Iniţiatorul campaniei era somat să accepte lucrarea. Magicienii îşi scoaseră exponatul la aer, în amurg, când se îngâna ziua cu noaptea. Corpul adormit al Lunettei era un îndemn şi pentru alţii să participe la Operaţiunea Regresiunea. Nici de această dată nu-i obliga nimeni s-o facă, fiecare având libertatea de a alege o societate sau alta. Se decuplaseră deja circuitele electrice, telefericul, pus la conservare de Lunetta, încremenise, iar, pe coridoare, pe străduţe, în jurul plantaţiilor, lângă cascade, în ogrăzi şi-n toate locurile accesibile, tronau felinare, făclii, lămpi, lumânări, asemănătoare cu acelea de la Înviere. Nu pentru aşa ceva se pregătiseră, însă, montagnarzii, ci pentru căderea în timp, de care le vorbise Negrescu. Erau convinşi că sosise momentul mult întârziat. Parcă şi anotimpul le era propice, căci noaptea era înstelată, cu luna bănuită în cealaltă parte a pământului, cu brize uşoare ce înfoiau fustele femeilor şi suflau răcoare în straiele bărbaţilor. Copiii nu mai ieşeau din cuvântul părinţilor, bătrânii sperau să-şi prelungească viaţa într-o altă eră, căci mulţi dintre ei depăşiseră veacul, şi nu le mai rămăseseră multe zile de trăit. O linişte aburindă se lăsă peste cetatea supusă mutaţiilor, în vreme ce ciuperca muntelui ameninţa să se extindă ca o tumoră, muşcând până şi din cer. Prezenţa ei enigmatică nu mai interesa pe careva, deoarece urmau să evadeze din cuşca lor spaţială pentru a călători în timp.
Etnologul scruta cu încântare cetatea, întregul platou. Se făcea acum o selecţie naturală, căci nu toţi oamenii erau pregătiţi pentru căderea în timp. Mai existau destui nehotărâţi, dar aceştia nu stăteau cu mâinile în cruce, ci pe arme. Aceasta era noutatea momentului. Îi înzestrase cineva - cine, nu se putea şti, şi nici să se afle curând, căci nu era clipa anchetelor. Ar fi trebuit consultat Drumezea, dar acesta nu era în apele sale, fiindcă supraveghea înregimentaţii temător ca nu cumva aceştia să-şi îndrepte armele spre medievali. Tania aştepta încordată evenimentul care să o propulseze în rolul unei baronese înconjurate de curteni; era pregătită să-şi apere fotoliul cu dinţii şi cu unghiile. Nici ea şi nici alţii nu se preocupau de Lunetta, abandonată somnului ei hipnotic. Grav era că şi primăriţa părea derutată, chiar dacă se zvonea că negocierile sale cu magicienii, privitoare la un post privilegiat în Epoca de Aur, erau avansate. Dar nu sigure. Asemenea ei, ursuzi, posomorâţi, erau şi alţii, care nu de o sărbătoare păreau pregătiţi, ci de o înmormântare. Amestecul de date şi informaţii, de planuri şi strategii, sporite în ultimele zile în cetate, nu avea darul să aducă linişte montagnarzilor. Dimpotrivă, să-i deruteze şi mai mult. Poate că şi amânările numeroase contribuiseră la confuzia generală.
În absenţa magicienilor, care întârziau să se arate, se cuvenea ca Negrescu să le întreţină speranţele. Dar nici el nu se grăbea s-o facă. Parcă era anesteziat. Gândise operaţiunea în timp, o condusese ca un profesionist, dar acum părea incapabil să-i coordoneze partea finală. Nu neapărat obosela pusese stăpânire pe el, ci temerea că ar putea să rişte totul, dacă nu se va concentra pentru a o menţine în cadrul gândit iniţial. Campania părea să-l excedeze şi pe el, care provoca, întreţinea şi exploata evenimentele. Iată-l însă inhibat, deconcertat.
Din păcate, nici Drumezea nu se prezenta într-o altă stare, chiar dacă trecuse prin atâtea experienţe. Se contaminase de la Ursula sau interceptase vreo informaţie, care-l obliga să se comporte reţinut. Chiar când Negrescu se apropie pentru a-i cere părerea, generalul de informaţii rămase ferecat în coconul tăcerii, îngrijorându-l şi mai mult pe iniţiatorul operaţiunii.
Stăpân pe situaţie părea doar Aurel Stănchescu, plasat într-un turn de control, asemănător celui de la Târgovişte. Ca şi în timpul procesului din garnizoană, construia avioane din hârtie, căci râvnea încă să conducă o escadrilă.
Puţini erau cei care îşi păstrau sângele rece în acele momente încordate. Ultima partitură aparţinea magicienilor, poate de aceea se lăsau atât de mult aşteptaţi. Iar, între timp, unii mai găseau tăria să se lanseze în supoziţii.
Încă nu cunoşteau decizia lui Negrescu. Se hotărâse şi el să îngroaşe rândul medievalilor sau prefera îndeletnicirea de custode al cetăţii. Se înrola în oastea lui Stănchescu sau era pregătit să evadeze. Nu era singur în această situaţie. Nici Ursula şi nici Drumezea nu optaseră încă. Trăseseră de timp, ocoliseră subiectul, şi se pare că nici nu primiseră vreo somaţie să o cârmească într-o parte sau alta. Era atât de târziu, încât nu mai aveau vreme să-şi facă obişnuitele calcule. Cei care-i luaseră prin surprindere erau magicienii, dar acum se întreceau cu gluma, lăsând montagnarzii să fiarbă în suc propriu. Le dădeau timp să se răzgândească sau să rămână consecvenţi principiilor iniţiale. Somnul limitat al Lunettei îi putea determina să o urmeze, vigilenţa generalului de arme, să-i oprească din drum. Tranziţia neagră, că aşa putea fi numită perioada, mai ales că se afla şi sub copertina întunericului, era hotarul ce-i obliga iarăşi să gândească.
Traiul comod al medievalilor şi stressul clipei erau cele două variante: a treia, intermediară, nefiind posibilă. De altfel, fusese pusă şi o condiţie: integraţi în Epoca de Aur, nu mai puteau s-o părăsească vreodată. Generalul de arme le dejucase multe planuri, încurcându-le socotelile. În plus, îşi făcuse destui partizani, al căror număr nu era cunoscut cu certitudine. Numai magicienii îl puteau neutraliza pe Stănchescu, împingându-l în turma medievalilor, căci nici el nu s-ar fi putut sustrage hipnozei colective. Numai că verii se codeau să recurgă la aşa ceva, sau, cel puţin, aşa lăsau impresia.
Se zvoni că se aştepta un timp favorabil, anume, miezul nopţii, când puterea lor devenea nemărginită. Veni un alt zvon, cum că magicienii erau nemulţumiţi de oscilaţia montagnarzilor. În sfârşit, al treilea: ajunşi la o vârstă înaintată, şi-ar fi pierdut virtuţile, aşa că nu se mai încumetau să-i însoţească pe montagnarzi în Epoca de aur, fiindcă, în timpul procesiunii, unii enoriaşi şi-ar fi dat obştescul sfârşit. Petrecerea lor ar fi o trecere defintivă în cealaltă lume, fără vreo legătură cu secolul al XIII-lea.
În aceste condiţii, responsabil de toate încurcăturile şi amânările se simţea etnologul. Era posibil să se fi întâmplat ceva grav, iar el să nu fi fost anunţat. Într-un moment de maximă concentrare, magicienii înşişi o puteau mierli, astfel că munca lor de ani s-ar fi dus pe apa Sâmbetei. Numai Lunetta putea fi la originea acestei catastrofe. Etnologul se apropie de ea, nu ca să-i ceară socoteală, ci pentru a se încredinţa că apucase calea potrivită pentru Epoca de Aur. Temerile i se risipiră curând. Teleferica respira ritmic şi prezenta un chip îmbujorat, aisgurând pe oricare curios că epoca în care intrase cu un picior era binecuvântată: aşa cum şi-o dorise şi el. Singurul necaz era acela că nu vorbea. Se lăsa înduplecată, poate, doar de magicieni. Măcar pentru o asemenea conversaţie era necesar ca aceştia să se arate.
În locul clarvăzătorilor, se iviră trei elicoptere înaintând în triunghi echilateral. Prezenţa lor generă un nou subiect de meditaţie. Zburătoarele fură atrase de ciuperca muntelui înalt, care le captă şi zgomotele. În urma lor sporiră supoziţiile montagnarzilor. Unii credeau că oamenii altor platouri soseau pe calea aerului pentru a-şi lua rămas bun de la bătrâni, aflând în ce secol urmau să se afunde. Drumezea bănuia că inspectorii Patrimoniului Internaţional veniseră să vadă minunea cu ochii lor, dar, cum aceasta întârzia, se retrăseseră pentru o vreme. Tania îşi închipuia că pretenţiile ei destabilizaseră scenariul, aşa că se purtau în continuare tratative pentru a i se satisface doleanţele. Ursula era de părere că fuseseră îndemnaţi unii să se supună straniului experiment, nu ca să capete faimă peste veacuri, ci să se umple de ridicol: nimănui nu-i era îngăduit să aspire la o condiţie nemeritată. Ea însăşi îşi permisese să interpreteze legile lumii, bănuite, dar nescrise, să întoarcă vremelnic spatele Domnului, iar, acum, venea plata şi pentru ea.
În această situaţie, câştigător părea a fi doar Stănchescu. El nu se aventura acolo unde bănuia că ar putea risca. Stătea la pândă, păianjenul. Nu se hotăra să-i incite la revoltă pe montagnarzi, o practică predilectă a lui, nu se mişca în cabina lui rulantă, care făcea rondul întregii cetăţi. Îşi supraveghea doar ostaşii, încremeniţi în posturile lor de veghe.
Deplasarea pe orizontală făcea o separaţie şi între întunericul de dincolo de cetate şi luminile făcliilor, lumânărilor şi felinarelor din interiorul ei. Nu se ştia cât e ora. Ceasurile de mână, de masă şi de buzunar fuseseră strivite. Curând, se lansă un alt zvon în mulţime. Evenimentul crucial era aşteptat în jurul orei trei, hotarul atâtor minuni, printre altele, învierea Mântuitorului. Era totuşi greu să-l repereze careva, de vreme ce lipseau instrumentele de control al timpului. Puteau să aştepte doar cântecul cocoşilor, care îşi începeau concertul cam pe la acea oră.
Cineva se apropia de teleferică. Nu-i putu transmite însă nimic, fiindcă ostaşii lui Stănchescu îi cerură, din priviri, să renunţe. Nefiind luaţi în calcule, aceştia începeau să-şi exercite singuri atribuţiunile. Totuşi, în aceste clipe de amorţire, funcţiona ceva: armata. Cetatea avea nevoie de ea. Negrescu ar fi vrut să le explice că trebuiau să reacţioneze, dacă erau atacaţi. Dar, ca în timpul raidurilor aeriene, montagnarzii stinseră toate luminile şi se tolăniră pe iarbă. Abia atunci apărură, pe rând, verii, cu gesturi discrete, bine măsurate.
Făcură semne să dispară şi mucurile de ţigări, pentru a nu fi stânjenite făcliile lor, desprinse parcă din drapelul montan, în cele trei culori: roşu, vişiniu şi albastru. Invenţia asta - după unii, revelaţie -, îi încântă pe cei care nu se prăbuşiseră încă în somn, căci regresiunea în timp presupunea mutaţii de ritualuri şi simboluri.
Bătrânii îşi croiră drum printre pacienţi, purtând luminile pe deasupra celor lungiţi pe iarbă sau căzuţi în genunchi şi murmurând ceva nedesluşit într-un registru monoton. Textul aparţinea graiului romanş, sau reprezenta un amestec, cu cuvinte preluate de la toate rasele prezente pe paltou. După ce străbătură cam jumătate din incinta cetăţii, încrucişară de câteva ori făcliile. Vocile lor puternice, amplificate de rezonanţa locului, puseră stăpânire pe montagnarzi. Aceştia căzură cu toţii în genunchi, asemenea celor de la Kabba, în timpul slujbei, dar îmbrăcămintea lor nu mai era albă, ci aidoma cu a celor care trăiseră în secolul al XIII-lea. Fuseseră doar sfătuiţi să poarte astfel de straie, îmbibate de miresmele Florii Vieţii şi ale fructelor de pădure. Unii după alţii primiră îmbrăţişarea lui Morpheu.
Încă indecis în privinţa apartenenţei sale la o grupare sau alta, Negrescu se trezi singura fiinţa bipedă a cetăţii, în afara magicienilor şi a ostaşilor. Urmărindu-l cu luare aminte dintr-un colţ al platoului, generalul de arme părăsi cabina rulantă venind către el. Ca în toate momentele cruciale pe care le ţinuse sub control, Stănchescu nu-şi exterioriză nici de această dată vreun sentiment pe chipul grav, sobru, de nepătruns. Cuvintele-i veniră glaciale, cu o abia simţită ironie:
- Iată oastea ta, sub regresia timpului!
Etnologul simţea că i se pregătise ceva, dar nu bănuia ce anume. La apariţia zorilor, putu să desluşească muntele înalt, ceaţa lui înroşită, ca o ciupercă otrăvitoare: dintr-acolo nu se elibera vreun elicopter, dar nici vreo rază. Totul părea să fi încremenit, cu excepţia lui Stănchescu:
- A venit momentul să o urmezi. Trebuie!
- Pentru care motiv?
- Cetatea se află în proprietatea mea.
Îi arătă actele doveditoare. Negrescu observă că erau autentice. Deocamdată, nu mai era nimic de făcut. Operaţiunea lui şi-o însuşise generalul de arme, acelaşi care trimisese cuplul dictatorial în faţa plutonului de execuţie. Încă o dată, triumfa abilitatea lui.
- În sfârşit, ai investit banii tiranului în ceva trainic!, exclamă cu amărăciune etnologul.
- Durabil, e cuvântul potrivit, îl corectă Stănchescu.
Albin Negrescu realiza că principalul complotist al revoluţiei, împiciorogat pe platou, mai dădea o lovitură de graţie unei alte comunităţi, în care se insinuase prin repertorii actoriceşti.
Retragerea sfidătoare a lui Albin Negrescu nu-l tulbură pe generalul de arme, care părea să considere jocurile încheiate, în vreme ce generalul de evenimente îl descoperea în mulţime pe Drumezea, care, cu ochii întredeschişi, îi urmărea tremurător mişcările. Generalul de informaţii părea paralizat şi el de situaţie. Se pregătea, poate, să se predea, ca în timpul loviturii de stat, luând drumul temniţei. Nu-l mai putea ajuta pe iniţiatorul operaţiunii, dar nici Negrescu nu avea de gând să-l solicite. El studia somnul profund, cu tresăriri rare, al Taniei. Rămasă în aceeaşi poziţie, ca atunci când fusese expusă în faţa amvonului, o descoperi pe Lunetta. Nicăieri nu se zărea Ursula, de parcă o înghiţise pământul, doar magicienii se retrăgeau unul după altul, fără să lase în urma lor vreun cuvânt despre următoarea etapă a operaţiunii.
Trezit din năuceală, Albin Negrescu hotărî să urce în prima clopotniţă. Trase de frânghia celui mai mare clopot, şi sunetele acestuia le acoperiră pe ale patrupedelor, ieşite la păscut. Primi răspunsuri din celelalte turnuri: sunau toate a înmormântare. Generalul de evenimente nu se mai temea de ele. Oricum trebuia să vină cândva plecarea în lumea celor drepţi: cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Era mulţumit de ceea ce realizase: un platou modificat structural, montagnarzii încrezători în misiunea lor, un interes crescând al inspectorilor de la patrimoniile internaţionale, redistribuirea unor generali în alte funcţii, pe care istoria nu-i mai putea omite.
În clipa următoare, oamenii văzură zborul unui trup omenesc, ca şi cum ar fi avut aripi.
Prima care înţelese ce se întâmpla fu alpinista. Ea mai asistase la o asemenea scenă, cu un protagonist romanş în munţii Bucegi, care-şi dorea cu ardoare moartea. Încercă să facă ceea ce nu reuşise atunci: să-i sară victimei în ajutor. Era însă prea târziu s-o mai oprească din drumul ei uşor de anticipat. Se aruncase de una singură, fusese ajutată să-şi ia viaţa, nu putea spune. Poate, totuşi, mai exista o speranţă. Cu abilitatea ei de alpinistă, reuşi să-i repereze trupul: Albin Negrescu căzuse pe un covor de Floarea Domnului, crescut în îmbucătura a trei stânci. La semnele ei disperate, apărură şi princhindeii, pentru a-i executa comenzile.
- Trebuie să înfigeţi steagurile în bernă!
Ordinul ei fu contramandat de Lunetta care, ieşită din Epoca de Aur, avea altă viziune asupra întâmplării:
- Nu-i epoca promisă, ci alta, pe care n-o stabileşte omul, ci Domnul! Mai adăstaţi!
