Din ultima incursiune pe care am
făcut-o în Mexic, la Guadalajara,
m-am întors cu o captură livrescă
cel puţin interesantă. Pe lîngă
Élmer Mendoza, Gerardo Cham sau
Luis Vicente de Aguinaga, am descoperit
şi o recent apărută antologie de
literatură mexicană ultrascurtă,
întocmită de Rogelio Guedea. Această
antología de la literatura brevísima
mexicana se numeşte El canto de la
salamandra, după una dintre definiţiile
cele mai cuprinzătoare pe care leau
dat genului literar doi critici mexicani,
Lauro Zavala şi Javier Perucho. Ar fi
vorba, aşadar, despre „texte-amfibii,
ca salamandrele, care se pot adesea
contamina de la alte specii – aforismul,
vinieta, poemul în proză, schiţa –,
texte scurte care nu depăşesc 200 de
cuvinte şi care apelează atît la impulsul
epifanic, cît şi la contrapunctul inter-
şi metatextual, ori pur şi simplu la
rememorare, ironie, metaforă“. Antologia
lui Rogelio Guedea, binecunoscut
scriitor de proză foarte scurtă şi jurnalist
mexican, apărută la Editura Arlequin
din Guadalajara, cuprinde 24 de scriitori
şi peste un secol de literatură mexicană
ultrascurtă. Selecţia „de gust“ de mai
jos e doar o ilustrare a speciei şi o
invitaţie la lectură, pentru că, înainte
de orice, povestirea ultrascurtă, atît
de puţin prezentă în literatura română,
este o celebrare instantanee a pactului
cu cititorul. (S.S.)
Juan José Arreola
(1918-2001)
Una din două
Şi eu m-am luptat cu îngerul.
Din nefericire pentru mine, îngerul
era un personaj puternic, matur
şi respingător, înfăşurat într-un
halat de boxer.
Cu puţin timp înainte, vomitaseră
m, fiecare pe cont propriu,
în sala de baie. Şi asta pentru că
banchetul, mai bine zis bairamul,
ieşise îngrozitor. În casă mă aştepta
familia: un trecut îndepărtat.
Imediat după ce mi-a făcut
propunerea, individul a început să
mă strîngă de gît într-un mod
decisiv. Lupta, mai bine zis apărarea,
s-a desfăşurat, în ceea ce mă priveşte,
ca o rapidă şi multiplă analiză
reflexivă. Am calculat într-o clipă
toate posibilităţile de a pierde şi
de a mă salva, pariind pe viaţă sau
pe vis, împărţindu-mă între renunţare
şi moarte, înăbuşind în mine
rezultatul acelei operaţiuni metafizice
şi musculare.
M-am dezlegat, în cele din urmă,
din coşmar aşa cum îşi desface
iluzionistul legăturile şi iese din
cufărul blindat. Dar am încă pe gît
urmele mortale pe care mi le-au
lăsat mîinile potrivnicului meu. Şi,
în conştiinţă, certitudinea că mă
bucur doar de un răgaz, căinţa
de a fi cîştigat un episod banal în
bătălia iremediabil pierdută.
Armistiţiu
Începînd de azi îmi retrag trupele
de ocupaţie din viaţa ta. Renunţ
la toţi invadatorii, de trup şi de
suflet. O să ne mai vedem la faţă
doar în no man’s land. Acolo unde
un înger ne face semne de la mare
depărtare, invitîndu-ne să intrăm:
paradis în ruine, de închiriat.
Clauze
I. Femeile iau întotdeauna forma
visului care le conţine.
II. De fiecare dată cînd bărbatul
şi femeia încearcă să reconstruiască
Arhetipul, compun o fiinţă
monstruoasă: perechea.
III. Sînt un Adam care visează
în paradis, însă întotdeauna mă
trezesc cu coastele intacte.
IV. Ultima oră: în lupta cu îngerul,
am pierdut din nehotărîre.
V. Orice frumuseţe este formală.
Augusto Monterroso
(1921-2003)
Dinozaurul
Cînd se trezi, dinozaurul era
tot acolo.
Vaca
Zilele trecute mergeam cu trenul
şi deodată m-am ridicat în picioare
surescitat şi am început să gesticulez
şi să-i invit pe toţi să privească
peisajul şi să contemple apusul de
soare care era unul dintre cele mai
frumoase. Femeile şi copiii şi cîţiva
domni care s-au oprit din conversaţie
m-au privit cu surprindere şi-au
început să rîdă, însă cînd m-am
aşezat din nou, în tăcere, nici unul
dintre ei nu-şi putea, cu siguranţă,
imagina că tocmai văzusem
îndepărtîndu-se lent, la marginea
drumului, o vacă moartă-coaptă
lăsată acolo neîngropată, fără
să-i editeze cineva operele complete
şi fără să ţină cineva, la căpătîiul
ei, un discurs bine simţit şi duios
despre cît de bună a fost ea şi cu
cîte şiroaie aburinde de lapte a
contribuit pentru ca viaţa, în general,
şi trenul, în particular, să-şi urmeze
cursul.
Oaia neagră
Într-o ţară îndepărtată trăia,
acum mulţi ani, o Oaie neagră.
A fost împuşcată.
După un veac, turma spăşită
i-a ridicat o statuie ecvestră,
care dădea foarte bine în parc.
Aşa încît, de-atunci, de cîte ori
apăreau oi negre, ele erau rapid
trecute prin foc şi sabie pentru
ca viitoarele generaţii de oi comune
şi curente să se poată exersa în
arta sculpturii.
Paranteză
Uneori, noaptea – medita Puricele
într-o ocazie –, cînd insomnia nu
mă lasă să dorm, ca acum, şi citesc,
fac o paranteză în lectură şi mă
gîndesc la îndeletnicirea mea de
scriitor şi, cu privirea aţintită multă
vreme în tavan, îmi imaginez,
pentru cîteva clipe, că sînt sau
aş putea fi dacă mi-aş propune cu
seriozitate, chiar de mîine, precum
Kafka (desigur, fără existenţa lui
mizerabilă), precum Joyce (fără
viaţa lui sufocată de slujbe pentru
o supravieţuire demnă), precum
Cervantes (fără inconvenientele
sărăciei), precum Catul (în pofida
sau poate datorită aplecării sale
de a suferi pentru femei), precum
Swift (fără ameninţarea nebuniei),
precum Goethe (fără tristul său
destin de a-şi cîştiga viaţa la Palat),
precum Bloy (în ciuda hotărîtei
sale înclinaţii de a se sacrifica
pentru tîrfe), precum Thoreau
(în ciuda a nimic), ori ca Sor Juana
(în ciuda a tot); niciodată Anonim;
întotdeauna Lui Même, culmea
culmilor oricărei glorii terestre.
Otto Raúl González
(1921-2007)
La mănăstire
Celelalte călugăriţe o strigau
Sor Tabla ca să-şi rîdă de ea şi
să facă aluzie la sînii ei mici. Ea
surîdea fără să le dea importanţă.
„Dacă mi-ar citi numele de la coadă
la cap – îşi zicea – ar şti că m-aş
putea oricînd preschimba în pasăre.”
Acknowledgements
Nu mi-aş putea ierta dacă aceste
cîteva rînduri preliminare n-ar
exprima gratitudinea mea eternă
faţă de toate acele persoane care
mi-au oferit nepreţuitul lor ajutor
pentru a face posibilă elaborarea
acestei cărţi. Între ele, trebuie s-o
menţionez pe Calota Chelboso
de la Universitatea din Marabatillo,
care mi-a făcut favoarea de a-mi
pune la dispoziţie un dicţionar aflat
pe un raft foarte înalt. Întreaga
mea gratitudine, de asemenea,
psihologului portorican Ranfis P.
Méndez care mi-a oferit banii
necesari ca să-mi cumpăr o cafea,
într-o zi cînd ieşeam de la Public
Library şi era foarte frig. N-o pot
uita pe Amandina Fernández,
amabila stenografă din Caraibe
care mi-a transcris de cîteva ori
manuscrisele. Mulţumirile mele
doctorului Zigfrido Striggen, eruditul
neamţ care m-a iniţiat în tehnica
plagiatului ce-nu-se-vede. Juanitei
Şaseamantes care mi-a făcut rost
de un set de desene pornografice
pentru a-mi ilustra opera, set rămas
inutil din pricina puritanismului
meu înnăscut. În fine, îi mulţumesc
adoratei mele soţii Betty Southampton,
căci fără iubitoarea ei răbdare şi
fără îmbărbătarea ei continuă n-aş
fi ajuns niciodată la capătul acestei
opere. Nu voi uita vreodată de cîte
(infinite) ori şi-a murdărit mîinilei
albe ca să schimbe banda maşinii
mele de scris portabile Remington.
Salvador Elizondo
(1932-2006)
Colofon
Moartea este acea operaţiune
a spiritului prin care tu, cititor,
şi eu, autorul acestei scrieri, ne
pierdem importanţa; chiar dacă
relaţia noastră rămîne intactă.
René Avilés Fabila
(n. 1940)
Perechea nepereche
Erau un cuplu de homosexuali
realmente nepereche: Jorje, tînăr
şi frumos; Marcos, urît şi bătrîn.
În acea seară s-au hotărît să meargă
la un bal mascat. Amîndoi au ales
să fie Dorian Gray: primul era
personajul, cel de-al doilea portretul
acestuia.
Guillermo Samperio
(n. 1948)
Fum în ochi
După ce au ieşit de la cinema,
a dus-o în biroul său folosind
şmecheria cu cafeaua. Cînd s-a
aşezat pe canapea, bruneta părea
tensionată; doar cînd a văzut cafeaua
s-a hotărît să-şi scoată jacheta.
Roberto se aşeză alături de ea,
puse zahăr lîngă fiecare cană şi
îi oferi distrat un Benson alb. Ea
acceptă, aprinse ţigara şi începu
să fumeze cu naturaleţe. La jumătatea
ţigării, devenise vorbăreaţă şi chiar
făcu o glumă. Stinse Bensonul alb,
bău puţină cafea şi se răsuci,
încercînd să privească tabloul de
pe perete. Momentul de neatenţie
îi permise lui Roberto să extragă
rapid din geantă o cutie de Mapleton;
cînd fata se întoarse la discuţie, fu
aproape obligată să ia o ţigară. O
luă, nu avu încotro, deşi pe faţa ei
se citea o oarecare îndoială. Roberto însă tocmai îi mai turna o cafea, Cine a inventat democraţia
suflîndu-i fumul aproape în faţă.
Adulmecă de cîteva ori vanilia din
ţigară, recîştigîndu-şi încrederea
în sine; renunţă la poziţia picior
peste picior, fără să-i pese că îşi
dezvelise astfel genunchii. În clipa
în care trase cu nădejde din prelungul
Mapleton, simţi piciorul lui Roberto.
Nu se retrase, acceptă mîngîierea
neaşteptată; îşi apropie trupul
de el, mai luă o gură de cafea şi
continuă să fumeze. În acel moment,
fără a aştepta ca ea să-şi termine
ţigara, Roberto scoase din buzunar
nişte Benson mentolate; cu braţul
celălalt îi înconjură talia. În timp
ce scotea un fuior gros de fum,
ea simţi cîteva sărutări pe gît care
o făcură să zîmbească uşor, un
zîmbet uşor ca aromele senzuale
de vanilie şi mentă. Continuă să
fumeze, cu fusta ridicată pînă la
jumătatea pulpelor, în timp ce
simţea o mînă mîngîindu-i sînii.
Cînd înţelese că în scurt timp va
rămîne goală, îşi mai aprinse o
Mapleton.
Jaime Muñoz Vargas
(n. 1965)
Schiţă totală
Într-un sat de prin La Mancha
al cărui nume n-am cum să-l ţin
minte, şi spre-amiaza vieţii noastre
muritoare ajuns, într-o pădurentunecoasă
mă rătăcii, pierzînd
dreapta cărare, cînd în faţa plutonului
de execuţie colonelul José Aureliano
Buendía avea să-şi amintească de
după-amiaza îndepărtată cînd tatăl
său l-a dus să facă cunoştinţă cu
gheaţa şi cînd el dorea doar să
spună că a venit la Comala pentru
că i-au spus că aici a trăit tatăl său,
un oarecare Pedro Páramo, declaraţie
exprimată în dimineaţa fierbinte
de februarie cînd a murit Beatriz
Viterbo, numai cu puţin înainte ca
Gregor Samsa să se trezească în
patul lui, după o noapte de vise
zbuciumate, metamorfozat întro
gînganie înspăimîntătoare, ţipînd
ca un nebun, şi întrebînd cu o durere
extraordinară: Cînd se-alesese
praful de Peru?
Marcial Fernández
(n. 1965)
Insensibilitate
(lui Rodrigo Toledo)
După atîţia ani de muncă, nu e
ciudat ca ventrilocul să ajungă
să vorbească la fel ca păpuşa lui,
iar păpuşa ca ventrilocul. Pare însă
un exces ca păpuşa, fără urmă
de compasiune, să dezvăluie faptul
că ventrilocul e mut.
Epitaful lui Borges
Aici zace celălalt.
Selecţie şi traducere de
Simona Sora şi
Claudiu Constantinescu
