În România sînt multe manifestări şi evenimente culturale, unele desfăşurîn- du-se concomitent. Eu am avut şansa de a participa la două de cel mai bun nivel, derulate în succesiune.

La primul Colocviu, cel de la Arad, al revistelor de cultură, vechi habitudini şi tabieturi m-au făcut să-mi iau agenda pe care mi-am consemnat, cu pixul, intervenţiile colegilor de la revistele noastre. La cel de-al doilea, de la Alba Iulia, m-am predat cu totul noilor dispozitive – telefonul, pentru făcut fotografii şi creat hotspot, iar laptopul, pentru rezumarea contribuţiilor la colocviu şi postarea pe Facebook, în timp real, a unor imagini cu participanţii. În curînd, va deveni suficient ca un scriitor sau un critic important să spună un da ori un nu: aproape instantaneu enunţul lui va putea fi propagat şi cunoscut de un public foarte larg, aflat la distanţă variabilă de locul manifestării culturale. Dar să nu anticipăm.

Participanţii la cele două colocvii fiind numeroşi, rezumarea se impune de la sine, mai ales că destui dintre ei au avut, la Alba Iulia, comunicări scrise, publicabile în orice revistă academică. Tematica a fost deosebit de interesantă, fiindcă ea devenea, parcă de la sine, o problematică. Instituţia revistei culturale, la Arad, şi romanul ca mărturie istorică, la Alba Iulia, au fost temele-probleme sau problemele-teme „atacate” şi dezbătute din mai multe unghiuri şi perspective, cu încadrare istorică şi referinţe la actualitatea literar-culturală.

Greul a căzut pe moderatorul ambelor colocvii, Nicolae Manolescu, şi pe colegul de breaslă Răzvan Voncu, care a deschis printr-o panoramare istorică a temei colocviul de la Arad. Dacă Manolescu a reamintit importanţa revistelor culturale pentru afirmarea unei generaţii precum cea a „şaizeciştilor” şi a arătat că, în contextul crizei presei scrise, publicaţiile culturale sînt astăzi ultima redută a spiritului critic (termenii „ciur”, „sită” au revenit apoi constant în intervenţiile altora), Voncu a spus apăsat că statul are obligaţii faţă de cultura naţională, aceasta fiind una europeană.

Despre aportul revistelor literare pentru cultura română a vorbit şi Vasile Dan, în timp ce Adrian Ţolea, preşedintele Consiliului Judeţean, a mărturisit că-şi doreşte ca acest colocviu de la Arad (aflat acum la a treia ediţie) să devină, el însuşi, o tradiţie. Mircea Mihăieş a avut una dintre cele mai gustate intervenţii, criticul arătînd ironic că înseşi lamentaţiile noastre au devenit o tradiţie şi că se lamentează de nesusţinerea revistelor de către stat inclusiv academicianul Eugen Simion, din cauza căruia finanţarea revistelor Uniunilor de creatori a fost amânată cu un an. S-au înscris la cuvînt scriitorii: un poet ca Ion Mureşan, pentru care revistele tipărite (spre deosebire de cele online) creează o ierarhie prin ceea ce publică (spaţiul fiind mult mai restrîns decît cel virtual), şi Gheorghe Schwartz, care a forţat o statistică de roman comic: în România sînt cele mai multe reviste culturale din lume. George Vulturescu a introdus pe agenda discuţiilor problema spinoasă a achiziţiilor revistelor de către instituţiile culturale. Gabriel Chifu a făcut o disociere foarte bună, arătînd diferenţele dintre publicaţia ca instituţie de presă şi publicaţia ca instituţie de cultură, colocviul avînd-o pe a doua, nu pe prima, ca referent. Liviu Ioan Stoiciu a pledat pentru adecvarea revistelor culturale la noul orizont de receptare, susţinînd că fiecare revistă trebuie să aibă un site onorabil. I-a dat o replică, la fel de frumoasă, Angelo Mitchievici („online-ul nu foşneşte” ca o revistă tipărită); Ioan Moldovan a întărit ideea de continuitate, citind din Iosif Vulcan şi arătînd că trebuie să ne „reîndrăgostim de ceea ce facem”.

Seara de poezie din aceeaşi zi, cu mulţi poeţi care au citit din creaţia proprie, l-a avut ca amfitrion pe Vasile Dan, care, cu modestie, nu a vrut să citească din el însuşi. La cererea publicului, totuşi, a făcut-o, încheind o zi plină şi frumoasă. Un artefact simbolic al celor două manifestări a fost pălăria lui Mureşan, care a circulat, sub blitzurile fotografilor, de pe capul unui mare poet pe cel al unui mare critic, iar de aici, pe al unei fane a amîndurora.

Dacă la Arad manifestarea a fost mai degrabă literară, la Alba Iulia Colocviul a luat format şi tipic academic, pe structura unei sesiuni de comunicări. Aici diferenţele de abordare (ba chiar şi de obiect) s-au văzut mai clar. E interesant să vezi cum se raportează la o temă (Romanul ca mărturie istorică) criticii – şi, uneori, fascinant să-i asculţi pe scriitori vorbind despre ea din interiorul experienţei auctoriale.

Pentru D.R. Popescu (care nu a putut fi prezent la Universitatea „1 Decembrie 1918”, dar a scris o comunicare citită de Manolescu), nu toţi vedem aceeaşi istorie; iar sintagmele pur scriitoriceşti care s-au succedat au întărit ideea. „Adrenalină paradisiacă”, „o conştiinţă cameleonică, de vînzare”, un rege „autoîncoronat prin crimă, Claudius”, personaj important „în istoria crimei”: iată imagini „tari” din imaginarul unui mare prozator care au materializat aparent neutra formulare „romanul ca mărturie istorică”. Apoi Manolescu a citat reproşul mai vechi al Monicăi Lovinescu, potrivit căreia nu avem romane importante de mărturie istorică după căderea comunismului, iar Aurel Maria Baros s-a întrebat ironic „de ce să mai răscolim trecutul?”, oferindu-le celor dezinteresaţi de subiect pledoaria lui Soljeniţîn citînd din Tolstoi. Foarte bună a fost comunicarea lui Petru Cimpoeşu, în care s-au regăsit „trauma unei conştiinţe vinovate” şi trauma „generatoare de mituri” cu care prozatorul a echivalat momentul decembrie 1989, cu diferite versiuni proprii, ulterioare, pretinzînd a oferi – fiecare – adevărul. Nicolae Oprea a intrat în meandrele lui Petru Dumitriu (cum ar fi spus De Gaulle, vast program!), cu ale sale „oribile noncărţi” din anii ‘50, dar şi cu cele „de om liber pentru oameni liberi”. Gabriel Chifu şi Irina Petraş au avut comunicări la care s-au raportat mai apoi şi alţi participanţi, Chifu distingînd între mărturia istoricului (lumina trecînd prin geamul curat) şi cea a scriitorului (lumina trecînd prin vitraliu), şi între adevărul istoric şi cel personal, iar Irina Petraş schiţînd teoria foarte interesantă a unei paleoplastici romaneşti, împrumutată din criminalistică. Adrian Popescu a făcut şi el diferenţa între mărturie şi literatură şi a analizat, pe urmele lui Chifu, „relatarea deformată de talent”. Traian Dobrinescu a arătat importanţa, în imaginarul personal, a locului naşterii, unde conştiinţa „a căpătat contur”, iar Răzvan Voncu a focalizat, pe de o parte, palierele de receptare (publicul larg şi cel specializat), şi pe de alta, modul diferit în care istoria se reflectă în roman la „şaizecişti” şi la „optzecişti”. Horia Gârbea, în finalul primei zile a colocviului de la Alba Iulia, l-a readus în discuţie pe Shakespeare, adică exact pe autorul din comunicarea lui D.R. Popescu.

A doua zi, „ostilităţile” au fost deschise de Adrian Alui Gheorghe, ironic şi savuros, iar din comunicarea sa a reieşit că realitatea comunismului a întrecut orice ficţiune.

Deodată, colţii scriitorilor şi ai criticilor prezenţi şi-au arătat ascuţişul. Ioan Groşan şi-a mărturisit „indigestia de lectură” la parcurgerea romanului Fraţii Jderi, arătînd că prin asemenea romane istorice şansele noastre de „afirmare” sînt reduse, dacă nu lipsesc cu desăvîrşire. De vivacitatea critică şi incontinenţa colocvială ale lui Virgil Podoabă ne-am bucurat în mai multe reprize, simpatică fiind cerinţa vorbitorului de a ne adecva la temă pe cînd schimba tema din mers. Pentru Podoabă, mărturia e legată „de subiect şi de adevăr”, iar pentru Dan Stanca, istoria e „cu experienţă personală şi cu miză metafizică”. „De mic nu am suferit romanul istoric”, a declarat cu candoare Stanca, obţinînd aplauze. Excelentă, apoi, comunicarea lui Al. Cistelecan. Dacă pentru cititorii din generaţiile mai vechi (şi Cistelecan însuşi) realitatea din romanele lui Buzura era o realitate bine cunoscută şi redundant reflectată, pentru generaţiile mai noi, ea a devenit neveridică. Provocarea pentru romancierul de astăzi este, deci, următoarea: cum să faci veridică o realitate „care a fost reală odată?”. Concluzia pe care am desprins-o din comunicarea lui Florin Toma este integratoare: „toate romanele sînt istorice fiindcă sînt o reflectare mediată artistic a lumii”.

Simona Vasilache şi Liviu Ioan Stoiciu au dus Colocviul spre final, colega de generaţie vorbind despre „decupajul voluntar din realitatea istorică” şi „efortul de informare şi de transpunere în personaje”, iar scriitorul „optzecist”, despre felul în care recitim romanul sud-american şi despre rapiditatea cu care se schimbă mentalitatea publicului contemporan.

La final, am avut un regal critic manolescian, cu teme ce ar putea prilejui, fiecare, un colocviu: confuzia făcută între romanul istoric şi cel politic (exemple din Buzura, Ţoiu, Dana Dumitriu), trecerea de la romanul-cronică la romanul de criză, memoria scurtă a celor care scriu numai despre comunismul anilor ‘80, rolul Romantismului în evoluţia spre romanul istoric, lecţia marilor prozatori ruşi şi problemele generale ale omului înMoromeţii, I, cu necesara „universalitate” a romanului. Aici, la urmă, cu Preda, am fost cu osebire încîntat.

Totul s-a încheiat prin anunţarea premiilor Colocviului pentru cel mai bun roman. (D.C.-E.)