Destinatar: dl. Marius Chivu
Dragă Marius,
Numărul din noiembrie al Dilematecii văd că are centrul de greutate în paginile de şi despre Salman Rushdie, scriitor căruia i-ai luat astă-vară un interviu. Deşi viaţa lui este un roman, autorul Versetelor satanice - "cel mai celebru roman necitit", cum a fost numită cartea - crede că "un scriitor trebuie să scrie ca şi cum scrisul este mai important decât viaţa în sine". În privinţa impactului literaturii, într-o convorbire cu regizorul David Cronenberg, Rushdie afirmă că din rivalitatea carte / film, câştigător iese filmul: "Am spus întotdeauna că filmele au un rol mai mare decât cărţile în formarea unui om". De altfel, mirajul cinematografiei ca meserie nu l-a ocolit pe scriitor: "După ce am plecat de la universitate, mi-am petrecut câţiva ani încercând să devin actor, dar am renunţat la timp. Amuzant e că eu cred că acum aş fi un actor mai bun. Pentru că, privind înapoi la tânărul care eram, ca s-o spun pe şleau, gesticulam prea mult". Puţini ştiu că a jucat, pe când era la Universitatea din Cambridge, în două piese ale lui Ionesco, Rinocerii şi Viitorul e în ouă ("în aceasta din urmă jucam o statuie care prindea viaţă").
După aceste trădări ale literaturii cu atât de atrăgătoarea artă a filmului şi cu teatrul, sunt binevenite paginile în care Salman Rushdie se întoarce la roman şi face o pledoarie pro domo. În eseul Din nou în apărarea romanului, dintr-un volum tradus la noi de Petru Dulgheru, apărut la Editura Polirom, Rushdie se raportează polemic la o conferinţă a lui George Steiner, în care acesta constata o anume oboseală a romanului contemporan, ameninţat de concurenţa cu un reportaj bun sau cu ştirile în direct. Răspunsul lui Rushdie, destul de acid, porneşte de la nepotrivirea flagrantă între imaginea romanului în momentul apariţiei lui şi, pe de altă parte, în istoria literară: "Literatura nu a avut niciodată viitor. Până şi Iliada şi Odiseea au avut parte la început de recenzii proaste. Scrisul de calitate a fost întotdeauna atacat, mai ales de către alţi scriitori de calitate. ş...ţ Aristofan l-a numit pe Euripide Ťun antolog clişeistic... şi un creator de paiaţe obrazniceť". Dacă lăsam deoparte judecata de valoare - eu aş fi tradus mai degrabă "antologator de clişee" decât "antolog clişeistic" -, descrierea nici nu-i rea. Mai departe: "Samuel Pepys considera Visul unei nopţi de vară Ťinsipidă şi ridicolăť, Charlotte Brontë a desconsiderat opera lui Jane Austen, Zola a pufnit de dispreţ în faţa Florilor răului, Henry James a aruncat la gunoi Middlemarch, La răscruce de vânturi şi Prietenul nostru comun. Toţi au rânjit când a apărut Moby Dick. Când a fost publicată Doamna Bovary, Le Figaro anunţa că ŤDomnul Flaubert nu este un scriitorť, Virginia Woolf a spus despre Ulise că este Ťprost crescutť, iar Curierul Odessei scria despre Anna Karenina: Ťfleacuri sentimentale... Arătaţi-mi o pagină care să conţină o ideeť". Da, lucrurile pot fi văzute şi aşa, dacă ignori celelalte oferte de înţelegere.
Exemplele pot continua în şuvoi, se pot apropia ameninţător de noi, pot cuprinde şi alte domenii artistice, muzica în primul rând. Iată ce a scris un critic muzical, se pare că inteligent şi cultivat, despre un contemporan al său: "Eleganţa, puritatea şi măsura, care erau principiile artei noastre, s-au plecat treptat în faţa noului stil, frivol şi afectat, pe care aceste vremuri, ale talentului superficial, l-au adoptat. Nişte minţi care, prin educaţie şi prin obişnuinţă, nu reuşesc să se gândească la nimic altceva decât la îmbrăcăminte, la modă, la bârfă, la lectura de romane şi la dezmăţul moral, întâmpină greutăţi în a experimenta plăcerile, mai elaborate şi mai puţin febrile, ale ştiinţei şi artei" (trad. de Dragoş Cojocaru). Îl recunoşti oare din această descriere pe compozitorul cu pricina? E vorba de Beethoven, cu Simfonia a noua, despre a cărei primire, la Viena, în mai 1824, vorbeşte Baricco într-un volum, Barbarii, tradus la Humanitas. După cum vezi, atât Rushdie, cât şi Baricco şi-au ales numai nume inatacabile şi desfiinţări care vin de la oameni inteligenţi, cu talent şi aproape sigur că nu rău intenţionaţi.
În spaţiul literar românesc lucrurile au avut adesea şi o coloratură mai balcanică, de pildă tăcerea cu care a fost întâmpinat iniţial Călinescu la Enigma Otiliei (de soarta critică a Cărţii nunţii nici nu mai vorbim, în timp ce romane mult mai proaste erau lăudate) sau dispreţul generaţiei tinere pentru "delicatele lucruri vechi", când Ibrăileanu a publicat, după o viaţă de critică literară, romanul Adela. Mai mult, el, care lăudase romanul de sinteză şi fresca istorică, scrie roman de analiză. În poezie terenul e mai alunecos şi subiectivitatea mai accentuată. Eliade l-a atacat dur pe Arghezi, mult înaintea lui Ionescu, tocmai în anul debutului, cu câteva luni înainte de apariţia Cuvintelor potrivite. Îl numeşte în derâdere un zeu, dar unul "trivial, agresiv şi bonom. Un zeu care înjură mult, face poezie pură, urăşte editorii şi visează o vilă la Sinaia. Un zeu fecund în fantezii şi pornografie. În jurul său, la picioarele sale, tămâindu-l - s-au adunat, turmă, credincioşii".
Dar nu despre motivele contextuale ale unor respingeri vreau să te întreb - pentru că acestea sunt secundare, ci despre incompatibilitatea unor lumi ficţionale cu nişte cititori avizaţi.
Iar Arghezi l-a desfiinţat, cum se ştie, pe Rebreanu. Te-am ales pe tine ca interlocutor pentru această problemă tocmai pentru că, urmărindu-ţi evoluţia, încă de la primele tale cronici din România literară şi până astăzi, când eşti un critic cu voce desluşită, nu te-am surprins niciodată cu respingeri "contextuale". În plus, nu eşti numai critic: scrii poezie şi proză, iar eu, una, cred cu tărie în viitorul tău literar. Şi nu îţi cer un răspuns care să ţină neapărat de estetica receptării, de schimbarea canonului (cazul Simfoniei a noua), ci unul care să vină din observaţia personală, pentru că o privire proaspătă vede multe. De asemenea nu un răspuns valabil pentru genii, pentru nemuritori, ci unul pentru noi, noi, epigonii şi noi, muritorii.
Însă deocamdată mă simt obligată să încerc să pricep şi eu acest bizar mecanism care e confruntarea dintre carte şi cititor. Sigur că primul lucru care-ţi vine în minte este gustul. Dar nu e suficient, pentru că, cel puţin în exemplele date, contestatarii nu spuneau că nu le place sau că nu e genul lor de literatură, ci pur şi simplu că nu e literatură sau că e una de aruncat la gunoi. Eu cred că până la urmă greutatea de a înţelege miza unei cărţi, personajele, lumea ei, e semn că acolo e viaţă. Noi, toţi, cu viaţa avem în primul rând probleme, nu cu literatura. N-o înţelegem în acelaşi fel, nu cerem aceleaşi lucruri de la ea, nu ne bucură şi nu ne enervează aceleaşi lucruri. Oamenii din jur, la fel ca mai apoi personajele, ne stârnesc reacţii diverse, opuse chiar, şi efectele vieţii asupra noastră sunt diferite. În al doilea rând, avem probleme şi cu convenţia estetică. Iar aici, autorii înşişi sunt cei mai vulnerabili. Ei văd esteticul în felul lor şi, adesea, cu cât sunt autori mai afirmaţi, cu atât sunt mai marcaţi de modul lor de a construi o lume. Mă tem că numărul lumilor alternative pe care le acceptăm şi pe care le pricepem este, pentru noi toţi, limitat. Ai zice că Zola trebuia să fie primul care să-l înţeleagă pe Baudelaire. Nu l-a înţeles tocmai fiindcă, asemănător cu acesta pe coarda "urâtului", era totuşi la polul opus al convenţiei literare. Fiindcă Baudelaire frăgezea poetic urâtul, iar Zola îl voia natur, îl mânca în sânge.
Dar criticii? Teoretic, un critic literar ar trebui să poată "sări peste umbra lui". Dar de câte ori judecata critică nu ţine totuşi de o opţiune mai întâi vitală diferită şi-apoi estetică diferită? Dacă aş mai scrie critică, cum făceam la începutul anilor '90, eu aş pune cărţile sub următoarele etichete: 1. Cartea e bună şi mi-a plăcut. 2. Cartea e proastă şi nu mi-a plăcut. 3. Cartea e bună, dar nu mi-a plăcut. 4. Cartea e proastă, dar mi-a plăcut. (Desigur, bun şi prost pot primi toate nuanţele între destul de şi foarte sau pot fi înlocuite cu termeni mai sofisticaţi, mai tehnici.) Cazul 3 dă naştere la cele mai multe încurcături, fiindcă unii critici caută neapărat motive estetice şi general-valabile ca să demonstreze ceva ce ţine de gustul propriu. După cum vezi, în critică par obligatorii numai verdictele 1 şi 2, adică numai coincidenţele între gustul personal şi valoare. Cine spune că ele trebuie sau pot să coincidă mereu? De aici cred că vine toată comčdia.
