Sfera artei dansului, în universul căreia pătrund frecvent, are variate direcţii, instituţ ionalizate sau independente, clasice, neoclasice, moderne sau contemporane, iar creaţiile fiecăreia dintre ele pot fi abordate din mai multe unghiuri de vedere: ca operă finită, ca proces creativ, ca produs al unui anumit ambient socio-cultural.
De obicei, opera rotundă, finală, rezultat al gândului care a prins viaţă prin intermediul plasticii corpului în mişcare este cea asupra căreia îmi statornicesc privirea şi apoi, bucurându-mă de ceea ce mi-a dăruit, încerc să fac să rămână din ea o urmă a ceea ce am văzut şi mai ales a ceea ce am trăit ca împlinire, sau neîmplinire, la întâlnirea cu acea operă coregrafică. De câte ori am avut prilejul, am încercat să urmăresc însă şi procesul care duce la forma finală, să pătrund în laboratorul iniţial de creaţie sau în cel al repetiţiilor, proces care ia un aspect aparte în cadrul uneia dintre direcţiile dansului contemporan, atunci când piesa se naşte instantaneu, chiar sub ochii spectatorilor, şi trăieşte numai în acele unice momente. Problema ambientului propice sau prea puţin favorabil în care se derulează viaţa comunităţii dansului de la noi, relaţiile din interiorul ei şi relaţile ei cu instituţiile de profil, care o coordonează sau cu care vine în atingere frecvent, au fost şi ele abordate tangenţial, dar căteva întâlniri şi evenimente recente reclamă o aplecare specială tocmai asupra acestor ultime aspecte, devenite un context care exercită o mare presiune asupra creaţiei însăşi.
Privite de departe, mai toate ramurile dansului de la noi sunt în funcţiune, dar cu mari probleme, care, aparent ciudat în context de criză, nu sunt neapărat de ordin financiar, deşi acestea nu lipsesc, ci de lipsă de consideraţie pentru prima născută dintre arte, căci, aşa cum spune Curt Sachs, „Înainte de a încredinţa emoţiile sale pietrei, sau verbului, sau sunetului, omul s-a servit de propriul său corp pentru a organiza spaţiul şi pentru a ritma timpul”. Această lipsă de preţuire ar putea explica de ce atunci când s-a conceput planul de refacere a clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti nu s-a gândit şi o soluţie viabilă şi imediată pentru ca Centrul Naţional al Dansului Bucureşti să-şi poată continua activitatea, sau de ce, după luni de zile şi după ce s-a redeschis stagiunea din toamna acestui an, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu a găsit încă soluţia acestei probleme. Orice instituţie fără activitate moare, chiar dacă nu a fost defiinţată printr-un ucaz. Se pare că democraţia, lecţie oricum foarte grea pentru naţia noastră, este tot atât de greu de înscăunat şi în rândul artelor surori. Şi aici, unele sunt mai egale decât altele. Tot o diferenţă de tratament între diferitele sectoare culturale a fost evidenţiată, de curând, la o conferinţă de presă a Coaliţiei Sectorului Cultural Independent (CSCI), formată dintr-o reţea de organizaţii culturale neguvernamentale, artişi şi manageri culturali, din care fac parte şi câteva asociaţii şi fundaţii care se ocupă de dans, precum Fundaţia „Gabriela Tudor”, din Bucureşti, condusă de Cosmin Manolescu, sau Asociaţia Colectiv A, din Cluj-Napoca, condusă de Miki Branişte. Prin proiectul lor, Cultura Activă – resurse pentru participare şi advocacy în sectorul cultural independent, coaliţia a urmărit, de la înfiinţarea ei, din martie 2010, şi urmăreşte continuu, să întreţină un dialog neîntrerup între sectorul independent şi instituţii de care este legată direct existenţa acestei zone culturale, respectiv Administraţia Fondului Cultural Naţional, Institutul Cultural Român şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Şi câţiva paşi au fost făcuţi, dar doar câţiva, căci şi acest sector cultural este prea proaspăt ivit în ambientul nostru cultural, pentru a putea fi privit cu responsabilitate, ca o componentă viabilă, care contribuie, şi ea, la buna noastră imaginea în lume. Că astfel stau lucrurile poate fi probat cu două exemple luate din lumea dansului. La cea de a 14-a ediţie de la Seoul International Dance Festival 2011, organizată de Comitetul Internaţional al Dansului – CID UNESCO, de la Paris, participă, în luna octombrie, cu un spectacol, dar şi cu o prezentare video despre dansul contemporan din România, Cosmin Manolescu şi fundaţia sa, iar pe 1 octombrie a început în Bucureşti eXplore dance festival, Bucharest International Contemporany Dance and Performance Festival, aflat la a şasea ediţie, un adevărat maraton de 16 zile, cu invitaţi din 16 ţări, organizat tot de o asociaţie independentă, 4 Culture, condusă de Andreea Căpitănescu. La această a şasea ediţie festivalul este pentru prima dată finanţat şi de Ministerul Culturii, dar, după ce, în prealabil, a câştigat o finanţare pentru trei ani de la Uniunea Europeană, la concurenţă cu zeci de alte asociaţii independente europene. La întâlnirea mai sus menţionată, a Coaliţiei Sectorului Cultural Independent, Cosmin Manolescu a încercat să explice faptul că sectorul independent este mai puţin băgat în seamă prin faptul că din rândurile lui nu fac parte nume importante, sonore, ale culturii noastre. Da, nu sunt sonore, dar sunt de o maximă importanţă, pentru că numai nişte oameni tineri, energici, tenace – şi care nu vor să plece din ţară, ci doresc să creeze aici un ambient cultural propice – vor putea mişca munţii din loc, adică mentalitatea noastră anchilozată.
Sigur că lipsa de înţelegere şi de armonie nu este apanajul unei singure părţi. Şi în interiorul breslei nu funcţionează totul fără cusur. Unde au fost ceilalţi membri ai comunităţii dansului contemporan, absenţi la Conferinţa de presă de la lansarea celei de a şasea ediţii a eXplore dance festival? La o altă întâlnire care discuta situaţia acută a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. Nu se putea programa la o altă oră, sau în altă zi? Nu era mult mai bine ca ca la ambele întâlniri să fie toţi, împreună ? Fragilitatea domeniului reclamă unitate, nu fărâmiţări riscante.
Dar nu numai această direcţie a dansului din România ridică probleme, ci şi cea reprezentată de Baletul Operei Naţionale Bucureşti, chiar dacă nu le cumulează pe cele mai primejdioase, aparent. Repet, aparent, căci plafonarea şi continuele preluări ale creaţiilor altora sunt şi ele o primejdie majoră. Seacă izvorul autohton, care moare de la sine. Simona Şomăcescu, precedenta coordonatoare a companiei, a îmbogăţit repertoriul prin preluarea unor coregrafii valoroase de Georges Balanchine, dar mai ales prin piesele moderne, semnate de Edward Clug şi de Jiřy Kylian. Bijuteria sa coregrafică, Falling Angels, a fost aplaudată la Seara de balet din cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”, neîntrerupt, vreme de zece minute. Actualul coordonator al acestei companii, cea mai mare din ţară, Alin Gheorghiu, a declarat în revista Festivalului că va face tot posibilul să aducă în repertoriu coregrafii de Roland Petit şi de Jerome Robbins. Intenţii foarte frumoase! Dar unde este creaţia coregrafică românească, care a lipsit cu desăvârşire în Festivalul enescian, fapt nescuzabil. După Ioan Tugearu urmează un gol imens, de mai multe generaţii, lucru deosebit de grav pentru această ramură coregrafică. La spectacolele de licenţă ale unor balerini ai Operei, de la Universitatea de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” am văzut lucrări promiţătoare. Aceşti creatori în devenire trebuie încurajaţi, altfel domeniul sucombă în pace şi onor. Nimeni nu ne va invita numai cu preluări după coregrafi bine cunoscuţi în occident, dacă nu avem şi o voce personală. Dar cum să-ţi deschizi orizontul către ceea ce se petrece actualmente în domeniul tău, dacă la spectacolele neoclasico-moderne ale lui Thierry Malandain, oferite nouă de Festivalul „Enescu”, nu am văzut picior de dansator de la Operă. Dacă trăieşti într-o etuvă, până la urmă te sufoci.
Primejdiile dinăuntru şi neînţ elegerea din afară sunt deci la fel de periculoase. Toţi cei ce iubim dansul să medităm asupra lor.