"Când spunem astăzi: balet, când spunem: dans, primul nume care ne vine în gând este al lui - Maurice Béjart . El a atins ceea ce nu este acordat decât câtorva oameni - a devenit încarnarea disciplinei pe terenul căreia acţionează. A devenit un punct unde se pare că artistul răstoarnă barierele disciplinei reprezentate de el. Este acesta dans? Sau poate ceva mai mult decât dans? Este acesta teatru? Sau ceva mai mult decât teatru? Simplul fapt că se poate pune o astfel de întrebare probează că Béjart a spus aici un nou cuvânt, propriul său cuvânt". Astfel apărea Béjart în ochii lui Jerzy Grotowsky, încă din anul 1971. Şi tot acesta din urmă adăuga: "El aparţine acelor artişti pe care îi chinuie foamea de a exprima totul. Prin mişcare, prin dinamismul corpului, el vrea să exprime omul. Dă impresia chiar că vrea să exprime mai mult: lumea, elementele naturii, existenţa, destinul. În înclinaţia sa de a absorbi şi a transforma motive, izvorâte din diferite culturi, se află acelaşi lucru: să spui totul în acel singur moment care este acordat dansatorilor săi pentru a depăşi convenţiile" (Marie-Francoise Christout, Béjart, Paris, 1972, p. 136). Şi, într-adevăr, Béjart a trecut toate barierele. A amalgamat dansul cu teatrul şi a montat piese de teatru şi de operă, a asociat mişcării muzica concretă a lui Pierre Henry, muzica clasică a lui Mozart, dar şi cea a lui Wagner, muzica de operă a lui Rossini, dar şi muzica uşoară a unor formaţii precum Queen, pe care a montat o bună parte a spectacolului Balet pentru viaţă, prezentat şi în România, în anul 2000, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Şi, totodată, s-a aplecat cu egal interes asupra artei şi culturii europene, asiatice sau africane, vrând parcă, aşa cum spune Grotowsky, să desluşească înţelesurile lumii întregi, căci în lucrările sale întâlnim şi muzică populară grecească sau indo-tibetană, iar izvoarele sale de inspiraţie merg de la Baudelaire la Tagore, de la Cântarea Cântărilor la Teatrul Nô, de la Ioan al Crucii la Bhakti-yoga.
Imaginaţiei şi forţei sale creative i s-a adăugat şi capacitatea de a crea de-a lungul timpului şi instituţii: în 1957 Ballet-Théâtre de Paris, în 1960 Ballet du XXe siecle la Bruxelles, în 1985 Béjart Ballet Lausanne şi, de curând, cum făcuse şi Jiri Kylian cu ceva vreme în urmă, în 2002 a înfiinţat şi o trupă numai pentru tineri dansatori, Compagnie M. Tot pentru tineri, el crease deja un sistem de învăţământ complex - dans, muzică, actorie - în şcolile Mudra de la Bruxelles (1970) şi Dakar (1977) şi în şcoala Rudra de la Lausanne (1992). Şi toate aceste instituţii au văzut lumina zilei în paralel cu sute de montări şi zeci de turnee, desfăşurate pe parcursul unei vieţi de creator, interpret şi apoi coregraf, care debutează cândva, prin 1945-1946, şi continuă până astăzi. Încă din 1955 a spart tiparele cu Simfonie pentru un om singur, a adus în circuri, stadioane şi amfiteatre antice sute de mi de spectatori la Simfonia a noua de Beethoven, în 1964, a dat naştere la vii discuţii în 1967 cu Messa pentru timpul prezent şi, făcând un salt în timp, ne-a spus fără menajamente, la împlinirea a 200 de ani de la Revoluţia franceză, ce crede despre civilizaţia noastră, în 1789... şi noi, ca apoi să ne pună grave întrebări legate de teama "morţii din dragoste", care astăzi poartă numele de SIDA, în Balet pentru viaţă
Tabloul acestei cariere artistice este fabulos şi copleşitor! Cum să-l faci să încapă într-o seară de spectacol, care se doreşte a fi o reducere la esenţă, o selecţie din tot ce îl poate reprezenta mai bine pe coregraf? Şi totuşi s-a încercat acest lucru, în spectacolul l'Amour - la Danse, conceput în 2005 şi prezentat şi în cadrul Festivalului Internaţional "George Enescu" de Béjart Ballet Lausanne, tot pe scena pe care am văzut şi prima oară această companie, la Teatrul Naţional din Bucureşti.
Numele lui Maurice Béjart a ajuns sinonim cu numele artei dansului, cum spune Grotowsky. Încă din viaţă, coregraful a devenit un mit, vorbele sale, precum "coregrafia se face în doi, ca şi dragostea" a devenit bun comun, iar profeţia sa că "dansul este arta secolului XX" s-a adeverit. Când a fost conceput spectacolul l'Amour - la Danse, s-a crezut că toată bogăţia de idei a lui Béjart, sau o bună parte dintre ele, pot fi evocate într-un spectacol. Şi atunci s-au cules, din mai multe spectacole ale sale, fragmente legate de tema dragostei, temă etern omenească, temă mereu prezentă şi în opera sa, în nenumărate înfăţişări. Dar Béjart este în primul rând un mare regizor, un om de idei, ingenios şi expresiv puse în scenă, cu mijloace variate. Or, aceste idei, pentru a ajunge la public, au nevoie de întreaga lor desfăşurare scenică. Fărâmiţate, ele nu mai pot fi citite decât de cei care le ştiu dinainte. Şi atunci ce a rămas din spectacolele astfel prezentate? Au rămas calupuri de mişcare, care pot trăi prin plastica lor în sine. Dar câte mai rezistă în timp, după câţiva zeci de ani, în care ochii noştri s-au umplut de armonia şi expresivitatea partiturilor coregrafice concepute de Christopher Bruce, Jiri Kylian, Matz Eck, Nacho Duato sau Johan Inger? Şi mă refer numai la creatorii de dans care au putut fi văzuţi în România. Câte rezistă? Câteva. Spectacolul a început şi s-a încheiat, inspirat, cu un fragment din Sacre du printemps de Stravinsky, lucrare din 1959, cu mişcări simple, liniare, la care s-au adăugat şi ondulaţii ale bazinului preluate din dansul oriental, dans susţinut în special de ansamblu - parte forte în compoziţiile lui Béjart - fără subiect propriu-zis, în esenţă un imn închinat elanului tinereţii şi ardorii senzuale. În prima parte a spectacolului, piesa care şi-a păstrat cel mai mult valoarea specifică plasticii sale speciale, frustră şi încărcată de umor, a fost Heliogabale, iar singurele momente de dans a căror valoare a stat în încărcătura pe care au dat-o mişcării interpreţii au fost piesele cântate Ne me quitte pas, Quand reviendras tu şi Avec elegance, dansate de Elisabet Ros şi, respectiv, Gil Roman, ei investind fiecare gest cu greutatea necesară exprimării sentimentelor invocate. Lui Gil Roman, directorul adjunct al Companiei, pe care o ghidează cu forţa tinereţii sale, i-am admirat şi cu şapte ani în urmă forţa interioară, când stăpânită, când dezlănţuită. în rest ne-a copleşit o mare tristeţe. Coregrafia clasică a duetelor s-a acoperit de praful vremii în care au fost create. Partea a doua a spectacolului a debutat şi s-a terminat tonic prin dansurile de ansamblu, în principal a celor masculine, în care Béjart a investit şi a obţinut întotdeauna mult, Rummy şi Casta Diva, câştigând şi prin încărcătura de ritual. Dar celelalte piese şi fragmente de piese, chiar dacă ridicau probleme ardente ale zilelor noastre, cum este cea a războiului, erau departe de contextul în care evoluează astăzi plastica coregrafică a marilor coregrafi invocaţi mai sus.
Îndrăzneala şi ingenioasele soluţii scenice găsite de Maurice Béjart pentru temele sale, întotdeauna incitante, au fost mult mai bine servite de spectacolul integral prezentat acum şapte ani, Balet pentru viaţă. Cel de acum ne-a lăsat melancolici.