Pentru cei care cunosc poezia
lui Aurel Pantea, cel mai
recent volum, O înserare
nepămînteană (Editura
Arhipelag XXI, 2014), ar putea
părea o carte-pivot, o fantă în negrul
compact – negru pe negru – al liricii
sale de pînă acum, oprind mîna
Nimicitorului, ca să lase loc mesajului
deloc patetic, ferm articulat, însă,
al unei rugăciuni profane care
deschide regalul literar din această
a zecea carte de poezie a celui din
castrul Legiunii XIII Gemina:
„Ea tînără, în furiile timpului,/ şi
ele tinere,/ un anotimp plin / de
guri,/ în faţă cu alt anotimp/ încărcat
de guri şi mai rapace,/ Doamne,
cruţă sîngele/ ce-ţi spală faţa/ şi
dă-i alte răsărituri”.
În fond, erau şi în cărţile anterioare
– Casa cu retori (1980), Persoana
de după-amiază (1985), La persoana
a treia (1992), Negru pe negru
(1993), O victorie covîrşitoare
(1996), Alte veneţii, alte lagune
(1999), Negru pe negru (alt poem)
(2005), Nimicitorul (2012), Recviem
pentru tăceri şi nimiciri (2013) –
aparente fisuri în materia vîscoasă
a negrului; le făceau principele
răcelii şi omul fără regn, fiecare
cu limbajul sau tăcerea sa. Mai
mult încă, într-o vreme cînd „e atît
de multă moarte”, între gurile
rapace ale „realismului crunt” al
vieţii, poetul cere alte răsărituri:
„Azi, doar realismul crunt al vieţii./
Cineva ştie şi va ataca./ Fiecare,
în singurătatea lui,/ încearcă să
înveţe viaţa de învins./ Nu toţi
reuşesc./ Ştiu, Doamne, că eşti
Atotputernic şi Bun,/ dar e atît
de multă moarte”. Astfel, poetul
pare că iese din locurile „în care
nu s-au putut naşte rugăciuni” din
Nimicitorul şi din vremea putrezirii
codurilor; acum, iată, după apusul
graiurilor, vine sărbătoarea trupului;
„Simţi că e iarnă/ şi că se desparte
suflet de suflet,/ iar partea din noi/
ce nu se va arăta vreodată/ se
îndepărtează,/ fără explicaţii,/ astea,
tot timpul, au avut ultimul cuvînt/
şi au încurcat lucrurile,/ priveşte
acest apus al graiurilor şi taci/
pentru că, iată, vin sărbătorile
trupurilor,/ şi rămîn linişti mari,/
şi trupurile îndură tăceri,/ şi pe
urmă tăcerile se adaugă/ unor
melodii ce se aud/ cu auzul nostru
de pe urmă,/ cînd o divinitate
priveşte în limbajele/ noastre/ cum
ne prăpădim,/ cum ne ocupă tăceri
fără îndurare,/ şi în privirile ei se
aude un plîns fără seamăn”. Numai
că, aşa cum se vede, sărbătoarea
trupurilor e, în fapt, o curgere foarte
articulată, logică, aproape, dinspre
tăcere, prin cîntec spre limbaj şi
plînset: în elegie, în sensul ei originar
(elegeia: prohod, cîntec de înmormântare).
Oricum, comentatorii cei mai
apropiaţi de poezia lui Aurel Pantea
sînt cel puţin prudenţi în legătură
cu această presupusă întoarcere
a lirismului său către zariştea altei
paradigme; chiar Al. Cistelcan, cel
mai (a)fin, ne avertizează într-o
foarte pertinentă prefaţă, intitulată
Aurel Pantea între drumul spre
neant şi cel spre Emaus, asupra
faptului că în O înserare nepămînteană
„e o ciocnire de forţe contrare şi
poemele nu mai merg în monodie,
din negru în mai negru”, iar „nucleul
funest al viziunii s-a spart şi
între particulele lui funcţionează
o tensiune de contrarii, nu doar
o simplă nostalgie a contrariilor”:
„De va fi vorba de două motoare
ale viziunii ori doar de două imaginaţ
ii complementare (fie şi prin
exasperare reciprocă), poate că
vom vedea (...) Sirenele pe care le
aude Aurel par la fel de seducă-
toare – şi cea de sus, şi cea de jos.
Pe cea din urmă a tot auzit-o;
cealaltă e un glas nou. Dar vor
cînta ele în canon?”. Iată, cele două
sirene par a cînta în canon, în acest
poem de antologie, cît condiţia
umană de aici şi acum: „O să pierd,
o să pierd/ trupul viu,/ o să-mi
fie ocupată viaţa de trupul amintit,/
prin cămări cu umbre,/ prin odăi
unde pătrund lumini depărtate,/
o să-mi aduc aminte, ca şi cum aş
trăi din nou,/ trupul viu,/ prin lumini
moi, trupul viu va fi trup amintit/
şi nu va mai fi sortit să piară,/ şi
timpul, da, timpul/ se va face bun,/
se va umple de dragoste/ şi va cînta
cîntece de pieire,/ cum numai timpul
ştie să cînte, cînd se simte/ îndrăgostit”.
Cîntecele de pieire, care se scriu
între urlet şi tăcere („Nu ajunge
urletul,/ nici tăcerea,/ între un
da asurzitor/ şi un nu indiferent/
cineva, tot timpul,/ se pregăteşte
de moarte”), de la trupul viu chemat
de o sirenă şi trupul amintit al
celeilalte creşte opera unuia dintre
marii poeţi tragici din literatura
noastră contemporană.
Chiar dacă poemul pare a
ţinti acum (neo)romantica prezenţă
din absenţă, într-un „timp vizibil”
(„Acum, amintindu-mi-te, revăd/
lentoarea gesturilor,/ atît de lente
că timpul devine vizibil/ şi apare
chipul pur al absenţei”), aducînd
extrase din pildele Învăţătorului,
figurînd alte mesaje (“Ies doi
negustori/ şi dispar în mesagerii
opace,/ vindem lumină, cumpărăm
lumină,/ pe chipurile noastre înfloresc
surîsuri de cămătari,/ dintr-un cer
de cifre/ cad peste noi fîşii de suflete
numărate,/ imaginea mielului ce
se va naşte/ se oglindeşte pe lame
de cuţit”), în O înserare nepămînteană
revine Nimicitorul, o bestie fără
gură, care sufocă fiinţa cu dovezile
sale de dragoste şi pe care o pierde
– o piere – în cînturile de dinainte
de starea minerală („Mi-e egal, mă
dedau anotimpului,/ unde nu e nici
ură, nici iubire,/ ci doar nesăţioasa
stare gri,/ din ea abia mai răzbat
voci îndepărtate de morţi,/ însă nu
e ordine acolo,/ pînă la stadiul
mineral mai trebuie să se spună/
cîteva poveşti despre moarte”;
„Bestia nu are gură,/ ea nu cunoaşte
sălbăticia,/ e tandră,/ ea îţi spune
că te iubeşte,/ şi te consumă,/ în
fiecare zi îţi aduce dovezi de dragoste,/
iar tu dispari treptat,/ dar din asta
e făcută bestia,/ din iubiri de moarte,/
din apusuri, / şi din enervarea că
dincolo/ de limbajul acestui poem/
ea se întrupează, şi se întrupează,
şi se întrupează/ în mari horcăieli,/
în irezistibile cînturi ale nimicitorului,/
în surîsurile ei tot timpul e seară,/
ea apare, cînd, în lume,/ se aud
corurile epuizaţilor”). Pînă la O
înserare nepămînteană părea că
negrul (pe negru) e culoarea
Apocalipsei; acum, Aurel Pantea
explorează starea gri, soarele gri,
cum scrie într-un poem, culoarea
nici-nici, nici prizonier aici şi
nici om liber dincolo: „Eram
între oameni strălucitori,/ eram
ultimul dintre oameni,/ am simţit
umilinţa cumplită/ că nu însemnam
nimic,/ că mă aflam într-un loc/
unde au încetat semnificaţiile,/ că
a semnifica ceva nu însemna nimic
în locul/ acela,/ că toate ale mele
erau obosite,/ că veneam dintr-o
mare oboseală,/ pe care toate
cuvintele mele o împrăştiau ca pe/
un deşert, în germinaţie,/ voiam
să mă întorc şi nu mai ştiam ce/
înseamnă să te întorci undeva,/
nici prizonier nu eram, nici om
liber,/ dar eram sedus de acei
oameni strălucitori,/ eram pierdut
pentru totdeauna,/ dar ce mai
însemna totdeauna, eram ultimul/
dintre oameni”. Cum se vede,
nu e o reconversie, încă; pînă la
cina de la Emaus, e praful de pe
calea Damascului a unui alt Saul
din Tars: „Îl găsesc pe Iisus Christos
în biografia mea/ cutremurată,/ în
spaima din Grădina Ghetsimani
erau şi justificarea/ pentru spaimele
mele,/ în iertarea lui Petru e şi
iertarea pentru clipele mele,/ în
care am fost laş,/ îndoiala lui Toma
mă presupune şi pe mine,/ cînd
credinţa e ameninţată de nevoia
de argumente, / El e Bărbatul pentru
care moartea e un eveniment/
depăşit,/ simţind gurile lacome ale
iadului,/ El a transformat moartea
într-o problemă clasată,/ lîngă
numele Lui, timpul se arată o simplă/
prejudecată,/ călătoriile mele sunt
drumuri spre Emaus, cînd, fără/
să-mi dau seama,/ mă simt însoţit,/
Însoţeşte-mă, Doamne, în singurătăţile
mele,/ cînd lumina din lăuntrul
meu e ameninţată”.
Pe drumul spre Emaus, poetul
se însoţeste cu nehotărîrea, întro
înserare nepămînteană, scriind
singur, murind singur, în tăcere
şi seară, printre corpurile tăcerii,
pe unde se vorbeşte despre viaţă
„ca despre ceva de demult”, cînd
prin vieţile noastre umblă „armate
de şobolani” şi cînd „miezul însuşi
al distrugerilor se apucă de plîns”:
acesta e Nimicitorul din O înserare
nepămînteană, cel care scrie
scenariile căderii îngerului, ale
morţii, în-chipuind o arătare: „Cazi
şi o arătare iese/ din viaţa ta de
pînă atunci,/ şi se face o lumină
mare/ ce te îmbrăţişează pînă uiţi
cine ai fost,/ şi simţi în trup o
singurătate/ din care s-au retras
toate privirile,/ iar cînd te ridici,
se înalţă/ lîngă viaţa ta/ un vuiet
de vieţi netrăite,/ precum însuşi
timpul ar fi rămas orfan,/ şi toate
încep să se îndepărteze/ în seri
fără sfîrşit şi fără soluţie”. Nimicitorul
era din lume – şi Lumea e între
poet şi Dumnezeu, nu-i aşa? –,
în vreme ce arătarea e de dincolo
de ea: poate să fie cîinele-mesagerul
dintr-un poem sau, poate, numele
din numele fiinţei din alt poem
sau, poate, urmele noastre „care
vor pleca odată cu noi”. Drumul
fiinţei şi al poeziei de la negrul
compact la fanta rugăciunii e, în
fond, o iluzie care se poate şterge:
„La fel cum ai şterge de praf/ un
obiect foarte îndrăgit,/ pentru a
vedea limpezimile lui de odinioară,/
apare un chip/ ce ne însoţeşte
vieţile,/ încît se surpă în noi aparenţele/
pe care am mizat,/ şi ele nu erau
decît mesageri umili/ ai ceea ce
trebuia să vedem,/ dar, acum, e
tîrziu,/ chipul face semne de departe/
că drumul ce trebuia urmat s-a
şters/ şi nu-l pot reface corurile
noastre,/ ce cîntă ostenite, vai, atît
de ostenite”. Cum iese Saul din
praful de pe calea Damascului
pentru a fi Pavel la cina de la Emaus,
Aurel Pantea (încă) nu ne spune.
O va face, sînt sigur, curînd, iar,
pînă atunci, să luăm seama la una
din cele mai importante cărţi de
poezie din stricta noastră actualitate
literară.
