Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Confesiuni nefardate de Tudorel Urian


Mulţumesc lui dumnezeu (sic!) pentru trei lucruri: că sînt o româncă nenorocită pentru că, de aici, de la marginea Europei (in)diferenţa şi repetiţia mea au forţă, că sînt bolnavă şi nu sănătoasă pentru că numai astfel am reuşit să cunosc sentimentul integrităţii mele corporale şi că aparţin sexului slab şi nu puternic pentru a putea să fiu motivată să lupt”, scrie Angela Marinescu la pagina 218 a cărţii sale de însemnări autobiografice, Jurnal scris în a treia parte a zilei. Luate în sens invers, potrivit ponderii lor în viaţa autoarei, aceste trei elemente definesc personalitatea artistică a laureatei din acest an a Premiului „Mihai Eminescu” şi constituie nucleul în jurul căruia gravitează obsesiv notaţiile din acest fals jurnal. În aceste condiţii cartea se transformă într-un, pe alocuri, dramatic document existenţial, iar devoratorii de picanterii din lumea literară vor fi destul de dezamăgiţi după lectura ei. Chiar dacă nu sînt cu totul absente, referirile la viaţa literară şi personajele care o populează nu ocupă o pondere deosebită în economia cărţii.

Scrisul Angelei Marinescu (în multe momente notaţiile acestui jurnal sînt un apendice al poeziei autoarei) se naşte din frustrare şi din revolta împotriva a ceea ce scriitoarea resimte a fi un destin marginal. Conştientizarea exacerbată a unei presupuse condiţii inferioare a femeii în lumea contemporană, un soi de deficit existenţial generat de boală, accentuat o dată cu înaintarea în vîrstă şi permanenta raportare la descendenţa dintr-o familie aristocratică din Transilvania, în care cultul luptei pentru emanciparea românilor nu s-a stins, reprezintă cele trei elemente definitorii ale existenţei Angelei Marinescu. Conştientizarea obsedantă a acestor elemente constitutive ale personalităţii sale reprezintă punctele de pornire ale întregii sale creaţii. Toate celelalte teme (dragostea, singurătatea, bătrîneţea, moartea) derivă într-un fel sau altul de aici. Pentru o astfel de poetă cu existenţă (resimţită ca fiind) marginală scrisul devine o modalitate – singura cu adevărat eficientă – de a participa la viaţa socială. Textele Angelei Marinescu sunt, de aceea, expresii ale revoltei, reacţii la situaţii de viaţă concrete. De aici neobişnuita lor forţă expresivă, încărcătura existenţială cu totul specială, vitalitatea lor ieşită din comun. Atunci cînd scrie Angela Marinescu nu face artă ci îşi trăieşte, cu disperare şi revoltă, viaţa. Singura ei viaţă adevărată, în care toate convertirile devin posibile. Scrisul permite trecerea de la viaţă la moarte, de la lipsa de iubire la iubire de la naivitate şi inocenţă la sadism. El oferă şansa plătirii unor poliţe pentru nedreptăţi suferite în viaţa reală, este replica autoarei la întîmplările plăcute sau mai puţin plăcute ale existenţei. O spune singură, ca un răspuns dat celor care-i reproşează lipsa de aderenţă la moda poetică a timpului: „S-a spus despre mine că despart cupluri, că sînt căpuşă pe cupluri, că nu am caracter, că sînt securistă (sau am fost, mă rog), că sînt meschină, că fac pe bolnava etc. etc. Tuturor le-am răspuns în scris. Cînd mă cert cu familia, scriu, cînd sînt bolnavă, scriu, imunitatea mea a scăzut vertiginos şi eu scriu despre acest lucru, mi se iau bani şi scriu. Poemele-răspunsuri, ale mele, cum ar trebui să fie pentru a fi postmoderne? Eu nu cred în arta nemotivată. Cred că arta este una dintre atitudinile cele mai misterioase la imperfecţiunea lumii. Ar trebui să fie poemele mele detaşate, ironice din cale-afară, slăbite, fade, incolore, inodore, şi care să provoace rîsul?” (p. 65)

Atunci cînd scrie, Angela Marinescu nu menajează pe nimeni. Nu se menajează nici măcar pe sine. Ea spune lucrurilor pe nume, fără menajamente sau false pudori, uneori cu o virulenţă susceptibilă a dezvălui unele voluptăţi sado-masochiste (vezi în acest sens îngrozitoarea Amintire din copilărie, text capabil să provoace traume celor slabi de înger - pp. 189-192). Citind o astfel de „amintire” prima întrebare pe care ţi-o poţi pune în calitate de cititor este aceea dacă ai în faţă o confesiune sinceră sau un produs de ficţiune, ambalat în haina autenticităţii, pentru ca şocul să fie total? Problema sincerităţii în scrisul Angelei Marinescu îmbracă două aspecte. Pe de o parte, la nivelul expresiei, scriitoarea obişnuieşte să îngroaşe liniile, implică ceea ce s-ar putea numi adoptarea unei atitudini. Pe de altă parte, în mod firesc, fantezia lucrează, în acelaşi sens, şi la nivelul imaginarului poetic, astfel încît, în pofida aspectului de comunicare directă, nefardată, ar fi greşit ca toate textele ei să fie interpretate, ad litteram, ca expresii ale autenticităţii absolute. Este, totuşi, vorba de artă, caz în care sinceritatea trebuie căutată în primul rînd la nivelul trăirii. Diferenţa dintre sinceritatea de zi cu zi şi sinceritatea artistică ţine, la urma urmei, de stil: „Recunosc faptul că am o directeţe în conversaţie şi, poate, şi în scris, ce se confundă cu sinceritatea, dar directeţea presupune curaj, asumarea ideilor pe care le susţii, credinţă în aceleaşi idei. În schimb sinceritatea este laxă, leneşă, comodă, deşi duce la un disconfort ulterior, egal, probabil, cu gradul de lenevie al sincerităţii. Exclud posibilitatea ca eu să fi fost o singură dată ceea ce se cheamă a fi sinceră. Sau, dacă am fost, mă dezic de mine, cea care am fost în felul acela. Nu mă recunosc astfel” (p. 165).

Unele pagini din Jurnal scris în a treia parte a zilei au rostul unei indirecte profesiuni de credinţă a poetei Angela Marinescu. Ca în această superbă artă poetică la negativ, din care i se poate lesne deduce specificitatea poezei: „Nu-mi plac scriitorii care sunt numai scriitori şi care nu-şi arată faţa ascunsă şi înfrîntă, uneori, de prea marea libertate a morţii ce-şi face loc, cu voluptate în viaţa de zi cu zi. Nu mă satisfac „artiştii” şi nici virtuozitatea lor de bijutieri dedicaţi lucrării migăloase în metal sau lemn parfumat. Nu mă satisface nimic, oricum, cu atît mai mult nu mă satisfac cei care îşi găsesc un rost în a sculpta aerul din jurul cuvintelor ce vin spre noi, roze şi pline de razele nestăpînite ale lunii. Nu-mi place viziunea blajină şi visătoare a unui cosmos educat prin metafore nenumărate. Ce să mă fac eu biată muritoare ce vreau să mă regăsesc în faţa lui Dumnezeu cu o lume atît de colorată ca şi a lui Cărtărescu. Atîtea baloane colorate peste capul meu îmi întunecă perspectiva şi aşa destul de sumbră” (p. 109). Reversul acestei serii de negaţii duce chiar în inima poeziei Angelei Marinescu. Şi este dreptul fiecărui cititor să opteze pentru experimentele artistice postmoderne sau pentru intensul ei trăirism. Poeziei postmoderne care este o expresie a inteligenţei pure, rod al jocurilor (inter)textuale şi al dexterităţii combinatorii, Angela Marinescu îi opune o poezie a trăirii maxime, viscerală, şi, pe alocuri, inestetică sau chiar antiestetică. O poezie care coboară direct din Strigătul lui Munch. Fireşte, roata (poeziei) nu a fost descoperită odată cu scrierea acestor rînduri, dar distincţia este importantă în destul de uniformizatul climat poetic contemporan.

Dincolo de aceste foarte interesante precizări legate de propria sa artă poetică, Angela Marinescu face şi cîteva observaţii legate de realitatea confuză a perioadei de tranziţii. Cu lipsa de menajamente care îi caracterizează scrisul ea se referă la culpa intelectualilor, disidenţe şi false disidenţe în perioada comunistă, rostul dezvăluirilor din dosarele CNSAS, chestiunea naţională în contextul tragicelor evenimente de la Tîrgu-Mureş din martie 1990. Şi aici ideile poetei sînt oarecum în răspăr cu opinia generală, lucru cu atît mai de mirare cu cît cele trei elemente care compun personalitatea sa artistică amintite la începutul acestui articol (faptul că aparţine „sexului slab”, că este bolnavă şi că este româncă, adică aparţine unei zone cumva marginale) ar putea trimite cu gîndul spre un model intelectual în spiritul tendinţei politically correct din viaţa culturală americană. Departe de Angela Marinescu o astfel de perspectivă, atitudinile ei polemice vizîndu-i tocmai pe membrii Grupului pentru Dialog Social şi ideile lor globaliste, pro-atlantiste. Dacă în privinţa calităţii umane şi intelectuale a celor mai mulţi dintre membrii aşa-zisei „clase politice” caracterizările deloc flatante ale autoarei corespund realităţii (excelent este în acest sens pamfletul Don-Juanii politici sau de ce mi-a fost respins articolul de revista Play-Boy), mult mai discutabile sunt poziţiile sale naţionaliste şi antiglobaliste. E drept, consideraţiile Angelei Marinescu în privinţa chestiunii naţionale au fost scrise în primăvara anului 1990, sub impresia tragicelor confruntări de la Tîrgu Mureş. Emoţional, poziţia ei este într-un fel de înţeles date fiind originile ei ardelene şi faptul că o bună parte a familiei sale este stabilită chiar la Tîrgu Mureş. În politică, la fel ca în poezie, cuvintele Angelei Marinescu ţîşnesc din inimă şi mai puţin din creier. Ele au o mare forţă expresivă, dar calitatea analizei lasă de dorit. Categoric, Angela Marinescu este o mare poetă, nu un analist politic.

Jurnal scris în a treia parte a zilei este o carte autoportret, un document de primă importanţă pentru cunoaşterea uneia dintre personalităţile emblematice ale unei generaţii poetice extrem de valoroase, despre care astăzi se vorbeşte nemeritat de puţin: şaptezeciştii.



Angela Marinescu, Jurnal scris în a treia parte a zilei, Editura Muzeul Literaturii Române, 2003, 220 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara