegia
viteza par destul de evidente. Peniţa
metalică a fost urmată de pixurile
Bic, şi mai democratice, care alunecau
şi mai uşor pe hârtie. Oare tastatura
să reuşească acum ceea ce n-a reuşit
peniţa metalică în 1830?
În ce priveşte verbele „a preda”
şi „a învăţa”, revoluţia digitală a fost
întâmpinată cu speranţe imense, deşi
educaţia poate părea unul din domeniile
care s-au schimbat cel mai puţin în
ultimele secole, mai ales în privinţa
„productivităţii” şi a vitezei, în ciuda
eforturilor de aliniere la domeniile
economice şi industriale. Primele
cursuri online (celebrele MOOC –
Massive Online Open Courses) au
atins numere astronomice de înscrieri
(până la 160.000 de persoane iniţial),
entuziasm care a fost însă urmat
de o scădere la fel de mare a interesului
general (nivele de abandon de
până la 95%). Una dintre explicaţii
ar fi că e nevoie să ştii deja „cum
să înveţi”, ca să te poţi folosi eficient
de un curs online, deci se pare că nu
se poate sări peste etapa educaţiei
clasice. Azi, aceste MOOC sunt folosite
aproape exclusiv în domeniul formării
şi perfecţionării profesionale, deci
sunt destinate unor persoane care
au trecut deja prin şcoli şi forme
de educaţie mai tradiţionale.
În fine, printre numeroase alte
aspecte atinse de Antoine Compagnon
s-au numărat şi probleme specifice
ale publicării de articole ştiinţifice,
mai precis trecerea la accesul gratuit
online după un anumit număr de ani,
scurtarea acestei limite temporale
sau diferenţele dintre ştiinţele exacte
şi cele umane în acest domeniu
(termenii francezi folosiţi fiind
mult mai evocatori: sciences dures
et sciences molles). De asemenea,
dificultăţile noi cu care se confruntă
tot mai des editorii de reviste, ştiinţifice
sau literare, dar şi presa în sens mai
general, în confruntarea cu informaţiile
gratuite disponibile tot timpul pe
internet. Aici, şi în legătură cu
interconexiunea permanentă prin
reţelele de socializare, Compagnon
citează exemplul fascinant al lui
Baudelaire care visa deja în secolul
XIX la publicarea poemelor sale în
„presa care te murdăreşte pe degete”,
deci în jurnalele ieftine ale epocii,
pentru accesul la un număr cât
mai mare de cititori. Paradoxul
scriitorului care nu îşi poate alege
mereu publicul.
Nu în ultimul rând, putem vorbi
de transformarea progresivă a acestor
accesorii informatice în adevărate
proteze ale trupului şi minţii, care
duc la dezactivarea prin nefolosire a
unor serii de neuroni şi sinapse,
dar şi la activarea altora. Ce se va
întâmpla cu neuronii „eliberaţi” de
necesitatea memorării masive de
informaţii sau a citirii unei hărţi? Ca
să nu mai vorbim de faptul că această
conectare permanentă ne aduce
tot mai des în situaţia de a lucra de
acasă, dar ajungem să facem asta
şapte zile din şapte. De altfel, profesorul
purta la încheietură un ceas inteligent
(cu curea roşie!) care, printre altele,
măsoară pulsul, efortul şi mulţi alţi
indici fiziologici, şi nu a ratat ocazia
de a ni-l prezenta cu mândrie
nedisimulată, dar şi uşor amuzat (ca
de un nou membru al familiei?).
Conferinţele şi discuţiile cu Antoine
Compagnon au fost astfel o ocazie
de a descoperi perspective mult mai
vaste şi mai nuanţate asupra tranziţiei
la era digitală, de a linişti temeri
nefondate (moartea literaturii, dispariţ
ia cărţilor), pe de o parte, dar şi de
a identifica riscuri sau limite nebă-
nuite, pe de alta.
Autorul este lector
la Facultatea de Litere,
Universitatea Babeş-Bolyai,
Cluj-Napoca
