Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Clipa de fericire a lui Marcus Tulius Cicero de Gheorghe CeauŞescu


Puţine personalităţi culturale şi politice ale Antichităţii s-au bucurat de reputaţia peste secole a lui Marcus Tulius Cicero: prototip al oratorului, om politic care a lichidat în calitate de consul conjuraţia lui Catilina, scriitor celebru în epocă şi peste veacuri, teoretician literar, el s-a ilustrat şi prin introducerea gândirii speculative la Roma. Romanii erau prin construcţia lor genetică refractari filozofiei: În anul 155 în.d.Cr. a sosit în cetatea eternă o solie ateniană formată din trei filozofi, academicul Caeneade, stoicul Diogene din Babilon şi peripateticul Critolaus. După îndeplinirea misiunii diplomatice, ei au ţinut conferinţe în care i-au uluit pe romani prin virtuozitatea cu care îşi susţineau ideile. Mai ales Caeneade a lăsat cea mai puternică impresie, deoarece a îndrăznit să argumenteze convingător chiar în centrul imperiului teza nelegitimităţii imperialismului roman. Elita politică romană a fost fascinată, incapabilă să formuleze vreo obiecţie, iar reacţia conservatoare promptă: filozofii au fost izgoniţi din Roma, deoarece spune Pliniu cel Bătrân, romanii nu mai ştiau să discearnă adevărul de neadevăr. Cu toate acestea, odată intraţi în contact cu lumea greacă, descendenţii lui Romulus au trebuit să adopte formulele superioare ale civilizaţiei greceşti; între disciplinele care au pătruns în cetatea eternă a fost şi filozofia. Începuturile au fost însă foarte timide: Cicero, în general indulgent cu concetăţenii săi, este foarte sever cu primii autori de tratate filozofice romane, care s-au limitat la a reda în stil rudimentar ideile lui Epicur.
Când avatarurile vieţii politice l-au îndepărtat pe Cicero de treburile cetăţii, el s-a dedicat filozofiei pentru a-i deprinde pe concetăţenii săi cu această disciplină inventată de greci. În fapt, el nu este creator de filozofie, ci în scrieri precum Despre supremul bine şi supremul rău, Despre destin, Despre îndatoriri etc., el popularizează la Roma ideile pe care autori greci celebri, precum Platon, Aristotel, Epicur, şi alţii le-au formulat şi pus în circulaţie. De altminteri, el însuşi recunoaşte acest fapt: "Mă vei întreba, îi scrie el comandantului său Atticus, cum de tratez asemenea subiecte? Sunt simple copii; se scriu uşor, iar eu nu fac decât să înşir cuvinte, de care nu duc lipsă deloc". Ambiţia sa a fost de a-i instrui pe romani şi de a demonstra în chip practic că limba latină este capabilă să exprime gândirea speculativă. "Filozofia îşi face abia acum apariţia în literatura latină", afirma oratorul, şi, dată fiind importanţa acestui domeniu, el socoteşte că "trebuie tratat în limba latină". Plutarh va diagnostica corect scrierile filozofice ale lui Cicero, spunând că ele sunt "traducerea în latină a tuturor termenilor aparţinând dialecticii şi fizicii".
Dar cât efort l-a costat această traducere. Cât a mai trudit bietul Cicero, el care nu "ducea lipsă de cuvinte" pentru a găsi sau fabrica echivalente latineşti: uneori el transliterează termeni greceşti, dialectica, grammatica, filosofia, musica, alteori ezită şi propune mai multe variante "acea virtute pe care grecii o numesc sofrosyne, eu îi spun când temperantia, când moderatio, uneori chiar modestia"; alteori, când nu găseşte echivalente, inventează cuvinte, adesea cu un succes extraordinar, deoarece multe din cuvintele introduse de el în limba latină au devenit curente şi în limbile moderne, de pildă qualitas, euidentia, essentia, anticipatio etc.; câteodată inovaţiile sale lingvistice sunt mai puţin reuşite şi n-au făcut carieră (veriloquium pentru etymologia). În orice caz, în ciuda unor inerente nereuşite, meritul său este enorm: şi datorită lui limba latină a devenit una din limbile filozofice prin excelenţă. Dar, el n-a înţeles că un vocabular filozofic apare numai atunci când există şi gândire filozofică originală. El recunoscuse că "pentru idei noi trebuie utilizate cuvinte noi", dar n-a formulat nici un gând propriu. Filozofia rămâne încă într-un stadiu foarte incipient la Roma. Cât a mai trudit bietul Cicero pentru a-i înfrânge sau măcar egala pe greci în acest domeniu. Cât de frustrat se va fi simţit constatând inferioritatea latinei din acest punct de vedere. Trebuie să fi trăit clipe de umilinţă grea. Şi în această apăsare, ce explozie de bucurie îl va fi cuprins când a descoperit un cuvânt latinesc pentru care grecii nu aveau echivalent: "innocentia, cuvânt pe care grecii nu îl au, dar ar putea să-l aibă", exclamă el triumfător în Tusculane, şi, aşa cum fabricase echivalente latine pentru cuvinte greceşti, acum inventă un echivalent grecesc ablabeia. Şi în acest caz Cicero a reuşit, căci o sută de ani mai târziu cuvântul va fi utilizat de Plutarh.
Ce clipă de fericire trebuie să fi trăit Marcus Tullius când şi-a putut lua o mică revanşă faţă de greci, clipă de fericire echivalentă poate doar cu cea pe care a trăit-o când a divulgat şi distrus conjuraţia lui Catilina.