O bună, o firească tradiţie reluată la noi cu aproape două decenii în urmă face ca lucrări oratoriale importante ale repertoriului universal, ale repertoriului românesc, creaţii de consistenţă spirituală religioasă, lucrări destinate cultului, să fie prezentate inclusiv publicului de concert; iar aceasta cu prilejul evenimentelor propriu-zise care au prilejuit scrierea lor. Astfel, în mod tradiţional, s-au cântat la noi, la Ateneu, în Studioul de Concerte Radio, marile oratorii bachiene, spre exemplu; aşa-numita epoca "de aur" a anilor '80 ai secolului trecut a întrerupt această tradiţie. Spre bucuria multora dintre noi, la începutul anilor '90 au fost reluate în concert oratoriile religioase datorate lui Paul Constantinescu; sunt veritabile capodopere ale genului.


Meritoriu apare faptul că săptămânile trecute, date fiind sărbătorile Pascale, două dintre instituţiile noastre de cultură muzicală - Filarmonica bucureşteană şi Opera Naţională Română din Iaşi - au găsit cu cale a oferi publicului de concert câteva creaţii importante a căror tematică este legată de ideea sacrificiului suprem al Mântuitorului.

"Pasiunile" lui Bach - la Ateneu ne-a fost oferit oratoriul "Matthäuspassion" - aparţin tradiţiei bisericii reformate luterane, sunt lucrări vocal-instrumentale ample. Aparţin în egală măsură vieţii muzicale începând cu anul 1829 când Felix Mendelssohn le-a descoperit şi le-a prezentat în concert la Berlin. Muzica se ridică în acest caz la nivelul unor semnificaţii absolute ce depăşesc cadrul cultic. în secolul al XIX-lea, în spaţiul german, succesul de public al "Pasiuni"-lor bachiene a fost enorm; corespundeau idelurilor umaniste ale expresiei la modă, de tip romantic. în epocă însă, în mijlocul de secol XVIII, lucrarea nu s-a bucurat de aprecieri speciale. Nici măcar în spaţiul eclesiastic. Nu corespundea întru totul conduitei sobre a canoanelor bisericii germane reformate.

Se pare că Bach însuşi a fost conştient de valoarea, de semnificaţia lucrării. A recopiat-o integral cu propria sa mână. Coralele, momentul comuniunii, aparţineau tradiţiei. Dar ariile - sondarea universului interior al expresiei umane, virtuozitatea vocală ce amintea în anume măsură de vocalitatea de tip italian - desemnau o zonă diferită de cea a lutheranismului. La fel ca şi tumultul rebarbativ, acuzator, al maselor, portretizat în numerele corale ample. Tulburarea sufletească, chinurile crucificării, disperarea, susţinute de evoluţiile armonice cromatice, prevestesc drumurile ulterioare ale expresionismului german de început de secol XX. Punerea în mormânt, resemnarea înseninată, momentul "Mein Jesu, gute Nacht!" /Isus al meu, noapte bună!/, apoi corul final "îngenunchem Doamne (...) şi ne rugăm pentru odihna ta", aduc linştea şi împăcarea, aduc echilibrul ce depăşea estetica romantică a mijlocului de secol XIX.

Cele două oratorii religioase ale lui Paul Constantinescu, Oratoriul de Crăciun, audiat mai des la noi în sălile de concert, şi Oratoriul de Paşte, "Patimile şi învierea Domnului", acesta din urmă prezentat recent la Iaşi - săptămâna trecută, în Sala Filarmonicii - de către ansamblurile reunite şi soliştii Operei Naţionale, ambele aparţin altui spaţiu al spiritualităţii creştine. Ar fi nepotrivit să consider că autorul a urmărit în mod formal finalizarea lucrării printr-un happy-end. Iar aceasta de vreme ce în teologia otodoxă Invierea însăşi constituie ajungerea firească, o consecinţă a Patimilor, transfigurarea însăşi. Prin natura vocal-instrumentală a lucrării, prin caracterul în parte teatral, în parte dramatic al acesteia, oratoriul nu se poate încadra în nici un chip cultului bisericii de rit bizantin. Aparţine în mod exclusiv culturii muzicii în sala de concert. Să fie, oare, motivul pentru care - deşi invitaţi în mod special - înaltele capete ale bisericii ieşene nu au participat la acest eveniment unic în felul lui? Poate.

Dacă la Bach unitatea se realizează în bună parte prin contrast, inclusiv - cum am menţionat - prin contraste de ordin stilistic, în oratoriile bizantine ale lui Paul Constantinescu unitatea construcţiei este asigurată de unitatea limbajului, de originalitatea acestuia, de întrepătrunderea intimă a surselor, anume cântul popular şi cântarea de strană, psaltică. Cântarea monodică prin semnificaţiile spirituale ale acesteia, prin specificitatea ei intonaţională de natură modală, se află la originile demersului componistic. Marile unisonuri corale sunt momente ale comuniunii spirituale. Polifonia corurilor ample are la bază cântul monodic. Rezultă, în felul ei, o gândire simfonică ce nu insistă nici asupra aspectului dezvoltător şi nici asupra celui expozitiv înglobându-le, însă, în parte, pe ambele. Atât polifonia dar şi aspectul omofon-armonic, pe de-o parte, cât şi recitativul, declamaţia intonată, pe de alta, pornesc de la această relaţie originală dintre cântarea psaltică şi filonul cântului popular. Aspecte caracteristice ale baladei, ale doinei, devin elemente constitutive ale recitativului, unitate pe care se bazează dramaturgia lucrării, determinând în bună parte tensiunea interioară ce arcuieşte profilul celor patru părţi. Caracterul iniţiatic, gravitatea expresiei, nu exclud ci, dinpotrivă, potenţează particularizările în plan psihologic, dra­maturgia relaţiilor personajelor la nivelul scenelor, al monoloagelor. în mod firesc, aria - drept unitate, drept moment al stuc­turilor oratoriale tradiţionale - nu-şi mai are locul. Prima audiţie a pri­mei versiuni a Oratoriului de Paşte a avut loc la Bucureşti, la Ateneul Român, cu mai bine de şase decenii în urmă, sub bagheta lui George Enescu. Versiunea definitivă a putut fi însă audiată abia după anul 1990. Este versiunea pe care ne-au oferit-o săptămâna trecută ansam­blurile reunite şi soliştii Operei Naţionale din Iaşi, în Săptămâna Mare a Patimilor. Este o realizare de prestigiu a institu­ţiei, a tânărului dirijor Bogdan Chiroşcă, a maestrului de cor Valeriu Gâdei, a ba­ri­tonului George Cojocariu, protagonistul producţiei, în rolul realmente complex al Evanghelistului. Este o realizare care potenţează disponibilităţile muzical dramatice ale întregului ansamblu; căci s-a mizat pe exigenţa individuală şi de grup a membrilor orchestrei, ansamblu ridicat la nivelul scenei de concert, a soliştilor, a corului care, de această dată, s-au putut concentra exclusiv asupra datelor partiturii. în aceste condiţii este firesc să ne dorim finalizarea lucrărilor şantierului care - iată! - de ani buni perturbă activitatea curentă a instituţiei. Sunt responsabilităţi care revin în egală măsură administraţiei locale şi celei centrale. Căci clădirea Teatrului Naţional din Iaşi aparţine marelui patrimoniu istoric al valorilor ţării, valori ce nu pot fi neglijate nici în detrimentul instituţiilor de cultură şi nici în acela al fondului arhitectural naţional.

La Bucureşti, la Atenul Român, sub bagheta dirijorului Florentin Mihăescu, ansamblurile reunite ale Filarmonicii au prezentat oratoriul bachian "Patimile după Matei". Două au fost performanţele de excepţie ale producţiei. Mă refer în primul rând la asimilarea suverană a datelor partiturii muzicale, a textului literar în limba germană, date stăpânite în baza capacităţilor unei memorii imbatabile pe care o probează dirijorul Florentin Mihăescu, un energic, un eficient coordonator al acţiunii muzical-dramatice. Este o manieră academică de a citi o partitură de muzică barocă, manieră în parte depăşită astăzi când articulaţiile discursului muzical se clădesc cu sporită mobilitate, având la bază revelarea surselor sonore vehiculate în epocă. Cealaltă performanţă de specială importanţă aparţine tenorului Szerekován János, originar din Tg. Mureş, invitat constant al unor instituţii de cultură muzicală din Ungaria. Este o voce performantă, rezistentă, bine educată, de tenor liric, o voce ce se poate acomoda în importantă măsură atât repertoriului mozartian cât şi celui baroc. De această dată a susţinut rolul extins, în adevar complex în plan muzical-dramatic, al evanghelistului. In mod cu totul spectaculos, în afara recitativelor a prezentat inclusiv cele două arii de extremă dificultate încredinţate vocii de tenor. O impresionantă experienţă în domeniul cântului oratorial o demonstrează în continuare basul Gheorghe Roşu; ...în vreme ce soprana Claudia Pop, basul Marius Manyov, urmează să acumuleze ceea ce se poate numi discernământ stilistic în domeniul cântului oratorial baroc. Pe de altă parte evoluţia inegală a mezzosopranei Geanina Munteanu a indus momente de incertitudine pe care artista a ştiut a le depăşi. Ne aducem aminte, este un repertoriu în care - decenii în şir în viaţa muzicală europeană, în cea de a doua jumătate a secolului trecut - imaginea ideală a fost reprezentată, spre exemplu, de soprana Emilia Petrescu, de tenorul german Peter Schreier.

Condus de maestrul de cor Iosif Ion Prunner, Corul Academic al Filarmonicii probează - nu de azi, nu de ieri - virtuţile unui organism eficient faţă de muzică şi indiferent faţă de text; or, dicţiunea clar formulată, indiferent de limbă, constituie o latură importantă a profesionalismului în domeniul artei cântului.

Astăzi, oare câţi dintre noi ne mai aducem aminte că în urmă cu trei sau patru decenii menţiunea pe afiş a prezentării acestor lucrări oratoriale era făcută doar cu notarea numărului de opus? ...notarea titlului fiind interzisă. Dar şi în aceste condiţii au existat denunţuri care reclamau - în sferele înalte ale puterii - includerea în programul instituţiilor muzicale a creaţiilor vocal instrumentale bachiene, considerate a promova un tip pernicios de obscurantism mistic. Eventuala prezentare a opusurilor româneşti de acest gen nici că putea intra în discuţie. E bine să nu uităm trecutul. Pentru a cumula energiile necesare rostuirii prezentului, aşezării fireşti a viitorului.