Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
CONFORT 2 Îmbunătaţit de Ioan Es. Pop şi Lucian Vasilescu


*
* *

Dumnezeu mai este cînd mi-l aduc aminte. Cu un soi de mînie, cu disperare, cu nostalgie. L-am ajutat să treacă strada printr-un loc interzis.

Mă grăbesc, mi-a spus, mi-e teamă că
deja a închis.
Mă grăbesc şi eu, mă întorc acasă, am
ceva de scris.

L-am ajutat să treacă printre claxoane şi faruri, printre vietăţile străzii, printre balauri. Pe atunci, seara, mi se năzăreau balauri, fel de fel de jivine şi locomotive cu aburi.

Acum mă duc acasă şi mă apuc de scris.
N-ai decît, dar află de la mine că eşti tîmpit, a zis.

Ce să fac, pe atunci mi se năzăreau balauri, diverse jivine şi locomotive cu aburi. Credeam cu tărie că trebuie să scriu despre asta, pentru ca toată lumea să ştie.

Lumea ta sînt doar eu - mi-a şuierat Dumnezeu. Vino cu mine şi n-o să-ţi pară
rău.
Dar scrisul?
Sminteală curată. Necurăţenie
desfrînată.
Vii?
Unde?
Unde vrei: în mîine, în ieri, în tot locul sau nicăieri. Totul e o
părere - am să-ţi dau mîngîiere.
Şi alinare?
Da.
Şi dimineaţa ţigări la cafea?

Era tîrziu. în jur, luminile se prefăceau în şoapte şi ziua în noapte. Mi se năzăreau din ce în ce mai tare balauri, uriaşe jivine, locomotive cu aburi. Una dintre ele a şuierat şi-a oprit. M-am urcat, a şuierat
şi-a pornit.

Bagă cărbuni! - am auzit. Bagă şi vei
conteni din murit.
Să-l luăm şi pe El, am îndrăznit.
Tu bagă cărbuni, ăsta e trenul tău - al
Lui n-a venit.

Dumnezeu mai este pentru că mi-l aduc aminte: se făcea tot mai mic şi mai mic, înghiţit de asfalt şi cuvinte.

*
* *

cu aceşti ochi, cu care n-am văzut
niciodată la mai mult de-un metru
depărtare,
urmăresc lumina ca pe un lucru străin
şi pe cale de dispariţie,
carne peste carne în carne sub carne,
şi cred că abia acum încep să o văd bine,

abia acum se încheagă ca lumea,
o pastă mai groasă ca metalul şi mai grea
ca apa,
altfel cum s-ar scufunda la aşa adîncimi?
dar ce ochi mai limpede ca al meu vede
lumina în sine,
cu venele ei negre gata să plesnească,
mai tulbure ca o placentă aruncată la
gunoi,
mai grea ca mercurul cînd fată icnind,
şi-atunci cînd o vede, care ochi
trebăluieşte
în jurul ei ca în jurul unei căldări cu asfalt?

cu un ochi ca al meu nu vezi lumina
luminînd,
în schimb îi vezi alcătuirea bolnavă,
greutatea mai grea ca a întunericului.
doar prin ochiul chior şi prost vezi lumina
pe care n-o vezi,
lumina care putrezeşte duminica prin
ogrăzi,
prea ostenită ca să dispară,

ochiul sîrmos şi scurt care se scurge după
ea
vede ce ochiul văzător n-a văzut
vreodată,
nu materia e grea, ci lumina care o apasă,
o văd numai ochii care se strică,
cine vede doar lumina nu o vede.

cine n-o vede însă o adună în butoaie
mari,
peste care pune brusturi şi pietre
şi o conservă cu anii, pînă se lasă la fund
şi se întăreşte ca sacîzul.
într-o zi, în telescoapele astronomilor,
va arăta ca un ulei întunecat şi gros,
cu care se vor unge pe tot trupul.

şi poate atunci ochiul, care face
doar deservicii vederii, va dispărea.
cînd va vedea cu pielea, omul nu va mai fi
om,
iar religia retinei va fi dispărut de mult.
dumnezeu, atîta cît există, nu rezistă la
vedere,
dar atunci nu ne va mai scăpa.

el face parte din lumina pe care
ochiul obişnuit nu o vede,
dar o vede ochiul meu aproape orb,
de la lumină în sus, lucrurile devin tot mai
grele
şi urcînd nu te mai poţi întoarce -
marea greutate e chiar uşorul,
cînd te ridici, devii greul celeilalte lumi,
te prăbuşeşti în invizibil ca un sac cu
bolovani.

omul se face greu pe lumea cealaltă
din cauza luminii: lumina venoasă,
marii carpaţi luminoşi de sub stern,
luminile sumbre care-i umflă oasele.
cine-a zis că omul nu-i lumină?
ba chiar că-n nevăzut omu-i lumină,
un cheag de lumini bolnave foarte.

puţine vor fi lucrurile pe care
din cauza luminii nu le-am văzut,
dar asta numai pentru că lumina nu ajută
la vedere
şi oricum eu am vederea slabă
şi prin ochelarii mei de cal
văd mai degrabă lumina neluminoasă.

iar cînd carnea va orbi, au să vadă
şi lumina cărnoasă din pricina căreia
putrezim.
*
* *

uşa părea că nu mai fusese folosită demult. a scîrţîit îngrozitor şi păianjenii pîntecoşi au tresărit prin somn. am intrat. prin lumină umblau o mulţime de oameni. felul în care ei mişcau aerul părea ca o muzică.
m-am luat după ei. s-a făcut noapte, apoi iarăşi zi, mergeam împreună. pe lîngă noi treceau în grabă zilele, nopţile, anotimpurile, anii. de cum se lumina, porneam cu toţii. drumul era drept, era drumul cel bun. la o vreme, felul în care şi eu mişcam aerul s-a făcut ca o muzică. uşa rămăsese departe, în urmă; mă mai gîndeam uneori la păianjenii pîntecoşi. într-un rînd, pe cînd mă gîndeam la păianjenii cei pîntecoşi,
m-am întrebat dacă aveam să-i întîlnim şi la uşa cealaltă, cea pe care urma să ieşim. am înţeles atunci ce căutam cu toţii. ieşirea, le-am spus, asta căutăm. dar nu mi-a răspuns nimeni. toţi grăbeau înainte, cei mai mulţi dintre ei nici nu mă cunoşteau, umblau de mai puţină vreme decît mine şi din felul în care ei mişcau aerul nu se făcea nici o muzică. am pornit degrabă înapoi şi felul în care mişcam aerul părea acum ca o muzică răsucită. pe lîngă mine treceau în grabă anii, anotimpurile, nopţile, zilele. într-un foarte tîrziu, am ajuns. uşa părea că nu mai fusese folosită demult. păianjenii cei pîntecoşi moţăiau netulburaţi, atîrnaţi de clanţă.
ai intrat pe uşa pe care se iese - nu-i
nimic, aşa fac toţi.
dar tu te-ai întors iar pentru asta o să-ţi
toarcem un giulgiu frumos.

mulţumesc, am răspuns. eram obosit,
eram norocos.

*
* *

erau trei costume negre şi din fiecare
ieşea
gîtul lui ca de var şi neobişnuit de înalt.
înaintau umăr la umăr, zguduind asfaltul.
gulerele lor perfect întinse
şi pregătite parcă pentru a te-ngheţa
nu mişcau deloc în viscolul de-afară.

în casă îl aşteptau cu mîncarea pregătită
de mai bine de-un ceas.
cînd a deschis, lampa trasă încă fumega,
iar lupul scîncea sub fereastră,
dar nu mînios ca pe vremuri,
ci mai degrabă plin de resemnare.

îl văzură intrînd, dar picioarele lui
nu se opriră la masă, ci trecură
cu aspră delicateţe peste covor.
chiar şi costumele osteniseră şi nu mai
păreau
atît de tăioase pe el ca afară.

în camera din fund, unde era mereu
răcoare,
le lepădă şi se întinse-n leagăn zgribulit,
cu mari cearcăne la ochi şi cute la gură.
şi-n timp ce se micşora şi se-alinta,
pe pîntece i se zburli iar părul,
iar ghearele îi ţîşniră din picioruşele mici -

bun prilej să şi le roadă pînă-adoarme,
fără vise şi surîzător,
aşa cum ai lui îl ştiu dintotdeauna.

*
* *

va veni o zi cînd voi deschide fereastra şi voi păşi afară. aerul, la etajul şapte, e tare. cum este asfaltul. am să urc în maşină, am să pun muzică. voi pleca. aerul, la etajul şapte, e tare. pămîntul va rămîne în urmă. cerurile se vor deschide.

cerurile s-au deschis. apăs tot mai tare pedala, ascult muzică. dumnezeu priveşte cum mă apropii. motorul toarce. depărtarea e pe cale de a se naşte.

ascult muzică. this is the road to hell. nimic din tot ce a fost nu mai este la fel. la răspîntii, mă iau după indicatoare: pe aici către dumnezeu, pe aici către soare, pe dincoace către nimic. hotărăsc în ultima clipă. trag de volan, derapez, ies în decor, încerc imposibilul, mă zdrobesc de un nor.
aerul, la etajul şapte, e tare. this is the road to hell. muzica se aude, în continuare.
*
* *

adevărata viaţă începe abia după ce ai
pus punct.
gata. geamul a fost coborît, iar obloanele
trase.
degeaba vor mai scormoni ochii lui de
fosfor printre jaluzele,
cel din leagăn va putea surîde în voie
pînă şi în miezul celei mai cutremurătoare
dintre nopţi.

aştepţi pe cineva? n-aştept pe nimeni.
deja am pus punct.
dar de ce ai unghiile astea pe sub unghii?
ce unghii, unde vezi unghii, ai grijă, te-ai
lovit la mîna mea,
ţi-e frig la degetele mele.

*
* *

am izbîndit. oamenii-şi feresc privirea
cînd mă-ntîlnesc. pînă şi
soarele mi-a luat umbra înapoi. mă scurg
prin rigolă, ca un noroi.

cînd îmi aud paşii, îmi trag de sub
picioare străzile. din văzduh,
păsările, contenind din cîntat, mă
înveşmîntează, grijulii, în rahat.

sînt un om împlinit. acum pot începe tot
ce am de sfîrşit.

sînt viu, deşi am isprăvit de trăit.

acum, peste mine nici plouă, nici ninge.
pe mine cînd cade lumina,
se stinge.

*
* *

7 aprilie. i-am văzut astăzi în hol: ei bărbieriţi şi surîzători, ele în rochii de gală. nu se uitau la mine, poate nici nu mă observaseră, dar dintr-o dată am avut impresia că se vor năpusti cu toţii asu-
pră-mi şi mă vor sufoca. le vedeam colţii ţîşnind de sub dinţii frumoşi şi inofensivi, ghearele ieşind din pantofi, părul de pe spate zburlindu-li-se prin costume.

12 aprilie. la exact un an de cînd am început să-l observ, pot mărturisi că n-are nimic din ceea ce l-ar putea compromite în faţa celorlalţi. o mîncare adecvată şi din cînd în cînd o cutremurare atroce mă fac să cred că l-ar putea însănătoşi.

18 aprilie. se joacă în curte. regresează. uneori se umflă şi varsă, alteori spune vrute şi nevrute. dar încă nu cred că e un caz. oricum, pentru lumea din afară el nu există.

20 aprilie. am spus că se umflă şi dacă se umflă mai mult decît de obicei înseamnă că lucrurile se complică. azi dimineaţă,
i-am găsit patul zdrobit sub greutate. totuşi, continuu să cred că face multe lucruri cu premeditare. are trup tînăr şi o isteţime care uneori o depăşeşte pe-a noastră.

21 aprilie. dinţii i-au ieşit peste buza de jos. îşi strecoară ochiul prin toate dormitoarele. adoră să spele pe jos, a dat gata deja trei camere. îi place să dea cu cîrpa pe sub paturi ore întregi. a găsit un şoarece şi s-au împrietenit. îi aduce ţigări şi fumează amîndoi pe ascuns. îi place acolo: şoarecele îl calcă pe spate, îl curăţă şi-l adulmecă exact ca pe
nou-născuţi.

22 aprilie. îşi adoră şoarecele. deapănă planuri împreună şi povestesc întreaga zi. iar dacă doarme acum, e pentru că doarme şi şoarecele lîngă el.

25 aprilie. este paştele. a venit mama lui, iar el s-a trîntit în genunchi şi-apoi pe burtă. s-a rugat cu vorbe imposibil de reprodus. apoi a muşcat-o de gleznă, iar ea a fugit urlînd. totuşi, sub fusta ei s-a cuibărit o poftă grea. ochiul lui de bivol ieşise afară de tot şi ne-am zbătut două ceasuri să i-l vîrîm la loc.

*
* *
La un timp, Duhul Sfînt a dansat pentru mine. Doar pentru mine. La mine la masă, la viaţa mea de dinainte, de acum şi
de-apoi. Spune-mi pe nume - mi-a spus - spune-mi noi. Plăteam pentru fiece dans cu pielea, cu carnea, cu ochii. Lumină
n-am mai văzut, de atunci, niciodată. Şi mîna cînd am întins am atins doar o umbră boantă, ciudată. Duhul cel Sfînt dansa pentru mine, la mine la masă. Şi noapte nu a mai fost fiindcă ziuă nu mai fusese demult, şi viaţă nu mai era fiindcă moartea însăşi cînta. La saxofon, la pian, la vioară. Aceeaşi melodie, mereu, iarăşi şi iarăşi, iară şi iară. Ceilalţi intrau, beau ce beau şi plecau. Aveau scopuri în viaţă. Erau frumoşi, pîntecoşi, purtau pe umeri mătreaţă. în formă de stele. Erau coloneii trupului meu, generalii vieţii mele. De la o vreme, însă, o dădusem pe moarte. Iar ei se holbau prin binocluri şi tot nu puteau pătrunde atît de departe.

Pînă unde tot ce era de sfîrşit se sfîrşea. Şi tot ce era de-nceput începea. Pînă la masa mea, unde Duhul Sfînt doar pentru mine dansa...

*
* *

ieri am vorbit despre poezie mai mult decît de obicei, mai mult chiar decît la vremea îndepărtată cînd visam că într-o bună zi mi se va îngădui să-i sărut picioarele. noaptea, apoi, am visat cel mai frumos poem care ar fi putut fi scris vreodată. m-am trezit, m-am dus la icoană şi i l-am spus în şoaptă. cînd m-am trezit nu mai ţineam minte decît că visasem cel mai frumos poem care ar fi putut fi scris vreodată. în seara aceleiaşi zile, a doua, m-am dus la icoană să-mi spun rugăciunea - o uitasem însă şi pe aceasta. am stat aşa, în tăcere, privindu-l în ochi pe dumnezeu. am tăcut împreună, ca doi buni prieteni. ca şi cei mai buni doi prieteni. între noi se mişca aerul într-un asemenea fel încît nu se lăsa auzit de urechile oamenilor. între noi vibra aerul ca la un cutremur devastator, imperceptibil. şi, în clipa aceea, gîndacii mei din bucătărie s-au prăbuşit, definitiv, în genunchi.

(Fragmente dintr-un volum pe care autorii l-au trăit vreme de 15 ani
şi l-au scris împreună într-o iarnă)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara