„Expoziţia internaţională de artă modernă” din 1913, intrată în istorie cu numele de „Armory Show”, după numele cazărmii new-yorkeze în care a fost găzduită, este considerată ca un punct unghiular al relaţiei publicului american cu arta post-realistă.
Adevărul este însă că, în pofida „scandalului” legat de prezenţa în expoziţ ie a unor lucrări precum Domnişoara Pogany sau Nud coborând scara (Delaunay) doar o mică parte a creaţiilor expuse au reprezentat cu adevărat avangarda europeană de la început de secol al XX-lea. Mai mult, publicitatea de care s-a bucurat manifestarea şi apetitul american pentru delimitări clare au ascuns întrucâtva eforturile unor colecţionari din Lumea Nouă de a promova, înainte de 1913, schimbă rile radicale din arta europeană.
Alfred Stieglitz (1864-1946) a fost unul dintre cei mai originali creatori din istoria artei fotografice americane. „Stieglitz şi artiştii săi – de la Matisse la O’Keeffe”, o recentă expoziţie organizată de Muzeul Metropolitan, nu a fost însă dedicată realizărilor sale artistice ci activităţii sale de colecţionar şi impresar.
În 1905, Stieglitz a deschis, la numărul 291 de pe Fith Avenue, o mică galerie în care a expus iniţial doar fotografii ale grupului „Photo- Secession” din care făcea parte. În 1908 însă, Edward Steichen, celălalt vârf de lance al începuturilor fotografiei americane, revine de la Paris cu un portofoliu de desene de Henri Matisse. Stieglitz le expune imediat şi succesul acestei prime expoziţii personale a lui Matisse în afara Franţei duce la o schimbare radicală a profilului galeriei. Între 1909 şi 1917, când „291” este închisă, doar 6 dintre cele peste 60 de expoziţii au fost dedicate artei fotografice... Ajutat de Steichen şi de graficianul mexican Marius de Zayas, Stieglitz defineşte pentru publicul american prin manifestările pe care le organizează – desene de Rodin, litografii de Toulouse- Lautrec, acuarele de Cézanne, opere cubiste de Braque şi Picasso, sculptura lui Brâncuşi (1914), picturi de Picabia şi Severini – graniţele artei „moderne”.
De la „Armory Show” Stieglitz achiziţionează Improvizaţie 27- Grădina dragostei, primul tablou al lui Kandinsky care trecuse Atlanticul. Expoziţia reprezintă însă pentru el mai degrabă un sfârşit decât un început. Încetând a mai fi singurul „profet” al tinerei arte europene la New York, Stieglitz îşi concentrează eforturile în susţinerea unui grup de pictori americani: John Marin, Arthur Dove, Marsden Hartley, Charles Demuth şi, desigur, Georgia O’Keeffe, viitoarea sa soţie şi modelul celor mai cunoscute fotografii ale sale.
Incluzând doar lucrări din donaţia făcută Metropolitan-ului de Georgia O’Keeffe în 1949, „Stieglitz şi artiştii săi” este o expoziţie nu tocmai echilibrată. După efervescenţa primelor săli, secţiunea dedicată lumii lui Stieglitz de după 1917 este mai puţin impresionantă. Abraham Walkowitz, un funcţionar de la „291”, este un creator cu desăvârşire minor… Experimentele lui Arthur Dove sunt interesante, dar aride… Peisajele din Brooklyn sau Maine, concepute fără efort de John Marin, sunt mai toate asemănătoare. Două încăperi cu 49 de acuarele sunt categoric prea multe… Singura sală cu adevărat remarcabilă este cea dedicată Georgiei O’Keeffe, artistă încă prea puţin apreciată, care a reuşit o sinteză specială – Craniu de vacă: roşu, alb şi albastru(1931), Iris negru (1926) – între abstract, senzual şi ancorare în natură.
Stieglitz a fost un promotor al avangardei europene la New York. Membrii familiei Stein – Gertrude, scriitoarea, fraţii ei, Leo şi Michael, precum şi Sarah, soţia ultimului –, americani trăind în mijlocul tumultului artistic parizian, au avut un rol primordial în însăşi evoluţia artei occidentale din anii premergători Primului Război Mondial.
Pasionanta istorie a „aventurilor” acestor iubitori de artă, aşa cum este narată de o nouă expoziţie – „Familia Stein colecţionează: Matisse, Picasso şi avangarda pariziană” – începe în 1902. După o perioadă petrecută studiind arta Toscanei, Leo se stabileşte la Paris. Gertrude îl urmează după câteva luni şi cei doi împart un apartament pe strada Fleurus. Primul tablou pe care-l cumpără împreună este un portret făcut de Cézanne soţiei sale în 1878. În 1904, Michael şi Sarah închiriază şi ei o locuinţă în apropiere. Toţi patru vizitează împreună Salonul de Toamnă din 1905, fiind fascinaţi de „Femeie cu pălărie” de Matisse, tablou pe care critica îl consideră scandalos. Leo îl cumpără. Tineri artişti, incluzându-l pe încă necunoscutul Pablo Picasso, vin să-l vadă. Este începutul „saloanelor” familiei Stein în care pictori, scriitori, muzicieni, colecţionari din Rusia şi America, se reunesc săptămânal să discute cele mai recente evenimente artistice. „Acum trebuie să mergem cu toţii la Leo Stein” – îl instruia Edward Steichen pe Stieglitz în 1909. „Apartamentul lui este adevăratul centru”…
Matisse şi Picasso s-au întâlnit pentru prima oară în locuinţa de pe strada Fleurus, şi-au văzut lucrările expuse acolo, salonul familiei Stein ocupând un rol preponderent în rivalitatea dintre ei atât clar detaliată în expoziţia „Matisse Picasso” (2003) de la Muzeul de Artă Modernă. Acum, la Metropolitan, doar câteva exemple. Regăseşti unghiurile ascuţite ale tabloului lui Matisse Nud albastru (Amintire din Biskra) în Nud cu mâinile împreunate şi alte schiţe din perioada Domnişoarelor din Avignon... Drum prin pădure (1908) de Picasso, este o reinterpretare – poziţ ia copacilor, creanga arcuită din prim plan cu o frunză supradimensionată – a unei Vederi din Collioure (1907) de Matisse... Pe de altă parte, dealul vălurit din pictura celui din urmă intitulată Băiat cu plasa de fluturi (1907) este un evident ecou al fundalului din Băiat cu cal, una dintre gloriile perioadei roz a lui Picasso.
Expoziţia „Familia Stein colecţionează” a luat înfăţişări diferite, în funcţie de priorităţile organizatorilor. La Muzeul de Artă Modernă din San Francisco, accentul a fost pus pe conexiunea familiei – în special a perechii Michael şi Sarah – cu oraşul californian şi pe originile unei averi nu fabuloase dar destul de semnificative ca să permită familiei să colecţioneze sute de pânze ale unor artişti aflaţi la marginea gloriei... La „Grand Palais” din Paris, personajul principal a fost Gertrude, cea mai cunoscută membră a familiei, care şi-a petrecut întreaga carieră scriitoricească în Franţa şi care a reuşit – singura dintre fraţi – să păstreze mare parte din colecţie până la moarte (1946)... În varianta de la Muzeul Metropolitan, Leo este cel care iese în evidenţă. Expoziţia şi catalogul publicat de Yale University Press propun o altă perspectivă asupra decadei 1905-1915 decât cea oferită de Autobiografia lui Alice B. Toklas (1933) în care Gertrude, niciodată prea modestă, afirma că ea a fost cea care i-a „descoperit” pe Matisse şi Picasso.
Este evident acum că Leo, om de o vastă cultură, incapabil însă de a produce un opus propriu, a fost cel care a avut, cel puţin iniţial, „ochiul” de colecţionar al familiei, capacitatea de a face diferenţa dintre inovaţie şi impostură. Învăţăcel al marelui specialist în Quattrocento Bernard Berenson, Leo este cel care recunoaşte cât de mult îi datorează Matisse lui Cézanne şi acesta din urmă vechilor maeştri. Împreună cu sora lui achiziţionează cele mai importante pânze ale lui Matisse între 1904 şi 1907 pierzând interesul în pictura acestuia pe măsură ce arta sa devine tot mai „decorativă”. Michael şi Sarah au rămas în schimb prietenii şi suporterii lui Matisse pentru restul vieţii.
Leo este primul din familie care cumpără lucrările lui Picasso. Cu pasiunea sa pentru Manet şi Renoir, privind mereu arta avangardei prin prisma legăturilor ei cu trecutul, el n-a fost însă în stare să aprecieze ruptura radicală adusă de cubism. În 1913, Gertrude şi Leo împrumută trei lucrări din colecţia comună pentru a fi expuse la „Armory Show”: Vas, ploscă şi fructe pe o masă (1908) de Picasso şi două Matisse-uri – Nud albastru şi Pieptănatul. Un an mai târziu însă, are loc o ruptură totală. Leo se întoarce în America luând cu el Renoir-urile şi lăsându-i surorii sale lucrările lui Matisse şi Picasso.
Gertrude, continuând o prietenie născută în timpul zecilor de şedinţe pentru celebrul portret pe care Picasso i l-a făcut în 1906, continuă să achiziţioneze lucrările acestuia şi alte picturi cubiste de Juan Gris, atâta vreme cât poate să-şi permită preţurile. După război însă, mereu în căutare de talente „nedescoperite”, include în colecţia sa lucrări de un gust îndoielnic ale unor sicofanţi precum Francis Rose sau Jo Davidson.
Ca şi Stieglitz, surorile Cone sau Alfred Barnes, alţi colecţionari americani de artă modernă din prima parte a secolului al XX-lea, membrii familiei Stein au fost prea puţin interesaţi de valoarea financiară sau de statutul social adus de colecţiile lor. Au fost nişte adevăraţi misionari pentru care avangarda europeană reprezenta viitorul şi o lume mai bună.
