În Timeus, Platon numea muzica
„aliat al sufletului nostru...care
încearcă să aducă la ordine şi
unison mişcările lui”. Zubin Mehta
este unul dintre acei dirijori
care ştie să creeze astfel de stări
purificatoare, ştie cum să închidă
marile noastre asimetrii, agitaţii. Cu
un zâmbet dirijează deopotrivă orchestra
şi entuziasmul ascultătorilor. A
fost o bună inspiraţie să fie programat
la începuturile Festivalului, fiindcă
se poate spune că l-a pus în frază.
Bruckner, Mahler, care fac parte din
punctele sale forte (din 1964, când
a venit prima oară în România, cu
a VII-a de Bruckner, şi până la
interpretarea de acum a Simfoniei a
VIII-a, cu marile sale valuri în crescendo,
cu citatele din Wagner, filigranările
harfelor, monumentalismul alămurilor,
dar mai ales cu acel Adagio considerat
unul din cele mai cutremurătoare
momente din istoria muzicii) i-au dat
mereu prilejul să-şi arate marea
sa forţă interioară. De prisos să
mai vorbim despre perfecta conlucrare
cu Orchestra Filarmonică din Israel,
inclusiv în concertul din 1 septembrie
(când n-a dirijat pe dinafară, ca în
seara precedentă), cu Vox Maris de
Enescu şi Simfonia a IX-a de Mahler.
Am ascultat sub bagheta lui o simfonie
în care motivul legănător Leb wohl,
momentele de fortissimo vital şi cele
morendo, scherzo-ul grotesc amintind
momentele aspre, caricaturale ale
vieţii – pe care nu le putem, din păcate,
ignora – rondo-ul şi Adagio-ul final
anunţă despărţirea de clasicismul
vienez şi trecerea spre muzica nouă.
Cu această mare Abschiedssinfonie,
care face pasul dincolo de imperiul
tonal, orice orchestră îşi defineşte
amplitudinea. Nu numai intrările de
cristal ale suflătorilor, nu numai valul
cald, emoţional, al cordarilor, ci şi
o înţelegere a felului cum pot fi
integrate dizarmoniile, cu sensul lor
omenesc, prea omenesc.
Cu totul altfel concertul din 3
septembrie, al Berliner Philharmoniker,
dirijat de Sir Simon Rattle, cu Variaţiunile
pe o temă de Frank Bridge op. 10 de
Britten şi Simfonia nr. 4 în do minor
op. 43 de Şostakovici. Desăvârşirea
tehnică a trecut aici dincolo de emoţie,
toată arhitectura, mai mult decât
impecabilă, uluind prin monumentalitate,
dar şi prin finisarea oricărui detaliu.
Punctul de orgă din final, cele două
note repetate obsesiv în morendo,
vor rămâne, probabil, definitiv în
amintirea publicului, ca un sigiliu al
acestui festival, ultimul din “era
Holender”.
În afară de aceste highlight-uri
orchestrale ale primei săptămâni, la
care se adaugă magnificele construcţii
de lumină ale lui Christian Thielemann
cu Staatskapelle Dresden, dar şi
Mahler VIII cu Filarmonica George
Enescu, sub bagheta lui Cornelius
Meister (care l-a impus, pe lângă deja
cunoscutele voci wagneriene Stefan
Vinke şi Sorin Coliban, pe baritonul
Şerban Vasile, despre care e de crezut
că va fi un viitor star la Bayreuth)
trebuie amintite câteva reuşite
camerale, între care îşi au locul şi
nume româneşti: cvartetul Belcea,
ansamblul Profil (dirijat de Tiberiu
Soare, cu lucrări de Cornel Ţăranu,
Călin Ioachimescu, Alexandru Ştefan
Murariu, Cristian Lolea, Gabriel Iranyi,
Mihai Măniceanu, Dan Dediu), cvartetul
Musica Nova (Florian Popa, Frederic
Moreau, Dorel Fodoreanu, Mara
Dobrescu, având în program Enescu,
Batok şi Messiaen, «Quatuor pour la
fin du temps»), trio Contraste (Ioan
Bogdan Ştefănescu – flaut, Sorin
Petrescu – pian, Doru Roman – percuţie)
şi ansamblul Hyperion.
Mă voi opri la concertele ultimelor
două formaţii, programate în miezul
zilei la Sala Mică, unde (cu aerul
condiţionat oprit şi canicula aferentă)
nu au ajuns poate atât de mulţi
ascultători cât ar fi dorit (în plus,
interpreţilor li s-ar fi cuvenit ceva
mai multă atenţie logistică – nu intru
în amănunte, spre a nu irosi spaţiul).
Ansamblul Hyperion, sub bagheta
israelianului Ilan Volkov, dirijorul
Filarmonicii din Islanda, a impresionat
prin coeziunea instrumentiştilor, atât
de receptivi la contrastele şi culorile
muzicii spectrale scrise de Horaţiu
Rădulescu, Iannis Xenakis, Ana-Maria
Avram, Iancu Dumitrescu, împletind
„semnale Morse alchimizate în
computer” cu mari dezlănţuiri în
fortissimo. Cât despre trio Contraste,
am avut, datorită lor, şansa de a
reasculta câteva capodopere ale
muzicii contemporane – aflate şi ele
sub semnul culorii, şi, nu în ultimul
rând, al ironiei: Incantaţia lui Lucian
Meţianu, Konvergent de Eugen Wendel,
Dialogi de Myriam Marbe, pe jucăuşele
versuri ale lui Christian Morgenstern,
Troiţe de Doina Rotaru, unde tragismul
nucleelor dinamice şi meditative
se împacă într-un final melopeicortodox,
Două poeme de V.Munteanu
(cu contribuţia actorului Dan Apăvăloaie,
creator de atmosferă blagiană), îndrăcita
Rhythmodie a lui Nicolae Brânduş
(performance de virtuozitate a
percuţionistului Doru Roman, care
a interacţionat incredibil cu publicul),
Design-Dasein de Anatol Vieru,
ironicul Trident al lui Adrian Iorgulescu,
dar mai ales flash-urile sonore numite
Spectacol pentru o clipă (I-VI) ale lui
Octavian Nemescu, intersectând
programul cu cascade jucăuşe, ori
momente de tăcere şi meditaţie.
Oarecum, riposte la lucrările ample
ale lui Octav Nemescu, sau pur şi
simplu clipe fericite pe care compozitorul
a reuşit să le ţină în loc.
