Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Confesiuni rivelatorii de Tudorel Urian


Ca scriitor, Octavian Paler are un destin oarecum bizar. Cărţile sale sînt foarte bine primite de cititori (fiecare nou titlu purtîndu-i semnătura devine instantaneu best-seller, iar sesiunile sale de autografe prilejuite de diversele tîrguri de carte se întind, de fiecare dată, pe durata mai multor ore), dar aproape ignorate de critica literară. Se poate spune că este unul dintre cei mai populari scriitori ai momentului şi aceasta în condiţiile în care scrisul său este unul atemporal, pe alocuri chiar anacronic, fără concesii stilistice sau tematice făcute modei timpului şi în absenţa vreunui suport semnificativ din partea criticii literare.

Format la şcoala stoicilor, fascinat de civilizaţiile străvechi (Grecia antică este principalul său reper, dar de mare atenţie în scrisul său se bucură şi Roma antică, Evul Mediu sau civilizaţiile amerindiene), Octavian Paler este un moralist dublat, asemenea lui Cioran, de un foarte subtil stilist. Multe dintre formulările memorabile ale lui Octavian Paler au devenit bunuri ale limbajului comun, iar stilul său sentenţios, ornat cu citate revelatorii şi pilde ale anticilor, este unul imediat recognoscibil. Dacă însă etica lui Cioran are nuanţe cinice şi sarcastice, cea a lui Paler este una dureroasă, adesea plină de melancolie.

Înainte de a judeca lumea, Octavian Paler încearcă să o înţeleagă, iar pentru a o înţelege trebuie să se raporteze în permanenţă la propriul sine. Eu-l supradimensionat, veritabil centru al lumii în scrisul lui Octavian Paler, nu este, de aceea, proba existenţei unui orgoliu nemăsurat al autorului sau rodul unui eventual narcisism fără limite, cum cred unii, ci calea aleasă de eseist (după caz, prozator) pentru cunoaşterea lumii. Pentru că scriitorul a învăţat de la antici că nu există cunoaştere în absenţa cunoaşterii de sine. Filtrînd întreaga realitate înconjurătoare prin sensibilitatea propriei sale conştiinţe, Octavian Paler nu doreşte să aloce existenţei sale un sens exemplar, ci doar să aşeze faptele la locul lor, să asigure premisele unei judecăţi etice principiale. Totul în scrisul lui Octavian Paler stă sub semnul sincerităţii absolute, a raţionalului şi a bunului-simţ. Chiar şi cultura sa este una adaptată la realitatea lumii contemporane. Scriitorul ştie mai bine ca oricine să utilizeze înţelepciunea anticilor pentru a judeca faptele prezentului. Mutatis mutandis, citatele din antici care abundă în literatura lui Octavian Paler au rolul expresiilor paremiologice din Amintirile lui Creangă. Aşa se explică, în mare măsură, şi succesul publicisticii autorului. În calitate de comentator politic (editorialist al ziarului �Cotidianul� şi participant la diverse emisiuni de televiziune), Octavian Paler este unul dintre intelectualii care au marcat perioada de tranziţie, o voce a raţiunii mereu de luat în seamă în peisajul mediatic confuz al ultimilor ani.

Autoportret într-o oglindă spartă este o carte cu o miză aparte în bibliografia lui Octavian Paler. Dacă în celelalte cărţi ale sale (vorbesc de volumele de călătorie şi eseuri) autorul îşi propunea să relateze întîmplări din lumea exterioară (impresii de călătorie, comentarea unor opere de artă), dar ajungea, invariabil, la descrierea propriului sine, acum eu-l propriu este în mod programatic ţinta însemnărilor. Ideea care stă la baza acestei cărţi este aceea a desluşirii unei dileme care îl frămîntă pe scriitorul devenit septuagenar: dacă existenţa sa de pînă acum îmbracă forma unui destin sau este o simplă biografie? Pretext nimerit de sondare a memoriei, de scoatere la suprafaţă a unor amintiri ce păreau definitiv uitate (unele din primii ani ai copilăriei), de analiză critică a deciziilor luate în momentele de răscruce ale existenţei sale şi de punere în evidenţă a rolului pe care l-au avut diversele experienţe culturale în formarea sa intelectuală. Devine previzibil faptul că această formă de abordare nu face decît să parcurgă drumul în sens contrar (dinspre eu spre exterior) şi că, în final, volens, nolens, autorul va ajunge şi în acest volum la temele de dizertaţie, la raţionamentele şi la personajele mitice, livreşti sau reale din cărţile anterioare (Narcis, Don Quijote vs. Don Juan, Galileo vs. Giordano Bruno etc.).

Intenţiile volumului fiind direct confesive, tonul este mai puţin sentenţios decît în cărţile de eseuri. Fraza este simplă, directă, în multe situaţii străbătută parcă de o umbră de tristeţe. La fel ca şi Cioran la vremea sa, Octavian Paler a trăit dramatic momentul părăsirii localităţii natale, Lisa, pentru a-şi continua studiile la Bucureşti, prima răscruce semnificativă a destinului său: �Pînă atunci nu fusesem nici măcar în alt sat. Din alte sate văzusem doar, de la distanţă, turlele bisericilor. Ce se petrecea dincolo de hotarul Lisei îmi era tot atît de necunoscut cum îi fusese lui Columb pămîntul Americii, înainte de a pleca în prima sa călătorie, iar despre Bucureşti ştiam numai că acolo se află capitala României. (�) Mi se părea de neconceput să nu mai merg cu Mali şi Cioanta pe Calea Secii. ŤŞi cu ce mă duc? Cu trenul?ť Cum arăta un tren, în realitate, n-aveam cea mai vagă idee. ŤNu, cu maşina. Te duci cu domnu� din josť.� (pp. 111-112) Angoasa copilului creşte pe măsură ce vacanţa de vară se apropie de sfîrşit, iar în ziua plecării încearcă să fugă de acasă fiind cu greu coborît de pe gardul pe care se refugiase.

Memoria lui Octavian Paler este pe cît de cuprinzătoare, pe atît de capricioasă. Teoretic, un scriitor cu simţul nuanţelor precum Octavian Paler, născut în anul 1926, ar fi trebuit să fie un martor major al timpului său, adevărată mină de aur pentru istorici. El a prins dictatura lui Carol al II-lea, rebeliunea legionară, al doilea război mondial, instaurarea regimului comunist, revoluţia maghiară, momentul 1968, căderea comunismului şi România tranziţiei. Din păcate însă referinţele la seismele din viaţa socială şi politică a României, petrecute sub ochii săi, sînt pur accidentale în economia cărţii. În schimb, autorul ştie cu precizie cum era îmbrăcat în prima zi de şcoală, numele animalelor care îi populau curtea copilăriei, momentul precis în care a citit anumite cărţi (nu neapărat dintre cele bune). Atenţia sa este focalizată exclusiv spre propriul eu, exteriorul este prezent doar prin reproducerea unor raţionamente sau a unor senzaţii rămase în memorie (mirosuri, culori). Rarisime sunt situaţiile în care autorul descrie cadre generale sau discută specificitatea politică a diverselor epoci prin care a trecut. De altfel, el recunoaşte că nu a fost niciodată foarte preocupat de ce se întîmpla în jurul său (nu citea ziare, nu asculta radio, nici măcar războiul pe care l-a trăit în calitate de elev la Liceul �Sfîntul Sava� din Bucureşti nu are vreo consistenţă în amintire), fiind mai atent la vorbele colegilor de clasă, la camuflarea stîngăciilor sale comportamentale şi la consultarea fişierelor abia descoperitelor biblioteci bucureştene. O viaţă oarecum normală, trăită în plină anormalitate a istoriei. Confesiunile lui Octavian Paler demonstrează, o dată în plus, că dacă există un destin al omului, acesta nu este alcătuit, cum s-ar putea crede, din fapte eroice sau, măcar, exemplare, ci din amănunte la prima vedere lipsite de importanţă. O indispoziţie de moment, o decizie luată ca reacţie la teamă, o opţiune aleatorie, o vorbă aruncată în vînt pot schimba cursul unei vieţi. Dar scoaterea în evidenţă a tuturor acestor amănunte, aparent anodine, capabile să reveleze, în clipa marilor bilanţuri, sensul unei vieţi, nu duce, în final, la pierderea printre degete a chiar esenţialului respectivei existenţe? Iată o întrebare fundamentală care rămîne în urma lecturii acestei cărţi.

Biografie sau destin? Dilemei iniţiale a lui Octavian Paler nu i se poate răspunde, la capătul celor 300 de pagini ale cărţii, decît socratic: �Ştiu că nu ştiu�. Este răspunsul implicit al autorului, infinit mai puţin important însă decît drumul parcurs de el în amintire pentru revelarea lui. Autoportret într-o oglindă spartă este un dramatic document de conştiinţă a cărui concluzie are darul să ne pună pe gînduri: �Ceea ce pot spune cu certitudine e că mereu am aşteptat ceva. Cînd eram la liceu am aşteptat să mă întorc la Lisa. Mai tîrziu am aşteptat să-mi găsesc o slujbă, să trăiesc din banii cîştigaţi de mine. Am aşteptat să am o familie, să nu mai exist lîngă un geamantan. Am aşteptat să pot ajunge într-o zi în Spania. După �89, am colindat o vreme baricadele. Mă mîna parcă o nevoie imperioasă de a acumula dezamăgiri şi, uneori, mi-am primit plata în ură. Acum, ce aş putea să aştept? Tot ceea ce ar putea urma mă sperie�. (pp. 297-298) După acest ultim citat, succesul de public al cărţilor lui Octavian Paler devine uşor de explicat. Reţeta sa este simplă, dar imbatabilă: sinceritate nudă, simplitate stilistică, sentimentalism difuz şi foarte mult bun-simţ. În limbaj politic, un astfel de scriitor s-ar adapta perfect formulei one of us.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara