Augustin Vişa a fost şi a rămas necunoscut marelui public - ca şi prototipul eroului ce a dat numele nuvelei lui Soljeniţîn. E drept că, în timpul ultimului război şi imediat după, Augustin Vişa, fruntaş al Tineretului Ţărănist, aflat în apropierea lui Iuliu Maniu, se bucura de oarecare notorietate.

E drept că, în perioada comunistă, Corneliu Coposu îl considera drept unul dintre marii lui prieteni. Dacă n-ar fi scris însă o carte neobişnuită (Din închisorile fasciste în lagărele şi închisorile comuniste, 2012), apărută postum, nimeni nu şi-ar mai fi amintit de această figură excepţională a istoriei noastre recente.
Neşansă - Augustin Vişa a avut cu carul! A închis ochii puţin timp înainte de decembrie 1989, fără să mai asiste la prăbuşirea sistemului care îi distrusese viaţa; şi-a scris memoriile de deţinut politic în perioada 1974-1984, fără a avea speranţa că ele vor vedea vreodată lumina tiparului. Poliglot, doctor în drept, posesor al unei culturi impresionante, a supravieţuit după ieşirea din închisoare doar prin slujbe mediocre şi subalterne, deoarece pecetea de „fost deţinut politic” l-a marcat definitiv, atribuindu- i o poziţie de tolerat. Memoriile sale au însemnat unica revanşă pe care un om deosebit şi-a putut-o lua faţă de destinul ce a părut să se îndîrjească absurd asupra lui, decenii la rînd.
Faţă de toţi ceilalţi deţinuţi politici români ale căror mărturii ies treptat la iveală în ultimii ani, Augustin Vişa prezintă o situaţie de-a dreptul neverosimilă: intrat la închisoare în 1941, a rămas închis pînă în anul 1958, cu doar un mic interval de libertate, întîi ca antifascist, apoi ca anticomunist. Mare parte a acestui interval a trăit în regim de exterminare fizică. Arestat iniţial sub Antonescu pentru că, în numele lui Maniu, ţinea legătura cu Aliaţii printr- o instalaţie radio clandestină, ajunge apoi în închisorile comuniste. Mai mult, în 1948 va fi trimis în Uniunea Sovietică sub acuzaţia de „spionaj în serviciul Marii Britanii“ şi va avea astfel ocazia să cunoască Gulagul sub forma lui cea mai terifiantă, cea din perioada lui Stalin. Mărturia unui român naiv şi onest asupra iadului sovietic are toate şansele de a se plasa într-o serie internaţională ilustră.
Prima parte a cărţii prezintă astăzi un interes limitat: e istorisirea detenţiei „normale” dintr-o ţară europeană aflată în război. Cu cea de-a doua parte însă plonjăm în infern: odată intrat în lagărul 385/14 din Potima, în centrul Rusiei, eroul povestirii păşeşte într-o altă lume, a cărei existenţă nici n-o bănuise.
Prima regulă, a universului concentraţionar sovietic, puţin cunoscută, era aceea a izolării absolute. Lagărul se afla într-o regiune aproape inaccesibilă; nici direcţia lagărului, nici administraţia, nici supraveghetorii nu aveau voie să părăsească zona pe durata misiunii lor. Torţionarii se converteau ei înşişi într-un fel de deţinuţi de rang superior, fapt care le sporea cruzimea. De evadat - nici vorbă: nu aveai unde fugi şi chiar dacă ai fi reuşit să treci dincolo de zidul cu sîrmă ghimpată (povestitorul ne garantează că era practic imposibil), te aştepta doar moartea în mijlocul naturii şi nimic altceva.
Augustin Vişa nimereşte într-un lagăr istoric, înfiinţat de Lenin însuşi în 1918, şi unde îşi găsiseră sfîrşitul mii de intelectuali şi de ofiţeri ruşi, trimişi acolo de bolşevici.
Relatarea a ceea ce i s-a întîmplat unui om la Potima, timp de şapte ani, aminteşte de cele mai crude pagini din Şalamov, repovestite însă de un Constantin Stere ingenuu: locul unde oroarea a devenit zilnică defineşte o galaxie care funcţionează după alte reguli decît cele umane. Te întrebi prin ce miracol a putut supravieţui acolo un biet intelectual, nici prea tînăr (la intrarea în Gulag avea 44 de ani), nici obişnuit cu munca fizică, nici înzestrat cu o mare forţă corporală. În fiecare noapte era convins că viaţa i-a ajuns la capăt şi se ruga lui Dumnezeu să-l mai ţină în viaţă măcar pînă mîine. Totuşi, prizonierul român reuşeşte să apuce acea zi din 1955 cînd, în urma presiunilor occidentale, cetăţenii străini din lagărele sovietice au fost retrimişi în ţările de origine.
Ceea ce l-a salvat pe prietenul lui Maniu şi al lui Coposu au fost, probabil, educaţia şi caracterul său. Uneori cultura are şi asemenea efect.