Cristian Pătrăşconiu: Cum scrieţi? Cînd scrieţi?

Mihai Măniuţiu: Scriu noaptea. Scriu noaptea tîrziu. A fost o perioadă în care privilegiam dimineţile, însă, de la o vreme, am nevoie de noapte. Am nevoie de singurătatea nopţii. Ziua nu mă mai simt suficient de singur ca să scriu. Am o meserie, cea de regizor de teatru, care se face în comunitate – şi asta mă face să fiu singur între foarte mulţi oameni şi, de fapt, sincer, să nu fiu singur niciodată când fac un spectacol. Şi atunci, ca să mă pot despărţi de mine, regizorul, şi să fiu eu, scriitorul care am fost odată (pentru că eu am început ca scriitor şi abia mai apoi am devenit regizor), am nevoie de separaţia aceasta: lumină-întuneric. În plus, cred că această opţiune se leagă şi de faptul că, în ultima vreme am scris mai mult poeme şi proză în poeme. Şi ele aparţin, fundamentalmente, registrului nocturn.

C.P.: Scrisul – ca o febră! Aşa aţi spus, în mai multe rînduri. Cum aşa?

M.M.: Da. Ca o febră! Într-o vreme, scriam zilnic. Am învăţat de la mulţii mei maeştrii că trebuie să scrii zilnic, dacă vrei să fii scriitor profesionist. Şi am devenit, în acelaşi timp, un profesionist al distrugerii manuscriselor mele. Scriam şi distrugeam, scriam şi distrugeam. Şi atunci mi-am zis: probabil că am un alt tip de structură, dar nu pot să scriu aşa cum am citit, de pildă, despre unul dintre marii scriitori pe care îl admir, Mario Vargas Llosa. Cel care scrie dimineaţa 2-3-4 ore, se opreşte la mijlocul frazei, a doua zi, cînd reia, reia de la jumătatea frazei şi merge în continuare. Pentru mine, e oarecum SF aşa ceva, nu sunt în stare să fac aşa ceva. Şi atunci, pentru că scriam silit, căci mă sileam să scriu zilnic, şi pentru că am constatat că distrug mai apoi aproape 90% din ceea ce scriu, am spus: ok, voi face altfel, voi scrie numai cînd nevoia de a scrie e atît de mare încît mi-e rău dacă nu o fac. Aceasta este febra despre care vorbeam. Deci, cînd fac „febră”, atunci scriu: proză, poeme. Dar numai dacă fac „febră”, numai dacă nu pot altfel.

C.P.: De ce distrugeaţi atît de mult?

M.M.: E un fel de demon în mine, demonul lucidităţii. Spune Paul Valéry: „luciditatea, acest Eden arid”. Şi eu cred că am păşit în Edenul acesta arid prea des; am avut, adică, un fel de hiperluciditate, la care s-a adăugat, în acelaşi timp, faptul că eu comparam. Comparam cu maeştrii ceea ce scriam – şi ceea ce scriam era, desigur, inferior lor. Tot ceea ce mi s-a părut inferior unui maestru sau altuia, am distrus. De ce să publicăm atîtea cărţi, de ce să înmulţim nebunia aceasta cu cartea, dacă nu putem jura cu viaţa pe ceea ce am scris? Şi atunci, asta am decis să fac: să distrug aşa de mult.

C.P.: Acum, cum sunteţi, cum vă percepeţi că sunteţi „în scris”: un sprinter, un alergător de fond, un maratonist? În raport atît cu actul de a scrie, cît şi cu produsul care rezultă...

M.M.: În ultimii ani, scriu scurt. Aşa că nu poate fi vorba de maraton. Mai degrabă, e vorba de sprint.

C.P.: Merge, se împacă, se „pupă”, ca să zic aşa, regia de teatru cu această condiţie distinctă, aceea de scriitor?

M.M.: Nu. Tocmai de aceea am trecut la regimul nocturn. Cînd mă pot separa, cînd pot uita, cînd urmează întreruperea nopţii, mă pot apuca de scris. Nu, nu se împacă deloc cele două, nu se hrănesc una dintr-alta.

C.P.: Ok. Nu se împacă, dar se întîlnesc? Şi, dacă o fac, cum anume se întîlnesc?

M.M.: În cazul meu, mai degrabă nu. Este o distanţă foarte mare, în mine, între una şi cealaltă. Nu m-a ajutat aproape niciodată regia pentru a scrie. În schimb, am folosit de cîteva ori textele mele pentru a face spectacole. Asta, da. Omul de teatru e mai şmecher şi mai abil şi îl foloseşte pe scriitor, în vreme ce scriitorul vrea să uite că este regizor şi, din fericire, cel puţin aşa cred eu, uită, poate să uite.

C.P.: Care este mai fragil şi care este mai puternic în Mihai Măniuţiu: omul de teatru sau scriitorul?

M.M.: Fragili sunt amândoi, se fragilizează unul pe altul. Mi-am asumat condiţia aceasta dublă şi, probabil că şi de aceea, apar dublii şi în textele mele, şi în spectacolele mele. Pentru că şi eu sînt dublu.

C.P.: Cum vă autopercepeţi că aţi fi mai mult, mai adînc, mai profund: regizor sau scriitor?

M.M.: Nu ştiu... Pot răspunde numai într-un sens cronologic. Am început prin a scrie. Sigur, scriam prostioare la început; scriu de la 13 ani. Şi am scris, şi am scris şi am tot scris pînă cînd, la un moment dat, mama mea, care era coristă la Opera din Cluj, mi-a spus: uite, tu vrei să scrii! Pentru asta, vei avea nevoie de timp şi cel mai mult timp o să poţi să îl ai dacă te faci regizor. Ea ar fi vrut să fiu regizor de Operă şi îmi dădea exemplul unui regizor foarte cunoscut atunci, Gomboşiu. Uite, îmi spunea mama, el face un spectacol pe an şi, în rest, poate să facă aproape tot ce vrea. Dacă vreţi, la îndemnul mamei mele, a fost o decizie pe undeva foarte pragmatică, să încerc să fac teatru. Sigur, eu nu eram străin de scenă; mama nu avea cu cine să mă lase acasă, tata lucra în ture de noapte, aşa încît, de la 4 ani pînă la 12-13 ani cînd a îndrăznit să mă lase singur acasă, am văzut, nu ştiu, poate 100 de Aida, nenumărate Văduva veselă, 60 de Lakme şi aşa mai departe. Unde mai pui şi că, între 4 şi 6 ani, am şi jucat. Aveam mici roluri de copil, mama pleca în turnee şi mă lua cu ea şi, ca să poată justifica faptul că vin cu ea, îmi dădeau aceste mici roluri de copil. Am făcut turnee, deci, de la 4-5 ani; am fost copil de trupă. Cumva, otrava scenei s-a insinuat în mine, fără să îmi dau seama; eu eram decis să fac Literele, ca să devin scriitor. Şi atunci mama mi-a spus: e o eroare, nu vei avea timp, fă-te regizor. I-am urmat îndemnul.

C.P.: Alegînd să vă faceţi regizor, aţi cumpărat acel timp de care spunea mama dumneavoastră?

M.M.: Bineînţeles. În primii 10-15 ani mai cu seamă, pot să spun că lucram efectiv în teatru 2 luni, iar restul de 10 luni, scriam.

C.P.: Dar dacă legăm muzica de cele două vocaţii ale dumneavoastră: e mai muzical teatrul pe care îl faceţi sau e mai muzicală literatura pe care o faceţi?

M.M.: Nu îmi dau seama. Nu cred că pot să răspund direct la aceasta. Dar, pe alt plan, pot să vă spun că toată această mică viaţă de copil de trupă m-a făcut să nu mă simt străin în momentul cînd am luat, totuşi, decizia să dau, poate uşor pripit, la teatru. Fiindcă nu cred că eram realmente pregătit să fac acest pas, nu văzusem suficient de mult teatru pînă la data examenului la facultate, la Institutul de Teatru din Bucureşti. Întîmplarea a făcut să fiu între cei trei care au intrat. Întîmplarea sau destinul...

C.P.: Spuneaţi despre „otrava scenei”. Ce este aceasta?

M.M.:Se spune că, dacă iei un copil şi îi dai un rol şi îl laşi să calce pe scenă, şi dacă ajunge la aplauze (o dată, de două ori, de cincizeci de ori), în el intră otrava scenei şi nu va face altceva decît această meserie. Cumva înfricoşat de asta, l-am luat odată pe fiul meu şi l-am pus să joace, însă nu l-am lăsat niciodată să rămînă la aplauze. Îmi reproşează şi acum că, spre deosebire de ceilalţi doi copii care jucau cu el în spectacol – Omul cu mîrţoaga se chema –, pe el îl trimiteam acasă, înainte de aplauze. Îmi reproşează şi acum, dar nu a ales teatrul. Eu nu am vrut prin „injecţia aceasta de otravă a scenei”. Putea să îl aleagă, dar nu în felul acesta, injectat.

C.P.: Staţi, staţi puţin: sunt periculoase aplauzele?

M.M.: Nu ele. Altceva: fascinaţia scenei! Fascinaţia acestui răspuns imediat pe care poţi să îl ai vizavi de ceea ce faci. Un scriitor nu aude aplauzele niciodată. Citeşte o cronică, poate la o întîlnire cu cititorii aude cîteva voci care îi cad bine etc. etc. Gîndiţi-vă că pe scena teatrului din Cluj eu am fost aplaudat de 950 de oameni. La vîrsta de 5 ani. Nu am mai auzit de atunci atîta lume să mă aplaude (rîde).

C.P.: Dacă există, cum spuneţi, „otrava scenei”, există şi ceva opus acesteia? Un fel de, ştiu eu, „miere a scenei” sau ceva pe aproape...

M.M.: Aceeaşi fascinaţie...Eu cînd am spus „otrava scenei” m-am referit, în primul rînd, la această fascinaţie a scenei – nu vei face decît ce vrea ea. Şi scena vrea ca tu să rămîi acolo, pe scenă.

C.P.: Ce e mai intim în dumneavoastră: faptul de a fi scriitor sau faptul de a fi regizor?

M.M.: E onest să răspund aşa: acum dublul a pus stăpînire pe mine. Nu cred că acum mi-ar fi bine să renunţ la vreuna dintre cele două sau să le ierarhizez. Sunt amîndouă. Aşa pot să mă verific – întrebîndu-mă dacă aş renunţa. Or, răspunsul, de acum, e tranşant: nu, nu aş renunţa! Cu toate riscurile care decurg din asta, aş continua în dublu.

C.P.: Unde anume credeţi că raportul vârstă- performanţă este mai fecund: în teatru sau în literatură? Întreb aşa ceva şi fiindcă, am verificat asta, aţi spus la un moment dat ceva de genul acesta – pentru a fi regizor, trebuie să îmbătrîneşti...

M.M.: Da... Sunt nuanţe aici. Poeţii pot să răbufnească la 20, la 30 de ani. Sunt multe cazuri. La prozatori, mai ales la cei de texte ample, lucrurile se pun în mişcare mult mai greu; e nevoie de timp, e nevoie de acumulare, e nevoie de experienţă de viaţă. E procesul despre care se spune, cu ghilimelele de rigoare, că „îmbătrînind, devii mai bun”. Cu regia, e la fel ca şi cu proza amplă. Pe măsură ce creşte experienţa de scenă şi de viaţă, devii mai bun.

C.P.: Dar nu e ceva ce se întîmplă în mod obligatoriu...

M.M.: Bineînţeles că nu. Aşa cum bătrîneţea nu garantează nimic în materie de artă, nici tinereţea nu garantează nimic în materie de artă.

C.P.: O întrebare cu a mic şi cu b mic: ce vă spune „in the mood for...” pentru teatru şi pentru literatură? Ce vă aşează în acea stare sau în acele stări în care simţiţi că puteţi crea, că puteţi spune ceva puternic?

M.M.: Nu e neapărat foarte diferit pentru cele două. Simplu spus: e momentul cînd simt, văd sau aud ceva. De fiecare dată: undeva în interiorul meu. Asta declanşează – un scenariu de teatru sau viziunea în care văd spaţiul, timpul, personajele ş.a.m.d.; la fel mi se întîmplă cu scrisul, cu o nuanţă – în ultima vreme, ultimele cărţi de poeme sunt în urma unor traume. Au venit ca o nevoie de a trece peste nişte traume; e vorba de boala şi moartea mamei, ea a avut Alzheimer, e vorba de ani de zile în care a fost şi nu a fost acolo, în care nu ştiam cît mai ştie despre mine şi acest fapt a fost o mare traumă. Îmi spunea uneori „tăticul meu drag”... Am scris o carte despre ea, Vertij şi, în acelaşi timp, am scris cartea Avionul-fantomă despre tatăl meu, ca o reparaţie tîrzie pentru cineva despre care am ştiut că mă iubea foarte tare, dar eu nu l-am iubit îndeajuns... Acestea sînt în ultima vreme şi au venit odată cu vîrsta; odată cu neliniştea nouă pe care mi-a dat-o vîrsta şi posibila apropiere a morţii. Aici e între cele două vocaţii ale mele diferenţa specifică. Altfel, o să spun pînă la exasperare: starea de a crea îmi vine atunci cînd fac „febră”. Şi atunci contrazic şi legea nopţii şi ajung să scriu, în mod normal, noaptea. Acum scriu numai noaptea, în fiecare noapte, de la o jumătate de oră pînă la patru ore. De pe la 9-10 pînă la 2-3 dimineaţa. Dar, cînd vine „febra”, timpul nu mai contează; pot să scriu oricînd.

C.P.: Cum lucraţi?

M.M.: Destul de simplu. În teatru, am nevoie de echipa mea. Sigur, componenţa echipei se schimbă din cînd în cînd. Dar, cu cît echipa e mai fidelă, mai stabilă, cu atît ajungem mai repede să ne înţelegem fără cuvinte. Dacă ajung să mă înţeleg fără cuvinte cu oamenii cu care lucrez sau să le dau o simplă sugestie sau să zic numai un cuvînt, iar ei să aibă toată fraza în minte, atunci e foarte bine. În teatru am nevoie de echipă, am nevoie de aliaţi; nu poţi, nu pot singur. Şi nu vreau să lucrez singur. Sunt, desigur, regizori care fac multe, aproape totul – regia, scenografia, luminile; uneori şi joacă. Dar eu nu funcţionez aşa. Eu am nevoie de oameni, cînd fac teatru. În schimb, nu am nevoie de nimeni atunci cînd scriu; numai de amintirile, de gîndurile, de traumele sau de „febra” mea.

C.P.: La teatru şi în scris – diferă obsesiile fecunde ale regizorului Mihai Măniuţiu de cele ale scriitorului Mihai Măniuţiu? Sau, cum se spune, există un „coş comun” şi ele îşi găsesc, doar la nivelul expresiei, modalităţi diferite prin care ies în lume?

M.M.: Diferă. Cu excepţia cazurilor cînd preiau texte şi fac din ele propriile mele piese de teatru. Aceasta s-a întîmplat cu cartea despre mama, Vertij, care a devenit şi spectacol. Sau cu un alt ciclu de poeme – Domnul Swedenborg vrea să viseze – care a devenit spectacol muzical la Teatrul Naţional din Iaşi. Altfel, obsesiile sînt diferite.

C.P.: Într-un dialog public de acum un deceniu şi jumătate – cred că era cu DCM, în „LAI”-ul de la ziarul „Cotidianul“ – spuneaţi că „funcţia teatrului este exorcistă şi terapeută. Cel puţin pentru mine”. Mai e valabilă această evaluare?

M.M.: Da. Absolut.

C.P.: Dar funcţia literaturii, care e, cel puţin pentru dumneavoastră?

M.M.: La fel. Semnez şi acum şi întăresc o asemenea afirmaţie. Dacă nu ar fi aşa, altfel nu aş găsi sensul a ceea ce fac.

C.P.: În teatru, cine este pentru dumneavoastră, marele reper? The Big Boss, ca să zic aşa?

M.M.: În teatru, am foarte mulţi regizori care mi se par interesanţi şi, de fapt, mai mult decît interesanţi. Nu cu toate spectacolele lor; sînt, de fapt, foarte selectiv. În teatru, poate, sunt foarte dur; nu am în momentul acesta nici un maestru în întreaga lume. Nu îmi vine să îmi distrug spectacolele, pentru că ar exista un maestru pentru mine care a făcut un spectacol sau altul; nu există aşa ceva! Uneori invidiez nivelul tehnic pe care şi-l pot permite, nivelul financiar la care pot lucra. Cultural vorbind, ei pot să îşi fac visul. În timp ce noi, mai mereu, suntem constrînşi să reducem, să ajustăm visul. Să facem aceste ajustări nu în numele unor principii estetice, ci în numele dimensiunilor bugetelor. În scris, în schimb, am întotdeauna autori de care nu mă despart şi care sînt şi vor fi foarte importanţi pentru mine. Apropo de teatru, dar şi de literatură, e totuşi cineva: Shakespeare. El e scriitor, dar om de teatru. Textele sale sînt geniale, inegalabile şi supraimperfecte. El e The Big Boss. Eu am fost şi rămân un regizor „shakespearian” pe care îl interesează, în continuare, tragicii greci la care, de altfel, o să tot revin.

C.P.: Tot în dialogul invocat mai înainte, spuneaţi că teatrul e un fenomen din ce în ce mai minoritar. Şi acum e tot aşa?

M.M.: El e şi va rămîne aşa. Va fi minoritar şi cînd sălile sînt arhipline.Un film are milioane de spectatori, pe cînd un spectacol de teatru de mare succes are cîteva zeci de mii. În sensul acesta rămîne un fenomen minoritar.

C.P.: Sigur, e o condiţie funciară aceasta. Dar duc mai departe întrebarea: e mai rău acum, în această privinţă, sau oamenii revin către teatru?

M.M.: Acum e foarte bine. Dar şi atunci era bine, sălile erau, adesea, pline. La public, lucrurile stau acum excepţional. Sălile sînt pline, eu circul foarte mult în ţară şi am un barometru de încredere cînd mă refer la această tematică. La Cluj, acolo unde sînt director, pot să spun că, pe rapoarte, gradul de acoperire al sălilor este de sută la sută. Iar sala are 930 de locuri; nu e deloc o sală mică. Fapt e că avem foarte mult public şi, ceea ce e încurajator, spectatorii noştri sînt în proporţie de 85%, între 18 şi 35 de ani. Nu pot face o comparaţie cu ceea ce e în literatură, nu ştiu cine citeşte, nu îmi cunosc publicul pentru literatura pe care o fac. Îmi cunosc spectatorii, dar nu îmi cunosc cititorii.

C.P.: Teatru-ideologie. Ce e de spus neapărat în privinţa acestui raport, din unghiul dumneavoastră de vedere?

M.M.: Ideologia distruge teatrul. Orice teatru ideologic e mort. Un teatru nu poate să fie ideologic, pentru că, fiind aşa, nu mai e teatru. Nu mai are deschidere, nu mai are acea energie bună, nu mai are suflu. Ideologia nu serveşte unui teritoriu care e al libertăţii, aşa cum cred eu că este teatrul. Teatrul trebuie să rămînă un teritoriu liber, în care fiecare spectator să îşi poată alege adevărul lui. Nu poţi să impui, prin teatru, un adevăr şi numai pe acelea.

C.P.: Aşadar, nu există un adevăr suprem al teatrului? Sau?

M.M.: Nu există nici un adevăr suprem, decît adevărul pe care un spectator îl extrage din spectacol. Şi, dacă pentru el, pentru spectator, ceea ce extrage din spectacol este adevărul suprem, foarte bine, e dreptul lui să facă asta şi să creadă asta. Dar nu îi pot impune.

C.P.: Ce îl deblochează pe a)regizorul Mihai Măniuţiu aflat în criză şi b) pe scriitorul Mihai Măniuţiu aflat în criză?

M.M.: Ce mă deblochează e plăcerea sau bucuria, pe de o parte. Sau, pe de altă parte, neplăcerea profundă. Depinde... Aveam cîndva o cabană la care obişnuiam să mă retrag; acum nu mai există, a ars. Ea îmi dădea plăcere şi bucurie şi linişte. Acum, plăcerea şi bucuria mi-o dau starea şi iluziile Mediteranei. Sînt un împătimit al Mediteranei, al insulelor greceşti. Sînt puţin dependent, ca să zic aşa.

C.P.: Vă întoarceţi la rădăcinile greceşti...

M.M.: Da, da. Sînt puţin dependent, trebuie să recunosc. Am nevoie să stau acolo o săptămînă, două, să mă reaşez, să mă readun. O săptămînă, două, trei, iar la pensie plănuiesc să stau chiar mai mult.

C.P.: Ce au ei acolo, de vă place aşa de mult? Întîmplarea e că şi mie îmi place foarte mult să fiu acolo..

M.M.: Marea. Au acea mare. E o senzaţie de calm, de seninătate. Pe de altă parte, trebuie să spun că eu sînt un om care nu se plictiseşte niciodată, eu nu am momente de spleen.

C.P.: Bine, în România nici nu prea ai cum să te plictiseşti. Se poate muri de orice altceva, dar nu de plictiseală...

M.M.: Exact. Aşa e. Şi atunci: acolo, la Mediterană, ajung să intru într-o stare care nu are nici o legătură cu plictiseala, ci cu un calm, poate un prea calm în care încep să am idei. E prea calm, e prea senin, e prea bine, nu mă plictisesc, dar e ceva ce îmi lipseşte – şi atunci, încep să am idei. Idei de spectacol, idei de texte, ş.a.m.d. Pe lîngă partea aceasta, care e de bine, neliniştea şi revolta mă pot scoate din criză, mă pot pune la lucru, fie că este vorba despre scenă, fie că este vorba despre masa de scris. Şi sursele de nelinişte şi revoltă ţin, pe de o parte, de intimitate, pe de alta, de ceea ce avem în jurul nostru. Cele intime: moartea prietenilor, moartea în sine, boala, tot ce e legat de acestea două... Eu sînt departe de a ofta şi de a spune „aşa e viaţa, e ceva natural”. Nu, nu e aşa, nu accept că e aşa – pe mine mă revoltă moartea, mi se pare în continuare ceva nenatural. Ştiu că aşa ceva se va întîmpla cu toată lumea, că aşa e în legea firii, dar e o lege care absolut mă înnebuneşte... Sînt furios că se moare.

C.P.: Cînd moare teatrul, cînd moare literatura? Cum mor?

M.M.: Cu viitorul îmi e greu să mă joc şi nici nu prea cred în cei care fac profeţii. Cu toate acestea, eu cred că teatrul are toate şansele să existe atît cît va exista lumea. Chiar dacă se va juca în forme ciudate, pe care nu ni le putem imagina acum. Să vă spun ceva: cît timp vor exista raporturi la fel sau similare cum e cel pe care, acum, faţă în faţă, îl avem noi doi, nu va muri teatrul. Fiindcă e o formă de teatru, interactiv, ceea ce facem împreună acum. Amîndoi sîntem actori acum, amîndoi sîntem spectatori acum – unul altuia. E ceva atît de adînc înrădăcinat în noi, încît nu are cum să dispară. Pe de altă parte, sper, deşi veştile sînt în această privinţă mai alarmante, că se va întîmpla acelaşi lucru şi cu literatura. Deşi, în ultima vreme, parcă citesc numai apocalipse. Cînd dispare limba română, cînd dispare limba cutare... Mă neliniştesc astea şi mă întreb dacă e cu adevărat posibil aşa ceva. Pesemne că e, de vreme ce atîtea limbi şi civilizaţii, înfloritoare cîndva, acum sînt moarte. Gîndul că limba în care scriu va muri cîndva sau nu va mai fi înţeleasă e înspă imîntător. Dar cred că e foarte departe acest moment. Eu aşa zic...