Dintre scriitori, măcar ştiu cine nu m-a turnat. De la facultate, imposibil. Efect pervers: începi să-i bănuieşti pe toţi.

Totuşi, ca experienţă rămâne fascinant. În martie 1980, un PAVEL, după ce mă laudă ca profesor, ca autor, scrie: "La prima vedere, lectorul universitar L.C. pare un om retras şi destul de izolat. Însă după ce l-ai cunoscut mai bine este un om foarte agreabil, deosebit de cult, comunicativ şi cu preocupări şi interese deosebit de largi." Acelaşi PAVEL, în martie 1983: "Prin refuzul de a fi primit în rândul membrilor de partid, faptul că a fost lăudat la postul de radio Europa Liberă ascunde ceea ce până în prezent colegii îşi puneau diverse întrebări. Pentru o carte scrisă care nu se ridică la nivelul cerinţelor sau al pretenţiilor, cu sprijinul prietenilor a fost decorat. În cadrul facultăţii se bucură de bunele aprecieri ale decanului pe motivul că fata decanului este studenta lui, care se pare că Ciocârlie o va scoate şefă de promoţie. Ciocârlie a fost un timp scurt şi şef de catedră, dar a fost îndepărtat se crede ca urmarea faptului că a refuzat să devină membru a P.C.R." (frazele sunt acum agramate pentru că aparţin ofiţerului căruia i s-a confesat Pavel). Una peste alta, mă menţin la catedră fiindcă am relaţii, iar Corina la facultate fiindcă am prieteni la Bucureşti. Cât am putut să mă schimb în trei ani!
Cât despre bunul meu prieten, ăsta era un monstru. Nu scria decât atunci când avea de spus ceva care la o uşoară schimbare de politică internă ar fi făcut din mine un puşcăriaş.

Mi-aş fi dorit dintotdeauna ca scrisorile mele să fie bio-degradabile. Acum, dosarul mă obligă să recitesc un lot întreg.

Regăsindu-ţi scrisorile şi aflând de înregistrarea convorbirilor telefonice, începi să simţi că eşti, de felul tău şi prin natura lucrurilor, vinovat.

Mariana Şora scrie că, lăsătoare din fire, la nouăzeci de ani lenevia a invadat-o de-a binelea. O devansez cu aproape douăzeci de ani.

Cu românii nu te joci: când urmează să se vândă un apartament, bulina roşie de atenţionare seismică se dă jos. După aceea, tot cu aprobarea primăriei, se pune la loc şi se primesc bani pentru consolidări.

În sfârşit, am descoperit de unde vine senzaţia de inconfort pe care mi-o dă dosarul. Nu e numai faptul că mi s-a umblat prin viaţă ca prin holul gării. E mai ales fiindcă de vreo şase ori am stat de vorbă cu ei. Există o complicitate chiar în acest fapt.

E uimitor câte lucruri poţi să obţii fără să le fi căutat. Doar să nu refuzi. Ultima mea performanţă: jurizant. Un premiu dat cuiva ales din toate artele, la concurenţă. Astăzi, prima înfăţişare. Auzindu-i pe ceilalţi cum pledau pentru candidaţii lor, mă gândeam cu melancolie la ai mei: bun avocat şi-au găsit!
Trăieşti fără să te gândeşti la viitor până când viitorul te apucă de guler, devenit prezent. Iar bătrâneţea iese din spaţiul mioritic. Cobori şi nu mai urci.
Oamenii supradotaţi realizează performanţe pe care ceilalţi nu şi le pot explica. Nu numai în artă, ştiinţă, tehnică, sport. În a întreţine relaţii, în a se îmbogăţi... Chiar şi în a-şi face viaţa praf. Nu la mine mă refer. Eu nu mi-o fac praf. O invalidez.
Mori şi devii ? Oare ? Mai sigur: mori şi nu mai eşti.

Citesc un prim fragment din Minima moralia (de Adorno). Dacă n-ai fi prevenit, ar fi imposibil să-ţi dai seama că se referă la Proust.

Adorno, despre o relaţie de tipul aceleia dintre noi şi optzecişti, dintre aceştia şi douămiişti: "Poate că generaţia părinţilor a fost percepută întotdeauna ca inofensivă şi neputincioasă după ce şi-a epuizat forţa fizică, în timp ce propria generaţie s-a înfăţişat celor de vârstă mijlocie ca una deja ameninţată de tineret." (fr. 2)

"Presiunea conformismului, ce apasă asupra oricărui creator..." (fr. 8) E preţul pe care l-am plătit învăţând să scriu. Nu în poezie. Acolo am fost conformist din capul locului, fiindcă nu eram poet. Prozator, am fost liber cât timp n-am putut publica şi nu-mi păsa nici de repetiţii, nici de accent. După aceea, am căzut în capcana scrisului "frumos".

Adevărul e că aproape tot ce ne leagă de cei apropiaţi e şubred. Nu rezistă la o bătaie de vânt.

Suntem la Craiova. În faţa prefecturii, un batalion de paraşutişti, încolonat. În faţa lor, microfon. Ne întrebăm ce o fi. Poate îl aşteaptă pe Meleşcanu, spun. Şi, într-adevăr, o ofiţereasă se apropie de microfon şi rosteşte: "-Domnule ministru, domnilor generali..." Şi începe un discurs. Ne uităm la oamenii dinaintea ei. Poartă cămăşi cu mâneci scurte - e foarte cald - şi se foiesc. Vizibil, sunt organizatori. Asistăm la o repetiţie. Nici urmă de ministru, nici urmă de generali. Şi nu e vis. E Ceauşescu, nemuritor.

Tot la Craiova, o fântână cântă Vivaldi, Mozart şi, zice-se, "M-a făcut mama oltean".

Întâlnim în piaţă o cunoştinţă, vară a Smarandei V. Ne vorbeşte despre nevasta exasperată de greutăţile tranziţiei a unui fost şi actual diplomat: "Că i-am şi spus: fă-te, dragă, cu o ambasadă, că nu mai merge aşa!"

Trândav de felul meu, mă apuc tot mai greu de ce am de trebăluit. În casă, nu mai spun. Făcutul paturilor, dimineaţa, datul cu aspiratorul, ştersul de praf...
În general, nu-mi place să fac ce nu-mi place să fac.

Suferinţa proprie, scrisă, mă interesează în sine numai dacă trece de un anumit prag. Pragul Rozanov, să zic. Altfel, mă interesează numai cât e de bine scrisă. Aşa mă citesc pe mine - aşa şi pe Cioran. Dacă un astfel de autor ţine să te cutremure, nu-l mai iau în serios. Păstrând toate proporţiile, era să uit.
Depresie şi alte fleacuri.

Seneca: "Răul extrem este să ieşi din rândul celor vii înainte de a fi murit." Nu mi se pare chiar aşa de rău. Mai rău e când îşi aduc aminte unii că încă n-am murit.
"...pentru că trecutul însuşi nu poate fi şters / nici măcar de Dumnezeu", scrie Matei Călinescu în Tu. Eu însă cred că atunci când nici viaţă nu va mai fi, trecutul se va fi şters. Numai prezentul nu-mi poate fi luat, pentru că el e acum - şi e gata şters.

La fizioterapie, într-un spaţiu cât bucătăria noastră - spune T -, cincizeci de persoane, multe infirme, aşteaptă în picioare în faţa biroului, închis, de "repartizări".

La clinica pentru diabetici, asistenta şefă cheamă la telefon, nu i se răspunde, coboară treptele val-vârtej şi dă peste patru asistente - care nu ridicaseră receptorul - fumând.

Naiba să mă ia! Mâine vorbesc, poimâine vorbesc. Şi încă, poimâine, într-o expoziţie, la prima vista. Acum văd şi, pe loc, am ceva de spus. Pe deasupra, e o căldură care mă face, cari amici, idiot.

Barem cu semnăturile civice de aş fi terminat. Sau să am o semnătură automat universală. Când "se ia poziţie", hop şi eu!

Scrisul lui Matei C. e, cum şi spune, "vibrant ca o coardă de violoncel".
Pomenitele vorbiri. Exerciţiu major de dare în stambă. Reuşit.