Reflecţiile-confesiuni – inedite – care urmează sunt transcrise, în traducere românească, dintr-un carnet al poetului Claude Sernet (1902-1968), pus sub data 1943, cu precizarea locului în care au fost concepute – La Girarde, din districtul La Gironde, din zona oraşului Bordeaux: a fost unul dintre locurile de refugiu al autorului în timpul războiului, după ce evadase, cu doi ani în urmă, dintr-un lagăr de prizonieri de la Sedan.
Claude Sernet nu e altul decât fostul militant avangardist român, Ernest-Mihail Cosma, fratele Colombei Spirt-Voronca, debutant, cu versuri „parnasiene” la „Sburătorul” lui E. Lovinescu, colaborator la 75 H.P. (1924) şi redactor la revista Integral (1925-1928), prezent, după stabilirea la Paris, în 1928, cu poeme în franceză la revista unu. A editat, împreună cu Athur Adamov, singurul număr al revistei Discontinuité (1937). Ca poet de limbă franceză, a publicat mai multe volume de versuri (printre care: Commémorations – Comemorări, 1937; Un jour et une nuit – O zi şi o noapte – 1938; Jour après jour – Zi după zi – 1951; Les pas recomptés – Paşii renumăraţi – 1962; L’étape suivante – Etapa următoare – 1964). A tradus, între altele, Poemele româneşti ale lui Tristan Tzara (1965).
Aflat în arhiva scriitorului, carnetul din care preluăm primele pagini ne-a fost pus la dispoziţie de fiica sa, D-na Catherine Noone. Însemnările de acum şaptezeci de ani pot da o idee despre concepţia lui Claude Sernet privind poezia, cu schimbări semnificative intervenite pe parcursul de la nonconformismul avangardist la o viizune mai echilibrat-reflexivă, ce-i recunoaşte poeziei deschiderea spre timpul prezent, dar îşi rezervă şi dreptul la o detaşare benefică pentru spirit, într-o lume frământată care-l îndeamnă mai degrabă la o atitudine septică, retractilă, fără mari iluzii cu privire la omul şi la scrisul contemporan. Peste toate, învinge însă năzuinţa spre un „poem unic şi ideal”, în stare măcar să aproximeze figura unei sensibilităţi autentice, într-un limbaj simplu, ca de „dicţionar”, conştient totuşi că, dincolo de miza pe autenticitatea trăirii, scrisul e şi transfigurare, muncă asupra cuvântului, rigoare şi ordine, încurajate de o nevoie acută de puritate, care să nu fie doar masca unor „josnicii omeneşti” inavuabile. Preferă acestei superficiale „purităţi” dimensiunea problematică, profund interogativă a creaţiei.

1943

Poezia este un act de credinţă. Dar, în acelaşi timp, ea este, poate, şi altceva.

Măsor o operă după eficienţa, şi nu după intenţiile ei. – E un fel de a mărturisi puţina mea încredere în poezia din zilele noastre.

Scriu pentru eternitate, ca şi cum aş spune: «Te iubesc pentru veşnicie».

(Eternitate : dacă vulgarul instinct de conservare nu reţine din ea decât durata infinită, spiritul, care nu dispreţuieşte în comportamentul şi scopurile sale un anumit « gust al riscului » - în care ar putea, de altfel, să cadă şi să se desfiinţeze – ţinteşte, în ce-l priveşte, mai ales să ajungă la intensitatea, la rigoarea şi ordinea ei.

Poate nu trebuie să am nimic în comun cu oamenii, deoarece sunt incapabil să particip la veselia lor.

E de făcut o deosebire riguroasă între bucurie şi veselie.

Sunt nonconformist (ce cuvânt îngrozitor!). Ce nostalgie, totuşi, după o regulă unică, adevărată, eternă, - singura în stare să uşureze povara răspunderii mele de om…

«…ca o pasăre pe o creangă». Încă o imagine falsă, o prejudecată care ar trebui abandonată. Nu, poetul nu cântă ca pasărea pe creangă, adică în mod arbitrar şi gratuit. De altfel, ştim noi, oare, ce exprimă, ce vrea să exprime pasărea prin cântecul ei? Doar primitivii şi sfinţii pot înţelege limbajul dobitoacelor… Dar, în cazul cel mai simplu, pasărea cântând pe o creangă, comunicândune în acelaşi timp încântarea ei, ne dezvăluie neamul şi spiţa sa. E deja un exemplu, iar imaginea falsă de la început se reabiliterază, devenind lecţie.

Există cuvintele care-mi plac şi cele de care am nevoie. – Între plăcerea intensă şi necesitate, ce veşnică sfâşiere!

Artă Poetică. Să transform ceea ce îmi este neapărat necesar în ceea ce iubesc şi, pe un alt plan, ceea ce este în ceea ce ar trebui să fie.

Toate mi se trag din acelaşi traumatism iniţial, toate trebuie să tindă a deveni leacul acestuia.

Tot ce mă voi fi străduit să scriu de la un capăt la altul al vieţii mele nu va fi fost decât nişte variante succesive ale unui poem unic şi ideal – poem pe care nu voi ajunge probabil să-l scriu, vai, niciodată!

Să reîncepi, pe planuri şi tonuri diferite, mereu acelaşi poem.

Un om, ca şi un popor, care aşteaptă ca salvarea să le vină din afară, nu merită să trăiască şi nici să fie salvaţi.

Nu trebuie să-i ceri niciodată celuilalt decât ceea ce-ţi poţi cere ţie însuţi.

E infinit mai greu să fii martir decât erou. Dar câţi ştiu asta, mai ales dintre poeţii de azi?

Poezie: să abaţi cuvintele de la scopul lor utilitar spre care le-a îndreptat o folosire necumpătată, stupidă sau perversă, şi să le redai înţelesul, locul şi funcţia primitivă.

Să construieşti poemul pentru un singur cuvânt, un cuvânt-cheie, un cuvânt cheie-de-boltă, aşa cum se construieşte catedrala doar pentru a adăposti Crucea.

Ceea ce e mai bun în noi nu va trece niciodată în cuvinte. Şi e mai bine aşa: măcar ceva ne va rămâne scump şi neviolat din ceea ce iubim, cu adevărat al nostru, şi pe care îl vom lua cu noi. Este, poate, ceea ce va cântări mai greu în balanţa judecăţii de apoi…

Dincolo de cele mai frumoase pretexte, de cele mai atrăgătoare realităţi, după ani şi ani de încercări şi de experienţe, sunt obligat să recunosc că nu m-am iubit niciodată decât pe mine însumi – vai! – suferind cumplit şi sfâşiindu-mă din iubire pentru o iubire ce refuza să devină materie.

Atunci când, scriind cutare vers sau poem, mă gândesc adesea la ceea ar putea spune X. despre ele, nu e fiindcă nu am încredere în el, cu toate că părerea lui nu mi-ar fi în niciun caz indiferentă, ci cu mult mai mult fiindcă nu am nici o încredere în mine însumi.

Una dintre greşelile cele mai obişnuite ale oamenilor (de astăzi? dintotdeauna?) constă în a se plasa nu în faţa gândirii înseşi ori, la o adică, în faţa celor care o întrupează, ci în faţa celor care o pun în circulaţie şi, în chip firesc şi inevitabil, o vulgarizează. Tocmai de aceea, între altele, lumea noastră e o lume de fantome…

Primele mele iubiri literare au fost parnasiene (cine nu-şi are vârsta la optespzece ani?), şi n-am păstrat din ele decât o mare scârbă de a spune „eu”, măcar ceea ce se numeşte pudoarea sentimentelor tale. Tocmai de aceea, cuvintele de care mă servesc în poemele mele sunt folosite aşa cum se găsesc ele în dicţionare, adică despuiate de carnea pe care le-ar putea-o împrumuta viaţa mea, reduse în mod strict la scheletul lor de concept abstract şi impersonal. – E felul meu de a fi parnasian…

Şi, totuşi, cine va spune vreodată tragedia neputinţei de a comunica gândirea, chiar dacă ai grijă să foloseşti cuvintele rostite de…„toată lumea”, cele din dicţionare, şi mai ales transformările, devierile, mutilările pe care ea le suportă devenind verb!

Alung arbitrarul ca să mă exprim ca „toată lumea”, adică asocierile întâmplătoare ale cuvintelor care, mai mult decât altele, sunt supuse modelor şi şcolilor literare. Dar, tocmai în măsura în care acest arbitrar ţâşneşte din straturile adânci ale sincerităţii, nu ne permite el, oare, să surprindem personalitatea noastră adevărată, în devenirea ei fugară şi intimă?

Ce fericire, aici, la mine acasă, în paginile acestui carnet, de a mă comporta faţă de mine însumi ca şi cum aş trăi departe de toate, într-o lume tihnită, egală, în care nu se întâmplă niciodată nimic! Să scap în sfârşit, fie doar pentru câteva clipe, jalnicelor contingenţe cotidiene ale condiţiei mele de om, să nu mai ştiu că există războiul, să nu iau în seamă că mi-e foame sau că mă doare ceva, să nu simt greutatea care mă mărgineşte la o existenţă mediocră, adeseori dureroasă, mârşav împuţită de prezenţa, adevărată sau virtuală, a celor ce se pretind a fi semenii mei ! Să fiu nici deasupra nici dedesubt, ci terbil de în afară, să privesc fără ură şi fără părere de rău ceea ce iau cu mine şi ceea ce părăsesc şi să acţionez ca un Spirit Pur sau, mai exact, ca fantoma unui sinucis…

Să ies cu orice preţ, prin orice mijloc, din lumea greşelii. Nu ca să-mi „dovedesc că nu sunt o lepădătură”, nici ca să fiu un supraom, nici ca să trăiesc „dincolo de bine şi de rău”. Numai ca să fiu liber, liber în nonresponsabilitate…

Totuşi, a te elibera cu adevărat şi în totalitate, mă mai gândesc la Raskolnikov, nu înseamnă să ieşi din viaţă? Şi dacă despre asta ar fi vorba? Ar trebui să poţi încerca...

Să rezişti, să rezişti, să rezişti...
Cel mai adesea, rezişti nu prin curaj, ci prin laşitate.

Lucrul de care mi-e frică la un jandarm nu e legea pe care o reprezintă, ci sadismul cu care o aplică. – Lucru valabil şi pentru preoţi, judecători, medici şi alţi „reprezentanţi ai legii”, în orice grad şi orice lege ar reprezenta. – Ce păcat şi ce nenorocire că ideile, ca să existe, ca să devină sensibile şi să poată fi comunicate, trebuie să se întrupeze în oameni! – Materia îşi ia revanşa asupra spiritului, contaminându- l cu neîmplinirile ei. – Măreţie şi oroare totodată de mitul crucificării lui Iisus Hristos. (Dar sunt foarte departe de jandarmul de la început...)

Există o nevoie de puritate, după cum există o voinţă de putere. Şi, aşa cum voinţa de putere nu este, cel mai adesea, decât expresia unei slăbiciuni ce aspiră să se elibereze de sine şi să se impună altor slăbiciuni, tot aşa voinţa de puritate, la fel de adesea, nu-i decât masca, de obicei inconştientă, care se străduieşte să ascundă cloaca intimă unde mişună împreună vicii, minciuni, crime şi gama întreagă a josniciilor omeneşti.
Să fii deci foarte atent ca să discerni cu exactitate cine, dintre puritatea adevărată şi voinţa de puritate, dictează cutare sau cutare gest ori cuvânt.

Dacă voinţa de putere nesatisfă- cută generează un resentiment care, în primul rând şi în legăturile noastre cu lumea, se traduce printrun complex de inferioritate, voinţa de puritate de asemenea nepotolită dă naştere altuia, a cărui expresie, în raport cu noi înşine, devine un întristător complex de vinovăţie. – Tendinţa de a avea, tot în legăturile noastre cu lumea, un complex de inferioritate este în general sadică; pe când cea a complexului de vinovăţie, care se manifestă mai întâi şi mai ales faţă de noi, este curat masochistă.

Mi-a fost dat să trăiesc un fenomen foarte rar şi foarte fericit. Foarte rar, fiindcă era prima oară când îmi dădeam seama de el; foarte fericit, din cauza inexprimabilei stări de linişte sufletească în care m-a scufundat. Fenomenul acesta e cel al contopirii totale şi conştiente dintre lumea din afară şi cea lăuntrică, dintre vis şi viaţă. Iată faptele:
Visam că un mare şi foarte important personaj tocmai sosise pe domeniul în care locuiesc acum la nişte prieteni. Nu ştiu cu ce scop se afla aici, căci visul meu abia începea când a fost întrerupt de lătrăturile furioase ale unui câine care, trecând aproape prin faţa uşii mele, m-a trezit. „– De ce urlă aşa de tare potaia asta murdară” – miam spus în starea mea de semitrezie. Şi, de îndată, mi-am răspuns: – Dar latră tocmai la străinul care se află în visul tău...
Câteva clipe mai târziu, am adormit la loc, liniştit.

Poetul este un veşnic captiv, cântând veşnic libertatea.

Nu atât de moartea însăşi mă tem, cât de ceea ce o precede...

Subiect de nuvelă: Un om visează cele mai delicioase intimităţi cu o femeie pe care-o cunoaşte, ca şi pe bărbatul ei, şi pe care-o respectă. A doua zi, deşteptare încântătoare, zi parfumată, toată, de amintirea visului, prelungire a acestuia în viaţa reală, şi totodată ispita de a se comporta faţă de această femeie ca şi cum i-ar fi aparţinut, un soi de sentiment de vinovăţie faţă de soţul ei, ca şi cum l-ar fi trădat cu adevărat.

Mi se pare că scopul ideal al oricărui poet demn de acest nume este să scrie, de pildă, Sonetul lui Arvers şi Anotimpul în infern al lui Rimbaud. Cu alte cuvinte, să creeze şi să-şi explice creaţia.

Corolar. Poetul nu e Dumnezeu. Dovada acestui fapt este că, după ce şi-a încheiat creaţia, poetul simte nevoia de a o explica, de a se mai explica.

Traducere şi prezentare de Ion Pop