La începutul secolului trecut, Delavrancea publica, la Socec, în Hagi-Tudose, tipuri şi moravuri, o nuvelă care avea să facă... şcoală. Domnul Vucea, amintire târzie a anilor 1860, când feciorul lui Ştefan căru- ţaşul încape, în Maidanul Dulapului, pe mâna aprigului învăţător.
Şcoala nu era aceea din culoarea de negru, aproape de casă, la care fusese întâi, ci tocmai aproape de Radu Vodă, în culoarea de albastru, unde bucureştenii se învârteau, la bâlci, în cel mai straşnic, pare-se, leagăn din oraş, zis şi dulap. De aici, pitorescul nume al şcolii. Desprinderea, aşadar, e pereche cu calvarul lui Nică, deşi luată mai în glumă. De altfel, învăţătorul şi şcoala lui nu sunt o ciudăţenie, aşa cum i-au făcut bibliografiile, ci oglinda unei epoci. Cu învăţătura ei pe apucate, pe care o vedem şi la Creangă, şi la Caragiale şi, la urma urmei, şi în Domnu’ Trandafir. Dascălul, chit că-l descoperă pe Peştaloţiu, nu este, la vreunul din cei care scriu despre şcoala sfârşitului şi începutului de veac, un om al metodei. Toţi educă văzând şi făcând, ţinându-şi elevii pe lângă ei şi fiindu-le exemple mai bune sau mai rele. Copiii sunt, la rându-le, amestecaţi, veniţi la carte din toate zările, şi părtinirile nu întârzie. De la micul trafic prin care se cumpără notele, la alegerea ajutoarelor pentru gospodăria profesorului. Fireşte, simplificând, în acest tablou al unei şcoli romantice, în felul ei, cu ecouri şi din Negruzzi, şi din Ghica, măcinată de neajunsuri de tot soiul, şi-n care meseria nu are un statut – dovadă că elevii se pot dăscăli şi unii pe alţii, profesori buni sunt cei generoşi, profesori de speriat sunt cei meschini. Domnul Vucea încape, fără greş, în a doua categorie. Totul la el trădează un trai înghesuit – de la lipsa unei slujnice, la pasiunea măruntă pentru ororile din mahala, care-i înviorează, cât ar fi de gogonate, plictisul de toată ziua. O rutină obositoare l-a făcut, în timp, cel care este: un ins care se eschivează, şi de la care învăţăceii lui deprind aceeaşi tactică. Până într-o zi, când...
Deşi pare dură, şcoala lui Vucea are orice, numai rigoare nu. Pentru asta ar fi nevoie de reguli, de ţinută, nu de vânătoarea de slăbiciuni, de ambele părţi. Cum e de aşteptat, elevii punctează, surprinzându-şi profesorul într-o jalnică inferioritate domestică. Ceea ce fusese ura victimei pentru călău se transformă în solidaritatea victimelor. Martorii fără voie ai capriciilor doamnei Vucea îşi trec examenul de an, care e mai mult decât atât. E un examen de maturitate, din care află că aparenţele înşală şi că nu există efect fără cauză. Sămânţa răului, aruncată în gospodărie, rodeşte în şcoală. Repet, fiindcă şcoala vremii e fără metodă şi fără perdea, fără filtru între ceea ce eşti şi rolul pe care trebuie să-l oficiezi. Vucea, precum toţi congenerii lui, suie pe catedră purtându-le cu sine pe toate ale lui. E o şcoală indiscretă şi nepăsătoare, în care profesorul nu face vreun efort să se constrângă, să se disciplineze, ca să-i poată disciplina pe alţii, într-un sens mai înalt decât acela al corecţiilor la nimereală pe care le aplică demonstrativ. Din omenescul ei prea omenesc îi vin, acestei şcoli care, spuneam, defineşte o epocă, şi meritele, şi cusururile. Nu este o şcoală de profesionişti, nici pe departe, ci o ucenicie. Elevii lui Vucea intră la stăpân.
La mai bine de o sută de ani de când întâmplările acestea, păstrând o anume voie-bună – se vede dintru început că o şcoală cu reguli stricte ar fi fost mult mai de speriat decât această teroare brută, pe care poţi s-o ocoleşti – au fost puse pe hârtie, timpul oamenilor-şcoală, în bine sau în rău, pare să fi trecut. De aici, poate, şi felul în care nuvela îşi arată vârsta. O vârstă a egalităţii, în care roata se întoarce ca scrânciobul de la bâlci. Dovadă că mult prea învăţatul june aspirant la învăţătura Şcolii Domneşti iese din ea dat îndărăt – anatema primei zile îl urmăreşte, iată – ştiind, adică, atât cât ştiu toţi ceilalţi. Cu toate astea, fericit, şi în stare să ierte şi să izbăvească. O lecţie bună, dintr-o şcoală rea.