Noesis şi jupân Dumitrache
Unii scriitori se dovedesc surprinzător de naivi când se pronunţă în probleme ştiinţifice. Dar şi unii oameni de ştiinţă, despre care ai putea crede că "Universul fără margini e în degetul lor mic", devin vulnerabili şi uşor caraghioşi, când încearcă să facă literatură. Este cazul lui George Coandă, autorul volumului de versuri Cosmopoetica (fansiile / antipoeme).
George Coandă are titlul de doctor cum laude în geografie/ geopolitică la Universitatea din Bucureşti. Această competenţă nu-l ajută însă să fie şi un poet convingător. Versurile sale pline de cuvinte răsunătoare, multe dintre ele scrise cu majuscule, par declamate de un Rică Venturiano al zilelor noastre:
"Poeţi ai Mileniului îndemult Aşteptat/ (vremea-mi fuse Veacul ucis de Războiul nebunilor)/ într-un Mare VISOMNIPREZENT/ într-un Subtil Noesis/ proclamaţi în Univers eliberarea / libertatea Fiinţei Umane/ şi expedierea Dogmei în Spirit -/ eternă Emergenţă/ A Cânta Devenirile Cosmosului".
Este vorba, cum se vede, de un Rică Venturiano care cade în genunchi nu în faţa Vetei, ci în faţa eternei Emergenţe. Nu ne rămâne decât să identificăm şi în Subtilul Noesis un Jupân Dumitrache al Universului, pentru ca să râdem ca la o piesă cu O noapte furtunoasă.
Autorul intenţionează să scrie un fel de poezie SF. Ceea ce rezultă este SF, dar nu este poezie. Uneori versurile au şi o structură narativă, dar tot nu reuşesc să capteze atenţia cititorului. Grandilocvenţa distruge plăcerea celui care încearcă să urmărească istorisirea:
"În lungul timpului şi/ se-nţelege/ de-a latul/ se pierduse din vedere Euritmia Transcendentă/ şi ultima Epifanie în do major albastru / pe mai multe voci în pace//
Oceanul planetar scânteia-ntr-un Ochi/ întors pe dos (noi/ ceilalţi/ câţi mai rămăseserăm pe Promontoriul Dinafară/ auzeam doar bubuitul fără sfârşit al Resacului)".
O imagine care ne şochează este, fără îndoială, aceea a ochiului întors pe dos. Ne şochează, dar ne şi ajută să înţelegem de ce s-a pierdut din vedere Euritmia Transcencendentă. Cu un ochi întors pe dos multe se pot pierde din vedere.
Flori din material plastic
Cartea, intitulată Poeziile iubirii, a apărut în 2009. Ne mai uităm o dată pe pagina de gardă: da, exact aşa scrie: 2009. Şi totuşi, poeziile din cuprinsul ei au fost în mod evident compuse înainte de 1989 de un autor care respecta cu zel, fără imaginaţie, instrucţiunile partidului comunist.
Au trecut douăzeci de ani de la prăbuşirea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, nu mai există nici o forţă care să îl oblige pe un poet să simuleze fericirea de a participa la "construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate", şi totuşi autorul acestei cărţi, Victor Vişinescu, îşi reciclează textele de altădată şi ne oferă o imagine idilică a României comuniste:
"În ceasul cel de ziuă, peste păduri de brazi/ macaragiul suie un cânt de la Bicaz,/ e altul chipul ţării. Pe plaiuri româneşti/ oraşe noi se-arată: Victoria, Oneşti.// Un şantier e ţara, o-nvăluie aurora/ de rubinii drapele: la Săvineşti, Govora.// Iar peste stei de piatră îşi duce-n cânt năvala:/ brigadierii-n iureş durează magistrala.// În Bărăgan, tractoare întineriră şesul./ Colectiviştii harnici îşi stivuiesc culesul.// ...Din crestele cu pajuri rotind în zboruri plane,/ la grânele mănoase din şesuri bărăgane,// văd mii şi mii de stele lucind în ţara mea./ Eu ştiu că se iviră din purpuria stea."
Chestia cu drapelele rubinii şi steaua purpurie e terifiant-amuzantă. Este ca şi cum un val tardiv al istoriei ar îneca pe neaşteptate libertatea dobândită cu mari sacrificii.
Totuşi, nu imoralitatea autorului trebuie luată în considerare, ci lipsa totală de valoare literară a textelor. Acestea sunt alcătuite exclusiv din clişee ale poeziei propagandistice. Seamănă cu nişte flori din material plastic.
În mod curios, autorul nu ştie (nu i-a spus nimeni de-a lungul timpului?!) că se află în afara literaturii. Într-o prefaţă scrisă de el însuşi, intitulată pompos De vorbă cu Eul meu multiplicat, se prezintă ca pe o personalitate importantă din istoria poeziei româneşti. Prefaţa este însoţită de numeroase fotografii ale sale de la diferite vârste.
Ne bucurăm că există aceste fotografii. Dacă tot am deschis cartea, măcar avem la ce ne uita.
Împiedicarea în cuvinte
Deschidem o altă carte de versuri, Valuri de Ionuţ Popa. Ceea ce se remarcă imediat este folosirea silnică a cuvintelor. Autorul se împiedică în cuvinte ca în poalele unei haine prea lungi:
"Ciumă. Prin orificiile corpului au dat buzna/ bacterii ce au refuzat pe loc să moară,/ puternice şi totodată slabe de înger,/ au atârnat virusurile de-o capilară/ precum atârnă astrele pe-un fulger,/ dar s-au oprit, din timp, pierdute-n beznă / de ne-au ajuns arterele până la gleznă./.../
Balerine cu dansurile lor ce-i amuţeau şi pe zei,/ obosite, se-aşează pe-o margine de sticluţă,/ de epidemia ce-n oase ne scaldă nepoţii..."
Odată cu poetul, se mai împiedică cineva în cuvinte: autorul prefeţei, Petre Flueraşu. Singura deosebire constă în faptul că poetul se împiedică de cele mai multe ori în cuvinte vechi, în timp ce prefaţatorul se împiedică mai ales în neologisme:
"Insistând foarte mult pe simboluri, Ionuţ Popa îşi surprinde pe parcursul volumului cititorii, plecând de la poeme foarte scurte, simple imagini, şi ajungând la adevărate fresce metaforice, construite pe fundaţii filosofice autentice. Rămâi pe gânduri, eşti constrâns unei meditaţii existenţiale care potenţează cartea, oferindu-i forţa necesară pentru a convinge. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, mâna eului liric demiurgic aranjează fiecare imagine, scoţând în evidenţă detaliile cele mai importante."
"Mâna eului liric demiurgic aranjează fiecare imagine..." Tocmai asta e problema: că în poemele lui Ionuţ Popa mâna eului demiurgic nu aranjează nimic. Este greu de identificat o ordine demiurgică în versurile pe care deja le-am citat: "Balerine cu dansurile lor ce-i amuţeau şi pe zei,/ obosite, se-aşează pe-o margine de sticluţă,/ de epidemia ce-n oase ne scaldă nepoţii..."?
Cum să se aşeze balerinele pe-o margine de sticluţă? Aşa ceva se întâmplă, eventual, pe marginea unei sticluţe din care cineva a băut prea mult.
Un geniu în cazanul istoric
Augustin Popescu, autorul volumului de eseuri Privind existenţa, are ambiţia să se pronunţe asupra a tot ce a constituit vreodată subiect de reflecţie şi discuţie pentru filosofi: spiritul, materia, mişcarea, infinitul, unitatea, diversitatea, viaţa, moartea, contemplaţia, cunoaşterea, raţiunea, sentimentul, binele, răul, mediocritatea, geniul etc. Aceste noţiuni sunt analizate şi definite cu o siguranţă surâzătoare, de pe poziţia cuiva care vine, în sfârşit, să lămurească probleme complicate. Soluţia era simplă, pare să spună autorul, mă mir că n-aţi găsit-o, trebuia doar să vă gândiţi mai mult, aşa cum fac eu.
Întreaga istorie a gândirii omeneşti este trecută sub tăcere de Augustin Popescu. Ceea ce au spus alţii înaintea lui despre aceleaşi probleme nu intră niciodată în discuţie. Este ca şi cum el şi nimeni altcineva ar fi primul filosof din istoria lumii.
Cât priveşte ideile avansate de primul filosof din istoria lumii - ele sunt de o desăvârşită banalitate. Formulările solemne, sacerdotale, nu ne induc în eroare. Augustin Popescu descoperă, ingenuu, că iarba este verde şi cerul albastru şi ne comunică, într-un limbaj bombastic, aceste revelaţii:
"Ceea ce se poate afirma este că Dumnezeu este perfect. Şi, când zicem perfect, ne răsare în minte o entitate intangibilă ale cărei principii şi coordonate sunt cum altfel, alta, în infinit, nu poate să mai fie. Nu poate să mai fie, fiindcă n-are cum să fie, deoarece nu-s mai multe existenţe, ci una singură, unitatea indivizibilă şi inalienabilă, Dumnezeu."
Lăsăm la o parte erorile de logică, de genul "alta în infinit nu poate să mai fie". În legătură cu infinitul nu se pot face afirmaţii categorice (fiindcă nimeni nu-l poate explora integral). Dar nu putem ignora banalitatea desăvârşită, iremediabilă a fiecărei afirmaţii. Dumnezeu se va bucura mult, probabil, aflând că Augustin Popescu îl consideră perfect. Dar noi, muritorii, ştim că remarca este tautologică. Este ca şi cum cineva ar desena un cerc şi apoi ar constata că desenul lui reprezintă un cerc.
Iată şi cum este tratată ideea de geniu:
"Ideea de geniu a solicitat prin veacuri mai toate gândirile strălucite. (...) Dincolo de varietatea interpretărilor şi nuanţelor ce s-a dat ideii respective, mie mi se pare că genialitatea e un ricoşeu, în sensul bun al termenului, din imensul cazan istoric. (...) I-am zice şi meteor refulat din arcanele istorice colective primordiale, care rămâne exclus efectului relativităţii şi efemerului. E parcă aterizat din aspaţial, atemporal şi acauzal ca să deschidă condamnaţilor la efemer aspiraţia spre nemurire."
Toată lumea ştie că genialitatea înseamnă o înzestrare spirituală excepţională. De aceea s-a şi creat cuvântul genialitate, ca să numească acest fel de înzestrare. Augustin Popescu crede că propune o nouă definiţie, traducând-o pur şi simplu pe cea curentă în limbajul său bombastic, uniformizator. Drept urmare, genialitatea devine un ricoşeu din imensul cazan istoric şi un meteor refulat din arcanele istorice colective primordiale.
Există riscul ca tinerii geniali care eventual citesc cartea să se îngrozească şi să renunţe să-şi mai afirme genialitatea. Cui îi convine să devină un ricoşeu sau un meteor refulat?
