Sufixul -giu (cu varianta -angiu) a intrat în limba română prin împrumuturi din turcă, într-o epocă de influenţe puternice, ajungînd destul de repede să fie un element productiv, ataşat unor baze româneşti mai vechi sau mai recente pentru a crea noi nume de agent. Îi recunoaştem prezenţa în multe numele ei de meserii - atît cuvinte cu "culoare locală" balcanică, evocînd o lume trecută - tulumbagiu, bostangiu, harabagiu, herghelegiu, toptangiu, bragagiu, lustragiu -, cît şi termeni curenţi, neutri - geamgiu, tinichigiu, macaragiu, barcagiu, camionagiu. În texte de acum cîteva decenii apar şi alte denumiri care au avut mai puţin succes - de exemplu confecţionagiu. Ca multe alte elemente turceşti, sufixul a devenit un mijloc expresiv de marcare a ironiei şi deprecierii. Unele cuvinte care îl cuprind au intrat în sfera peiorativului prin evoluţie semantică (de tipul mahalagiu, iniţial desemnare neutră pentru locuitorul mahalalei ), altele au fost construite de la început cu intenţie ironică (tipul duelgiu). Despre -giu au scris Lazăr Şăineanu (Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, 1900), Alexandru Graur, în 1939 (cu explicaţii etimologice şi o listă bogată de cuvinte), Iorgu Iordan, în Limba română actuală. O gramatică a "greşelilor", 1943 (cu numeroase exemple de creaţii din presa anilor '30) şi mulţi alţii. Iordan constata că "împotriva aşteptărilor, acest sufix, care, prin originea lui turcească, pare a ne trimite la o lume oarecum îndepărtată, este neobişnuit de viguros"; lingvistul observa şi "predilecţia pentru teme recente" a sufixului, explicînd-o prin efectul stilistic de contrast care accentuează ironia. Din creaţiile timpului, unele s-au dovedit efemere - actagiu, bombagiu, declamagiu -, altele s-au impus şi au pătruns în dicţionare: biliargiu sau calamburgiu sînt înregistrate în DEX.

Sînt mulţi termeni în -giu (împrumuturi din turcă sau formaţii pe teren românesc) cu valoare de epitet depreciativ: scandalagiu, cusurgiu, damblagiu, palavragiu, pomanagiu, chilipirgiu etc.; foarte adesea elementul negativ era deja prezent în cuvîntul de bază (scandal, cusur, dambla etc.), uneori el e fost produs de derivare: fustangiu. În prezent pare mai accentuată valoarea peiorativă a variantei -angiu a sufixului (desprinsă din cuvinte în care baza avea finala -an : bostangiu, cazangiu, toptangiu), prezentă deja la moftangiul descris de Caragiale, dar şi în destul de vechile baftangiu, fitangiu, chiulangiu. Studii din anii '30 menţionează cuvintele argotice pilangiu, caftangiu, caramangiu ş.a., rămase în circulaţie pînă azi ("Recunosc, sunt un pilangiu", agonia.ro; "eu am fost în tinereţe caftangiu de cartier" - cafeneaua.com"). Fiecare nouă creaţie de acest tip întăreşte modelul, accentuînd conotaţiile negative ale sufixului.

Rămîne de stabilit care e productivitatea actuală a sufixului -(an)giu. Ea pare a fi destul de ridicată în limbajul familiar, mai ales în crearea unor formaţii ad-hoc în stilul jurnalistic: mapagiu "cel Ťcu mapať; birocratul care nu munceşte", în titlul "Mapagiii " (România liberă 2739, 1999, 1). Dicţionarele de argou din ultimul deceniu cuprind o serie de formaţii noi, expresive sau "tehnice" - gargaragiu, drogangiu, tablagiu, şustangiu, tirangiu etc. Gargaragiu e un cuvînt mai vechi în registrul familiar (dar neînregistrat de dicţionarele generale); aproximativ sinonim cu palavragiu (gargară = vorbărie inutilă, produsă adesea cu intenţia de a înşela), îl găsim destul de des în comentarii politice: "Ce mi-a plăcut la dumnealui: nu e gargaragiu" (vlg.sisnet.ro, arhiva 2000); "oamenii au o înţelegere greşită, considerându-i pe parlamentari nişte salariaţi, nişte chiulangii sau nişte gargaragii" (lumeam.ro, nr. 8, 2000). Drogangiu este cu siguranţă recent şi nu pare foarte răspîndit ("ei sunt pe post de Ťpăpuşici dulciť, de fapt nişte drogangii şi inculţi...", FanClub Forum). În a doua jumătate a secolului XX a intrat în circulaţie tablagiu - format de la tablă, material al însemnelor (treselor) de grad -, termen prin care era desemnat ironic un subofiţer din armată sau poliţie: "Se lega de ei, ca de noi, orice tablagiu voia?" (Expres magazin, 28, 1991, 2); "Orice tablagiu va putea să-şi şteargă bocancii cu faţa noastră de masă" (Academia Caţavencu, 8, 1991, 8). şuştangiu (de la şustă) şi tirangiu (de la tiră) sînt înregistrate în Dicţionarul de argou al limbii române, de Nina Croitoru Bobârniche (1996, 2003), cu sensuri similare: complice, ajutor al unui hoţ. Să amintim că derivatul feminin de la substantivele în -(an)giu, nu totdeauna în uz, dar uşor de produs, e format cu sufixul -oaică: ale cărui conotaţii peiorative sînt şi mai accentuate: chiulangioaică, scandalagioaică etc.

Un derivat recent, ingenios şi sugestiv - clipangiu - e, foarte probabil, o creaţie personală (am găsit-o în cronicile lui Alex Leo Şerban şi Mihai Chirilov), dar care urmează regulile de formare şi tendinţele stilistice generale: "în rest, De Palma se dovedeşte ce-a fost întotdeauna şi nu ne dădeam seama: un clipangiu ratat" (articol reprodus de cinemagia.ro); "se dă regia pe mîna unui clipangiu la modă" (observatorcultural.ro). Clipangiu ilustrează perfect capacitatea sufixului -angiu de se ataşa unor baze neologistice, de a rămîne fidel unuia dintre sensurile sale de bază (indicator de profesie) şi mai ales de a marca ironia şi deprecierea: autorul de clipuri nu pare a fi, din perspectiva criticului de film, idealul de regizor.