„Iubitul meu mi-a furat inima cu vocea lui
şi bolnavă-s de atunci de el.
vecin casei mamei mele iubitul meu este
şi nu ştiu totuşi cum să ajung la el.”
„De şapte zile iubita nu mi-am văzut
zac, boala m-a răpus,
inima grea îmi este,
de mine însumi parca-am uitat.”
„Micul sicomor pe care stăpîna
cu mîinile l-a pus la pămînt
îşi mişcă frunzele ca să vorbească:
foşentul frunzelor lui
este precum aroma de miere;
frumos este, cu rămurişul fin
de curînd înverzit.”
Versurile acestea au fost scrise
în urmă cu trei milenii şi jumătate,
în Egiptul visat de Novalis şi de
Eminescu, pe teritoriul celui mai
vechi Regat al civilizaţiei noastre.
Publicate recent într-o traducere
românească făcută după varianta
germană – clasică – a lui Siegfried
Schott, poeziile din „străvechiul
Egipet” iau forma unei provocări
diacronice: au fost compuse într-o
limbă pe care europenii au consumat
secole pentru a o descifra, dar,
transpuse în oricare limbă europeană,
devin suspect de familiare. Înseamnă
oare că aşa se iubea şi se scria poezie
în secolul al XV-lea înaintea erei
noastre? Da, exact aşa.
Ediţia purtînd titlul Cîntarea inimii
fericite (Iaşi, Editura Opera Magna,
2014) a fost alcătuită de profesoara
Viorica S. Constantinescu, ce îşi
însoţeşte traducerea de o utilă prefaţă
şi de indispensabile note lămuritoare.
Oricît de aproximativă ar fi fost versiunea
germană a lui Schott (deşi germanii
au rămas cei mai buni traducători din
limbi orientale), oricîte inevitabile
acomodări suferă o variantă trecută
prin două filtre, fără îndoială că esenţa
textului poetic egiptean s-a păstrat.
Versurile citate mai sus ne aduc
în minte versete din Cîntarea cîntărilor,
compuse cîteva secole mai tîrziu,
melancolii din Anacreon şi Virgiliu,
lirică erotică medievală portugheză,
versuri romantice de iubire în mijlocul
naturii. Propria noastră lectură a
versurilor egiptene preia automat
moştenirea tuturor versurilor de
aparenţe înrudite compuse între timp
în jurul Mediteranei.
Iubirea echivalată cu suferinţa,
absenţa iubitei echivalată cu boala,
locuri comune pe care un ochi liber
din secolul al XXI-lea al erei noastre
le remarcă rapid; ca şi prelucrarea
discursului amoros feminin de către
poetul bărbat. Le fel de rapid observăm
că plantele ce survin în poezia
lirică (sicomorul, lotusul, smochinul,
viţa de vie) se transformă în tot atîtea
metafore pentru figurarea discretă
a iubirii: natura intens erotizată
din poezia lirică nu va fi niciodată o
apariţie ornamentală.
Dacă în această lirică toate detaliile
concrete au funcţie simbolică, la
palierul formal, paralelismul se
lasă uşor identificat: am fi tentaţi
să credem că procedeul de bază
din paginile poetice ale Vechiului
Testament, paralelismul, a luat naştere
în Egipt şi a iradiat apoi în lumea din
jur. Oricum, pe malurile Nilului poezia
deja se născuse: dovadă supremă –
extrema concentrare a limbajului,
adoptarea discursului sintetic.
Iubirea s-a formulat scriptic în
Egipt după reguli care, de atunci
încoace, nu s-au schimbat fundamental.
Poetul nu mai iese din tiparele pe
care, în urmă cu 35 de veacuri, nişte
egipteni necunoscuţi le-a fixat,
fără să ştie, o dată pentru totdeauna.
Asemenea identitate a poeziei cu
ea însăşi ne provoacă tristeţi sau
bucurie? La ce bun să încercăm a
spune, încă o dată şi mai prost, ceea
ce s-a spus cu atîta vreme în urmă?
Conştiinţa istorică, fiorul diacronic
suscitate de frecventarea celei mai
vechi poezii nu mi se pare însă un
exerciţiu descurajant, dimpotrivă!
Permanenţa tiranică a schemelor
stilistice e de multă vreme o garanţie
şi o certitudine. Ea garantează in
aeternum expulzarea din artă a
antiliteraturii programate şi a contestărilor
facile. Permanenţa stilistică universală
trasează clar, în literatură, frontiera
admisibilului. Iată că, de-a lungul
a trei milenii şi jumătate, omenirea
nu s-a schimbat fundamental: dincolo
de modificarea fabuloasă a realităţii
dn jur, esenţa umanităţii reprezintă
o fericită constantă, verificabilă direct
în poezie.
Pentru că bătrînul poet egiptean
nu se gîndea doar la iubire, ci şi la
propriul său statut de poet, există în
versurile de acum 3500 de ani şi
unele care sună astfel:
„Poeţii înţelepţi din timpul
care a venit după cel al zeilor,
poeţii ale căror profeţii s-au împlinit, au plecat;
când le-a sosit ceasul,
au intrat în timpul zeilor;
numele lor însă a rămas pentru veşnicie.”
Se descoperise deci, tot în urmă cu 3500 de ani, şi incurabila vanitate a condiţiei de scriitor.
