un roman al condiţiei umane

Carol Feldman este unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni care (încă mai) scriu în limba română; actor şi regizor de teatru în România, la Teatrul Evreiesc de Stat, pînă în 1965, apoi, în Israel, unde a tradus, regizat şi interpretat spectacole, mai ales, în şi din idiş, dar şi în ivrit şi româneşte, Carol Feldman, (şi) sub veghea soţiei sale, Betty, parteneră de viaţă şi scenă, s-a „reinventat” ca prozator, tipărind din 2002 pînă azi şaisprezece cărţi de proză, publicistică şi memorialistică.

Proza sa, de la Copilul din mine (2002), Suflete deschise (2003), De unde am venit (2004), Povestiri de aici şi de acolo (2005), Domnişoara (2007), Trifoi cu patru foi (2008), Maria. Mozaicul unei vieţi (2009), Pe malul Dunării (2010), A doua primăvară (2011), Casa cu fantome (2012), Etajul 15 (2012) pînă la Romanul unui evreu (2014) şi După colţ (2017), reprezintă, în fapt, un amplu Bildungsroman, o (re) scriere a sinelui şi istoriei recente a neamului în şi din memorie: „Multe lucruri din viaţa mea trecută mi-au rămas în memorie identice; parcă le văd şi le retrăiesc acum. Şi consider că e un lucru pozitiv. Cu toate că mai mult sufăr, decît mă bucur, reamintindu- mi-le...”, spune prozatorul prin „vocea” unui personaj din Romanul unui evreu, o carte împotriva uitării, poveste a „evreului intelectual clasic al secolului XX din România”, cum scrie, într-o inspirată postfaţă, Doina Meiseles, a prozatorului însuşi, într-o discretă proiecţie autobiografică, dar şi povestea a ceea ce se numeşte evreitate, prin explorarea condiţiei umane în dimensiunea destinului unei familii de evrei din Podu Iloaiei, unul dintre acele tîrguri – „locuri unde nu se întîmplă nimic”, cu vorba lui Mihail Sadoveanu –, pe care o istorie aprigă, isterică, ieşită din ţîţîni, le scoate din anonimat pentru a le plasa în lumina (prea) orbitoare a faptelor tragice, urii şi crimei: pe malul Bahluiului, un rîu cu „ape gloduroase”, într-un tîrg despre care legenda spune că îşi trage numele de la o hangiţă evreică, „Leia sau Iloaia”, părînd că „doarme” în buna pace a unei atmosfere patriarhale izbucneşte apocalipsa, Tîrgu Iloaiei asociindu-şi numele cu ceea ce istoricii au numit „pogromul de la Iaşi”.

Familia lui Herman Strulovici, un negustor de rachiuri, „destul de înstărit”, simţind că „legionarii şi cuziştii” îi dau tîrcoale, închide cîrciuma şi se refugiază la Galaţi, începe o nouă afacere care se prăbuşeşte, însă, curînd pentru că şi pe malul Dunării se arată alţi cuzişti şi legionari, puşi pe jaf şi crimă. Odată cu povestea oamenilor, a personajelor fixate în portrete memorabile, construite fără cusur, Carol Feldman reconstituie epoca, istoria tulbure cînd se instalează ura şi teroarea la Podu Iloaiei, Iaşi şi Galaţi („Trebuie să plecăm de-aici, Leea. Aşa nu se mai poate trăi. Odată, aici oamenii se aveau ca fraţii. Odată aici se dormea cu uşile deschise. Da’ asta ce mi s-a făcut mie nu-i hoţie. Asta-i ură, Leea! A crescut aici ura împotriva noastră, de parcă noi am fi venit din codru şi le-am făcut numai rele... Din oameni cinstiţi şi prietenoşi, parcă am devenit pentru ei tîlhari şi jefuitori. Au uitat cu toţii cît bine i-au făcut strămoşii noştri tîrguleţului ăstuia. Noi îl numeam doar «indzer şteitl». Acu’, parcă toţi vor să ne taie, să ne verse sîngele, cum mi-au vărsat mie azi-noapte vinu’…”, constată, cu amărăciune şi spaimă, Herman Strulovici), frica, în urgia pogromului, apoi, a războiului şi bombardamentelor, cu oameni care îmbătrînesc brusc, prinşi în maelstromul apocalipsei: „Au fost atunci, în ziua aceea înăbuşitoare de iunie, omorîţi zeci de oameni nevinovaţi, pe care faptele crude, necumpătate, ale istoriei, i-au fugărit în căutarea unui liman ca o Fata Morgana – apa morţilor... Ca o fiară cumplită, războiul alungă mulţimi de oameni din casele lor. Îi lăsă să rătăcească flămînzi şi nespălaţi pe drumuri, fără să ştie încotro... Cu bocceluţele bejeniei adunate, în panică, dintr-o agonisire, dintr-o trudă de-o viaţă... Ca să se salveze, să fugă de moartea care-i urmăreşte... Şi în această fugă oarbă, aici, la Galaţi, le-a ieşit în cale, în loc de ajutor, ura celor care au tras în ei. Fără milă. Au omorît zeci de oameni nevinovaţi... Pînă azi, nimeni nu le ştie exact numărul, nici numele, nici măcar locul unde au fost aruncaţi şi acoperiţi cu pămîntul necuvîntător (...) Europa ardea. Focul se apropia. Aici se sufla deja cu înverşunare în jarul urii împotriva evreilor. Din jarul ăsta încep să iasă flăcări. El simţea demult că acest lucru se poate întîmpla. Să fi început...? Şi... Nai ce face! N-ai unde să fugi!”. Dar după război? Resurecţia, în forme încă mai perverse, a antisemitismului, năruirea visului sionist prin desfiinţarea, de către regimul bolşevic, a organizaţiilor care chemau evreii să facă alia, să se îndrepte spre Ereţ Israel, anchete la Securitate, cînd protagonistul romanului, într-un episod greu şi înjositor, e somat să semneze o foaie prin care trebuie să confirme că tatăl său e un „parazit”, prăbuşirea tuturor semnelor normalităţii şi stabilităţii, în sfîrşit, plecarea în Israel, despărţirea de acasa de aici pentru a regăsi acasa de peste mări, ca în povestea lui Marcel din Galaţi: „Eu nu consider că am fugit de acolo. Acolo am locuit într-o casă care nu era a mea. Am locuit cu chirie. Uneori am plătit chiria şi prea mult... Am schimbat-o cu altă casă, care-i proprietatea mea. Şi aici plătesc unele... taxe. Ce să-i faci? Nu există loc pe lumea asta fără impozite. În schimb, casa asta e a mea. În sfîrşit, sunt şi eu proprietar!”

Romanul lui Carol Feldman se citeşte cu interes prin povestea unor personaje în conflict cu o istorie duşmănoasă, a condiţiei umane ilustrate prin destinul unor evrei din România de la jumătatea secolului trecut, dar şi prin radiografia evreităţii, a structurii de profunzime care a păstrat neamul, oriunde, oricînd, peste toate dramele unei nesfîrşite pribegii, repetînd rătăcirea prin deşert a poporului lui Moise: păstrarea identităţii, reprezintă sensul major al evreităţii, profilul neamului şi al fiecărui individ, unde se adună, într-un aliaj special, un anume fel de înţelepciune în faţa dramei, credinţa „cu Dumnezeu în suflet” (cum scrie pe o plăcuţă de aur pusă sub acoperămîntul alb al noului născut: „Îndrăgit fie omul creat după chipul Lui”), masa în familie întru Primirea Sîmbetei, emblema neamului, steaua regelui David, respectarea tradiţiilor şi ceremoniilor legate de acestea, portretul interior („disciplina interioară cu ereditarul «ani maamim» moştenit cu pietate prin rădăcini sfinte, cinstita, naiva dorinţă de a crede în ea şi a căuta bunătatea omului, timiditatea cu umbră nobilă”), afirmarea unui continuum prin botezul copiilor cărora, totdeauna, li se dau numele celor de dinainte ai familiei, reduta niciodată părăsită: acesta e evreul „generic”, un „Mentş“, despre care Carol Feldman a scris un roman cu totul remarcabil.

Bacău - Iaşi - Tel Aviv şi retur

un romantic incorigibil, cum îşi spune, Roni Că- ciularu, jurnalist şi prozator israelian care, între florile de portocali din „pardesuri”, scrie (încă) în limba „cu gust de dulceaţă de cireşe amare şi de nuci verzi”, tipăreşte volumul Dragoste şi parfum de portocală, o carte „cu arome” şi „dragostea de locurile copilăriei şi tinereţii mele, farmecul clipei de altădată – deşi nu totul pare explicit, dar eu, cel de acum şi de aici, sunt şi cel de mai demult, de la Bacău, şi Iaşi, şi Bucureşti, din Munţii Bucegi, din Transilvania şi Dobrogea, şi de la Marea Neagră ori Bucovina, ori Valea Oltului... Eu cu prietenii mei de atunci şi de acum”.

În fond, Roni Căciularu trece, şi el, prin experienţa scriitorului care trăieşte simultan în două culturi, are două acase, la fel cum se întîmplă în toată literatura autorilor israelieni de limbă română: la Tel Aviv, în oraşul „de vis”, pe „Colina Primăverii”, în freamătul niciodată întrerupt al metropolei – fiinţa vie de pe ţărmul Mediteranei –, în sala teatrului din Bacăul copilăriei, „fascinantă, cu o minunată cortină pictată cu fluturi şi boschete, cu zîne şi cu petale” ori în Iaşul studenţiei, în liniştea patriarhală a unor duminici sadoveniene, cu „gustul acela de Copou cu prune”, Roni Căciularu scrie reportaje lirice, cu incursiuni jurnalistice în istoria de patru mii de ani a lui Yaffo ori pe străzile oraşului dintre „două infinituri”, marea şi deşertul, surprinzînd „fărîma de autenticitate, de natural şi neprevăzut din viaţa metropolei fără odihnă”, dar şi proze scurte de reconstituire, prin fluxul memoriei afective reactivate, a unor oameni şi locuri din cealaltă acasă.

În reportajele sentimentale despre Tel Aviv, Roni Căciularu nu trimite ilustrate cititorului său, ci îi propune o serie de „tablouri” vechi şi noi, din mitologie, cu povestea de dragoste de lîngă Stînca din Legendă dintre Perseu şi Andromeda, din istoria veche a Regelui Shaul, „Regele Dintîi al Evreilor”, a lui Yaffo, dăruit de Marc Antoniu reginei Cleopatra a Egiptului, dar şi din (i)realitatea imediată a străzilor, cartierelor şi oamenilor de azi; străduţa Spinoza, legată, prin Max Brod, de Kafka, cartierul „Kerem Hateimanim” („Podgoria teimanezilor”), păstrînd patina timpului, a vremii întemeierii sale, prin familia „teimanezilor vechi” a lui Nagar, „Café Cohen”, cu muzica lui Leonard Cohen pe care „tatăl său, domnu’ Cohen, comerciant de textile, l-ar fi vrut tot în branşă”, Zihron Yakov, oraşul înfiinţat, la 1882, de evreii din România, „oameni de prin Galaţi şi Bacău”, cu „reţeta” supravieţuirii neamului în speranţă şi credinţă, Ein Hod, „satul artiştilor”, cu „parfumul bleumarin al nopţii mediteraniene” şi amintirea lui Marcel Iancu, seara-noaptea, căutînd reperele sigure ale restaurantelor româneşti („Haim-Nelu”, cu „inegalabili marii mici de aici”, cîrciuma „Paul” din Yaffo, „Geta”, un restaurant „situat în buricul Tel Avivului”, pe strada Ben Iehuda, restaurantul vechi şi elegant „La Mamaia”), tot felul de străduţe cu tot felul de oameni, filmul unei demonstraţii, „a corturilor” (nu sărbătoarea religioasă, însă, ci un protest de amploare cu corturi instalate pe marile bulevarde) şi, mai ales, spectacolul străzilor, cu imaginea obsedantă a unui „viorist” cîntînd lîngă un semafor: „La colţ de stradă, deci, în Tel Aviv. La întretăierea bulevardelor «Regele Shaul» (Shaul Hameleh) cu «Ibn Gvirol». Peisaj viu, dinamic... Aproape lipit de zidul clădirii din spatele semaforului – un viorist. Fără nume, fără contur, fără trecut. Cutia viorii, deschisă, jos, pe trotuarul gri. Peste catifeaua albastră a cutiei, vioristul a pus, de lanceput, cîteva monezi. Aşa, ca să arate că nu cîntă degeaba. Ca lumea care l-ar privi să înţeleagă că ar fi bine să arunce ceva, în continuare. Ceaikovski! Claxon. Cineva strigă pe cineva. Maşinile uruie surd şi dominant. Oamenii se perindă fragmentar, izolat, compartimentat-psihic.

În reportaje, ca şi în fragmentele memorialistice, Roni Căciularu se mişcă într-un cîmp (multi)cultural, unind acasele sale sub semnul simbolului tutelar al portocalei venite, în vremea copilăriei băcăuane, de la Yaffo (dar care copil din România vechiului regim nu-şi aminteşte miraculoasele cutii de lemn cu eticheta „Jaffa”?!), Cetatea care, iată, seamănă cu „o portocală de sidef cărămiziu”, dar şi sub puterea de impact a unui spaţiu cultural unde se intersectează valorile de aici şi de acolo; demersul jurnalistic şi fluxul memoriei afective se fixează în sala teatrului din Bacău, pe străzile Iaşului, în sala Teatrului Naţional din Bucureşti şi în mediile culturale de la Tel Aviv, cu Radu Beligan şi Al. Mirodan, cu revista „Minimum”, Horaţiu Mălăele, „unic şi inconfundabil” în spectacolul „Sunt un orb”, prezentat la sala „Da Vinci” din Tel Aviv şi Gina Sebastian Alcalay, „o doamnă a literelor româneşti”, Marin Sorescu, colegul de facultate şi de cenaclu literar la Iaşi, pictorul Lior Goldemberg, „de lîngă grădina publică din Bacău” şi Shaul Carmel, „ultimul mare psalmist”, cum îi spunea Nicolae Balotă, poetul pe care Ştefan Aug. Doinaş îl vedea ducînd limba română pentru „a păşi, cugraţie, prin nisipul sfînt al Psalmilor şi Parabolelor”.

Scrise cu meşteşug reportericesc şi literar, textele lui Roni Căciularu din Dragoste şi parfum de portocală sînt, într-o altă ordine, mesaje de suflet, trimise de la acasa dintre pardesurile cu portocali spre acasa din Bacău, Iaşi şi Bucureşti: „de la inimă la inimă”, cum spune autorul în proza semnificativ intitulată „Bacău - 600” – în Israel.