Bine aţi venit în lumea îndestulată, frivolă, deprimată, toropită de alcool, plictisită, lipsită de orizont, sexistă, ipocrită, crudă, amatoare de petreceri şi plină de amă- răciune a lui John Cheever.
Locaţia: New York şi suburbiile, în general Coasta de Est a Statelor Unite. Perioada: anii ’50, ’60 ai secolului trecut. Atmosfera: tensionată. Mentalitate: de foşti învingători. Vă avertizăm că pe durata călătoriei e bine să ţineţi geamurile închise. Nu se recomandă identificarea cu personajele. Iată ce vă oferim:
Vizită la Jack şi Joan (Cântecul de dragoste), doi prieteni care provin din acelaşi oraş şi care se mută la New York cam în aceeaşi perioadă. Asta nu-i face să-şi caute prea des compania, fiecare urmându-ş i destinul individual. Totuşi, de fiecare dată când se-ntâlnesc, Jack observă că Joan e în compania unui alt bărbat. Şi toţi mor. Doar spre sfârşitul propriei sale vieţii, când Joan apare să-l îngrijească, va realiza Jack care este menirea lui Joan pe pământ. Doar că atunci va fi deja prea târziu.
O după-amiază cu Ralph şi Laura Whittemore (Oala cu aur) care trăiesc cu convingerea că într-o bună zi vor ajunge bogaţi. Din păcate pentru ei, nu-şi bazează convingerea decât pe noroc, iar acesta, ori de câte ori pare că le surâde, se dovedeşte în final un zâmbet fals. Singurii care nu-i mint sunt anii care nu ştiu altceva decât să treacă, lăsând peste tot în urma lor gunoaie.
Excursie la Soţul de la ţară, unde ne vom întâlni cu Francis Weed, tată a trei copiii şi soţ iubitor, care face o pasiune mistuitoare pentru bona familiei, tânăra Anne. Acest lucru îl determină să-i scrie Te iubesc Te iubesc Te iubesc pe un bileţel pe care nu i-l va da niciodată, să-şi lovească consoarta, cu care apoi se ceartă aprig, şi să-şi ia peste picior odraslele. Dar în Shady Hill, impulsurile erotice trebuie ţinute sub papuc. La recomandarea psihanalistului, domnul Weed se apucă de tâmplărie. Doar asta îl poate face pe bărbat ca după numai zece zile, înconjurat de mirosul lemnului proaspăt, să exclame, privind cum se lasă întunericul, „e o seară în care regi în haine aurite trec munţii călare pe elefanţi.” Nu vă aşteptaţi să-i vedeţi.
În continuare, vă propunem o călătorie cu Personalul de cinci şi patruzeci şi opt, alături de domnul Blake care iese de la serviciu numai pentru a realiza că stresul zilei e de-abia la-nceput. El se vede urmărit şi ameninţat cu pistolul de femeia pe care, în urmă cu doar câteva luni, o angajase secretară, apoi se culcase cu ea, apoi o dăduse afară. Niciodată n-a fost o călătorie cu personalul din New York până în Shady Hill mai lungă, mai tensionată, mai plină de suspans. Ce intenţionează domişoara Dent, nici ea în toate minţile, să facă? Are să-l omoare pe bietul domn Blake sau doar îi va da o lecţie de umilinţă? O povestire noir de cea mai bună calitate. Rămâneţi cu noi.
Ziua următoare este rezervată Tinereţii şi splendorii, unde aflăm că singurul mod în care fostul atlet de performanţă Cash Bentley mai poate gusta din gloria de altădată este sărind peste mobilierul din casele în care el şi soţia lui sunt invitaţi să ia masa. De obicei, domnul Bentley reuşeşte să fie graţios, chiar şi acum la peste patruzeci de ani, deşi uneori, mai ales când a băut ceva înainte, se mai împiedică de ceva, moment în care se prăbuşeşte la pământ ca un bolovan. Într-o seară, din cauza asta îşi rupe piciorul. Următoarele două săptămâni şi le petrece în spital. Când revine, şchiopătând şi cu piciorul în ghips, e morocănos şi-şi repede nevasta. Apoi îi trece. Apoi se sinucide. Sau moare din cauza neîndemânării soţiei. E greu de spus. Cert e că necazurile lui iau sfârşit. Asta e ceea ce înţelege Cheever printr-un happy end. Merită încercat.
Vă mai oferim şi o Întâlnire, cu un adolescent, deopotrivă bucuros şi trist la gândul revederii cu tatăl său după o perioadă de trei ani de la divorţul părinţilor. „Era un necunoscut pentru mine”, îşi aminteşte el, „dar imediat ce l-am văzut am simţit că e tatăl meu, sângele meu, viitorul şi blestemul meu. Ştiam că, atunci când voi fi matur, voi fi asemenea lui; trebuia să-mi gândesc planurile ţinând cont de limitele lui.” Parcă e prea multă maturitate în gândurile acestui băiat, dar ea e de preferat imaturităţii adultului care nu vrea decât să bea ca să se îmbete. Dar până la urmă, ce poţi face într-o gară?
Tot despre băutură şi consecinţele sale vorbim şi în Regretele ginului, unde fiica soţilor Lawton, Amy, dezgustată de viaţa petrecută în compania părinţilor ei, mari băutori de gin, se hotărăşte într- o zi să plece de acasă. Din păcate, la gară este recunoscută de vânzătorul de bilete, care anunţă responsabil familia, distrugând, în acest fel, şansa fetei la fericire.
Nici peste Radioul enorm nu putem să sărim, o povestire cu iz de Twilight Zone. Jim şi Irene Westcott nu vor decât să poată asculta din nou muzica şi ştirile de la radio, iar cum cel vechi tocmai s-a stricat, Jim cumpără unul nou. Doar că acesta nu mai transmite programele obişnuite ci conversaţiile tuturor vecinilor din blocul în care locuiesc. Şi mai toate sfârşesc în certuri şi bătăi. După o zi de ascultat problemele semenilor, cei doi încep ei înşişi să se certe. Jim şi Irene, sunteţi în direct!
Dacă aveţi timp, faceţi o excursie şi până în Holy Cove, Massachusetts, pentru a o întâlni pe Clarissa cea castă, „o roşcată zveltă, cu sâni mari şi indolentă”, care la douăzeci şi ceva de ani încă mai crede că stâncile cresc, asemenea ierbii. Măritată, dar abandonată peste vară de un soţ mai atras de ornitologie decât de căsătorie, Clarissa este o pradă sigură – chiar dacă la-nceput destul de imprevizibilă – pentru tânărul Baxter, care se simte foarte atras de ea, în pofida sau tocmai datorită marii ei stupidităţi. Dar cum să o cucerească? Complimentele la adresa frumuseţii ei nu par să funcţioneze, cum nici micile atenţii pe care acesta i le oferă nu reuşesc să-i înmoaie picioarele. Soluţia e mai simplă decât s-ar putea crede, căci, aşa cum va afla curând Baxter, nimeni nu pare să-i fi spus vreodată cât de inteligentă mai poate să fie! Chiar aşa.
Am lăsat pentru sfârşit Înotătorul, povestirea cea mai antologizată a lui Cheever, după care s-a fă- cut şi un film în 1968, avându-l ca protagonist pe Burt Lancaster.
Neddy Merrill se trezeşte după o noapte de beţie cu gândul să se-ntoarcă acasă înot. Casa lui se află în Bullet Park, cam la zece kilometri de reşedinţa soţilor Westerhazy, unde se găseşte acum, o distanţă apreciabilă dar nu imposibil de parcurs înotând pe rând prin piscinele familiilor Graham, Hammer, Lear, Howland, Crosscup, Levy, Welcher, străbătând şi câteva porţiuni inevitabile de uscat, numai ca apoi să se cufunde din nou în apa soţilor Halloran, Sachs, Biswanger, Adams, Gilmartin şi Clyde. „Era o zi minunată, iar faptul că trăia într-o lume atât de generos înzestrată cu ape părea un act de mărinimie”, ne dezvăluie naratorul perspectiva lui Ned asupra a ceea ce avea să urmeze. Dar drumul înapoi spre casă, această plimbare acvatică lungă de zece kilometri, se transformă pe nesimţite într-o călătorie în trecutul recent al bărbatului, care, pe măsură ce oboseala înotului îşi spune cuvântul iar aburii alcoolului nu-i mai întunecă memoria, începe să-şi amintească. Iar ce-şi aminteşte e tipic grozăviilor din minunata lume a lui Cheever.
Sunt nu mai puţin de şaizeci şi una de povestiri în această culegere (ceea ce înseamnă că ea nu reprezintă integrala prozei scurte, cum citim pe copertă, povestirile lui Cheever însumând peste o sută douăzeci!) şi toate ar merita amintite. Spărgătorul din Shady Hill, de exemplu, în care un bărbat confruntat cu lipsa banilor se transformă pentru câteva zile în hoţ, sau Familia Hartley, în care moartea unui copil este singurul lucru care mai poate perturba monotonia vieţii de cuplu, sau chiar Ah, oraş al viselor sfărâmate, unde personajul principal e chiar New York-ul, unde toată lumea vine ca să facă bani şi cine nu poate îşi face băgăjelul şi pleacă. Ne oprim însă aici.
Vă avertizăm că în lumea lui Cheever nefericirea, neîmplinirea şi deznădejdea sunt o prezenţă constantă. Personajele sunt mereu la un pas de dezastru, unele îl evită în ultima clipă, dar majoritatea nu. De fapt, personajele lui Cheever trăiesc demult în dezastru, povestirile nefăcând altceva decât să surprindă clipa când acesta este în cele din urmă conştientizat şi consecinţele, nefaste, ale acestei conştientizări. Cheever nu scrie mânat de compasiune ci de ironie. E un cunoscător fin şi deplin al tuturor întortochelilor firii umane, dar faptul acesta nu pare să-i dea satisfacţii ci mai degrabă să-l împovăreze, drept pentru care devine sarcastic, ca unul din acei bărbaţi care, deşi bine intenţionaţi, îşi dau seama că bunele intenţii nu fac nici cât o ceapă degerată şi atunci se îmbată şi-şi varsă amarul pe vecini, consoartă sau copii. Acestea fiind spuse, vă urăm călătorie plăcută şi sperăm să reveniţi. Cumva, ştim c-o s-o faceţi.