În mod cert, prin ediţia din acest an, Concursul şi-a recăpătat strălucirea de odinioară, din anii ’60 - ’70 ai secolului trecut. In destule privinţe depăşeşte acel nivel, redevenind un reper pe harta marilor competiţii interna- ţionale actuale ale muzicii.
Concursul Internaţional Enescu a ţinut capul de afiş al concertelor lunii, şi chiar al concertelor acestui an. Finala cu orchestră a secţiunilor de pian, vioară, violoncel, probele cele mai spectaculoase ale întregului concurs, dar şi probele semi-finale, au adunat de fiecare dată, la Atheneul Român, un numeros public de melomani. Curios lucru, mai puţin numeros a fost publicul de profesionişti ai artei sunetelor, de studenţi, de elevi ai colegiilor de muzică, de profesori. Pe la noi aşa se poartă! Destui dintre noi stăm pe-acasă şi ne credem a fi inegalabili.
Finala concursului de pian a fost cu totul impresionantă. Cei trei finalişti sunt artişti ai unei maturităţi artistice indubitabile. Au împlinit trei decenii de viaţă şi dispun deja de o activitate concertistică, de una competiţională cu totul importante. Sunt absolvenţi la nivel de masterat, cu doctorate la prestigioase instituţii de invăţământ ale lumii muzicii, cum sunt Manhattan School of Music, Juilliard School of Music din New York, Conservatorul Naţional Superior de Muzică sau Şcoala Normală Alfred Cortot din Paris, Şcoala Superioară de Muzică din Hanovra.
Pianistul spaniol Josu de Solaun, câştigător al distincţiei supreme, este o personalitate artistică temeinic constituită, care dispune de bagajul unor repere ce aduc substanţialitate cântului său, conferindu-i acel tip al elocvenţei bazate pe o experienţă de viaţă petrecută în intimitatea muzicii gândite, simţite, trăite, bine învăţate. Dispune de un auz ferm ordonator al planurilor discursului muzical, fie că este vorba de intimitatea zicerii din prima Sonată enesciană în fa diez minor, sau de marele Concert romantic, ceaikovskian, în si bemol minor.
Prin natura personalităţii sale, rusul Ilya Rashkovskiy se regăseşte în marea tradiţie a şcolii pianistice din ţara sa de origine. Densitatea emoţională atent controlată condiţionează la nivel de perfecţiune o natură spirituală de mare autenticitate. Se induce orginalitatea unei abordări cu totul spectaculoase, efectiv transcendentale, în bună parte fulgurante, a celui de al treilea Concert de Serghei Rachmaninov. Grecul Vassilis Varvaresos fost uimitor de imaginativ în realizarea primului Concert de Piotr Ilici Ceaikovski.
Competiţia violoniştilor l-a adus în prim plan pe Ştefan Tararà, un tânăr muzician de origine română, stabilit în Germania. Sunetul viorii sale atinge cutele cele mai intime ale sensibilităţii atunci când artistul se dăruie, literalmente, celebrei lucrări enesciene, Sonata „în caracter popular românesc”, pentru vioară şi pian. În compania soţiei sale, pianista Lora-Evelin Tararà, dezvăluie o lume de poveste adusă în actualitate, poveste ce atinge zone ale spiritului dintre cele mai afunde, sensibilităţi dintre cele mai actuale. Nu este vorba numai de acurateţea impecabilă a evoluţiei violonistice, de claritatea planurilor muzicale, de diferenţierea logică, timbrală, a acestora, de o muzicalitate ghidată de buna simţire artistică, cea care evită exhibiţionismul gratuit. Mai mult decât atât, mă refer la entuziasmul iradiant, cel care încălzeşte comunicarea pe parcursul marelui opus romantic, Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, lucrare de o muzicalitate impecabilă, ce susţine anvergura impresionantă a expresiei. Ştefan cântă pe o celebră vioară Nicolò Galiano, oferită de o importantă societate germană. Iată o situaţie în care activitatea concertistică intensă se extinde în spaţiul european al muzicii, dând sens preocupărilor în domeniul pedagogiei viorii, celei de concert-maestru, căci începând cu acest an Ş deţine funcţia de asistent al celebrului profesor Zachar Bron, personalitate care a ghidat evoluţia artistică a tânărului artist în cadrul cursurilor de la Universitatea de Muzică din Zurich. Ştefan Tararà a concertat în compania orchestrelor radiodifuziunilor din München, Stuttgart şi Ljubljana. Susţine cursuri de măiestrie în numeroase centre muzicale europene. Este laureat al unor cunoscute competiţii violonistice, cum sunt Henryk Wieniawski de la Poznan-Polonia, Rodolfo Lipizer din Gorizia-Italia sau Tibor Varga de la Sion-Elveţia.
Pe locul secund s-a clasat violonistul Fédor Roudine din Franţa, muzicianul unui perfect echilibru al componentelor discursului muzical, care îşi desăvârşeşte studiile universitare la celebra universitate Mozarteum din Salzburg – Austria. Transparenţa culorilor timbrale, bogăţia acestora devin seducătoare în realizarea Sonatei în sol minor de Claude Debussy, iar proeminenţa comunicării e constructivă în susţinerea valorilor melodice, de funcţională virtuozitate, ale Concertului de Jan Sibelius.
Pe parcursul competiţiei m-am supus unei provocări ludice. Aproape în deplin acord cu membrii juriului condus de marele profesor Pierre Amoyal, i-am nominalizat pe cinci dintre tinerii violonişti intraţi în semifinală. Am stabilit, de asemenea, ordinea valorică a finaliştilor câştigători.
La secţiunea Violoncel, premiul cel mare i-a revenit tinerei Eun- Sun Hong din Corea de Sud, care dispune de un temperament ardent, de o implicare muzicală autentică, atât de utile susţinerii primului Concert de Dmitri Üostakovici, o lucrare fundamentală a literaturii concertistice a violoncelului, în secolul trecut. Deţine un important palmares al premiilor, unele foarte importante, a făcut studii temeinice în ţara natală şi în Europa, aşa că totul o recomandă drept un tânăr în ascensiune. A dovedit-o inclusiv prin realizarea Sonatei enesciene, opus postum, o lucrare de tinereţe ce dezvoltă materialul tematic al primei sonate destinate cuplului violoncel-pian. Personal, am preferat talentul tânărului violoncelist american Tony Rymer, clasat pe locul doi. Este o natură artistică echilibrată, bine constituită în datele fundamentale ale acesteia. Dezvoltă o adresare elocventă, concentrată, un sunet cultivat, util în egală măsură atât valorilor genului cameral, cât şi celui concertant. A dovedit-o realizarea sonatelor de Enescu, de Debussy, a marelui Concert romantic datorat lui Antonin Dvorak.
La secţiunea Compoziţie a fost decernată câte o singură distincţie pentru fiecare categorie de genuri muzicale: simfonic şi cameral. Mult râvnita distincţie le-a fost decernată tinerilor compozitori Sebastian Androne – student masterand al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, şi Alexandru Ştefan Murariu - doctorand al Academiei de Muzică din Cluj. Vor trebui însă să aştepte doi ani, până în toamna anului 2016, la deschiderea următoarei ediţii a Concursului Enescu, pentru a-şi putea auzi „pe viu” lucrările în sala de concert. Cam mult! „Every act of creation is first of all an act of destruction” sună titlul uneia dintre lucrări. Aşa să fie? Creaţia presupune demolare? Cea autentică în nici un caz! De gustibus disputandum!
Susţinută anual, în alternanţă cu Festivalul Enescu, competiţia pusă sub semnul artei celui mai important muzician român îşi regă- seşte adevărata funcţionalitate.