Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Clasicii - mereu aceiaşi? de Ion Simuţ


Citim mereu altfel un text aparent identic - e un loc comun al teoriei lecturii. Clasicii, deşi ne dau sentimentul imuabilităţii prin stabilitatea valorii, nu sunt nici ei mereu aceiaşi. Dimpotrivă: posteritatea îi verifică şi îi actualizează prin noi argumente sau accente inedite ale interpretărilor. Dacă despre Eminescu, Creangă şi Caragiale s-au publicat, în perioada post-decembristă, cărţi care au înnoit perspectiva critică, iar anumite secvenţe sau detalii ale operei au stârnit un interes mai acut, Slavici nu a beneficiat de o revivificare recentă a postumităţii. Mai ales în biografia politică a lui Eminescu şi Slavici există resursele unui trecut surprinzător şi polemic: deşi e cunoscut, totuşi e mereu interogat şi adesea reproşat. Creangă şi Caragiale mi se par egali cu ei înşişi în posteritate, pe când Eminescu şi Slavici sunt mai vulnerabili pe anumite porţiuni - nu cele mai importante - ale operei lor, tocmai acelea fiind mai expuse controverselor. E, desigur, problema criticii literare modul cum actualitatea îşi asumă clasicii prin interpretări noi. Pentru istoria literară contează, ca adevărate evenimente, dacă opera clasicilor se poate îmbogăţi prin texte noi, necunoscute sau mai puţin cunoscute.

În seria de "Opere fundamentale" coordonată de Eugen Simion la Academia Română şi tipărită de Editura Univers enciclopedic (pe care am mai comentat-o în rubrica noastră), clasicii noştri (re)apar în integralitatea operei lor, cu unele segmente de adaos faţă de ediţiile anterioare. Ediţiile - toate patru însoţite de studii introductive semnate de Eugen Simion, ale căror idei ar merita o discuţie separată - Eminescu (7 volume), Creangă (un volum) şi Caragiale (4 volume) s-au încheiat, ediţia Slavici (din care au apărut până acum 4 volume) continuă. Relev pe scurt dinamica acestor apariţii, calitatea ştiinţifică a editării, organizarea sumarelor şi noutatea documentară.

În Eminescu esenţial este cuprins în primele trei volume, cu a căror apariţie se deschidea în 1999 impresionantul proiect al ediţiilor girate de Eugen Simion. Textul de bază îl constituie marea ediţie academică Perpessicius. Misiunea selecţiei a fost asumată de D. Vatamaniuc şi desfăşurată astfel: I. Poezii - publicate în timpul vieţii şi din manuscrise, cu note şi comentarii restrânse, fără variante, 1000 p.; volumul are la început o cronologie riguroasă a vieţii lui Eminescu, o listă a manuscriselor de la B.A.R. şi o lămuritoare notă asupra ediţiei, iar în final indici alfabetici ai poeziilor; II. Proză. Teatru. Literatură populară, cu note şi comentarii, indici şi altă notă asupra ediţiei, adecvată conţinutului, 1262 p.; III. Publicistică. Corespondenţă. Fragmentarium, plus notele şi comentariile aferente şi o secţiune finală, mult prea redusă, de mărturii despre poet şi referinţe critice despre operă, 1264 p. Aceste prime trei volume îl redau în întregime pe poetul, prozatorul şi dramaturgul cunoscut din ediţia Perpessicius, în textele finisate sau în fragmentele autonomizate, însă fără magma manuscriselor şi fără fervoarea atelierului de creaţie, adică fără bogăţia variantelor. Sacrificarea acestora, ca şi a comentariilor critice şi istorico-literare mai extinse, e un risc asumat, particularizator. Specialiştii, exegeţii, cercetătorii vor trebui să se ducă, bineînţeles, la ediţia-etalon. E regretabil că D. Vatamaniuc nu acordă în primul volum nici o importanţă cercetărilor lui Petru Creţia, care au evidenţiat poeme necunoscute în revista Manuscriptum nr. 1 din 1991, devenit un reper de neocolit în eminescologie. E foarte interesantă şi foarte utilă ca orientare selecţia realizată de D. Vatamaniuc în volumul III din publicistica şi corespondenţa lui Eminescu, din reflecţiile fragmentare păstrate în manuscrise, ca o hartă rezumativă a opiniilor sale politice, a formaţiei şi a preocupărilor intelectuale.

Ediţia Eminescu a suferit o modificare radicală, odată cu clarificarea întregului proiect al ediţiilor de "Opere fundamentale", în sensul cuprinderii (pe cât posibil) integrale a scrierilor. Ediţia selectivă Eminescu din 1999, ce era încheiată în cele trei volume descrise, se transformă în 2000 într-o ediţie integrală, ceea ce obligă în primul rând la reluarea publicisticii, adică a tuturor articolelor mari şi mici, inclusiv a notaţiilor mărunte. Astfel că apar masivele volume IV şi V (1846 p.+1924 p.), numai de Publicistică, domeniu în care D. Vatamaniuc este expert, un specialist inegalabil. Sunt reluate astfel integral, dar în miniatură, volumele IX-XIII din monumentala ediţie academică. Pentru a nu se repeta faţă de volumul III din actuala ediţie Eminescu, unde exista o selecţie din publicistică, D. Vatamaniuc este nevoit să sară articolele culese anterior şi să menţioneze aceste omisiuni din volumele IV-V - ceea ce dă un aspect ciudat ediţiei. Mai mult, pentru ca editarea lui Eminescu să fie cu adevărat integrală, la opera originală tipărită în cele cinci volume menţionate se mai adaugă două în 2003, cu următorul cuprins: VI. Dicţionarul de rime. Traduceri. Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte. Corespondenţă, însoţite de un argument al îngrijitorului ediţiei, de note şi comentarii, 1620 p.; VII. în continuare alte Traduceri. Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte, 1550 p. - ceea ce înseamnă preluarea materialului (intrat în fondul pasiv al operei eminesciene) din volumele XIV-XV din marea ediţie academică. Există, totuşi, o noutate faţă de ediţia Perpessicius: preluarea corespondenţei cu Veronica Micle, descoperită recent şi tipărită în 2000 la Editura Polirom. Care sunt consecinţele reconsiderării din mers a planului iniţial al ediţiei Vatamaniuc? Două sunt mai importante: caracterul nesistematic, datorat segmentării sectoarelor de publicistică şi corespondenţă, care îşi pierd astfel unitatea, şi caracterul derutant al îmbinării dintre două moduri de a gândi o ediţie: pornită după principiul selectivităţii în primele trei volume, e continuată în alt fel, după principiul integralităţii, prin adaosul altor patru volume, neprevăzute iniţial. Ceea ce face, în fond, şi singularitatea acestei ediţii, singularitate transformată într-o ciudăţenie. Oricum, semnalând încălcarea caracterului sistematic, nu pot să nu subliniez calitatea ştiinţifică a îngrijirii textului, datorată unui specialist al domeniului. La o reeditare, pentru înlăturarea inconsecvenţei, soluţia simplă ar fi redistribuirea materialului antologat în volumul III în compartimentele corespunzătoare din volumele IV-VII.

Nici ediţia din 2000 de Opere Ion Creangă (CXIX+1396 p.) nu este una fundamental nouă. Nu ar fi avut cum, dacă apreciem ediţia critică Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, apărută în 1970 la Editura Minerva, ca una impecabilă filologic şi ştiinţific. A fost de atunci de foarte multe ori reeditată. E un model de ediţie cu adevărat critică: la 476 de pagini, câte are opera lui Creangă, se adaugă 400, de note şi variante, un glosar, 300 de pagini din dosarul receptării critice, 200, de bibliografie actualizată, extrem de minuţioasă - la a căror redactare şi completare a contribuit substanţial Fănuş Băileşteanu. Însă şi alte detalii au fost de retuşat. Grigore Brâncuş a intervenit cu mici revizuiri ortografice (mai ales în sensul actualizării) şi cu adăugiri "scandaloase, introducând în sumar cele două poveşti licenţioase. A făcut şi alte completări: poezia Oltenii în Iaşi, plus cinci scrisori. Cu un aparat critic îmbogăţit, cu adaosurile impuse, chiar împotriva pudibonderiei, actuala ediţie academică Ion Creangă este una excepţională. Nec plus ultra.

Ediţia I. L. Caragiale este şi ea, ca şi ediţia Creangă, rodul perfecţionării celei mai bune ediţii anterioare: ediţia critică Zarifopol-Cioculescu. Rezultatul se datorează triumviratului Stancu Ilin, Nicolae Bârna şi Constantin Hârlav, funcţionând eficient în primele două volume, apărute în 2000 (I. Proză literară, cu o cronologie, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, 1836 p.; II. Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri, cu note de istorie literară şi comentarii, 1270 p.). Volumele III. Publicistică, 2001 (1238 p.) şi IV. Corespondenţă, 2002, cu note şi comentarii utile (1190 p.), sunt îngrijite de Stancu Ilin şi Constantin Hârlav. Editorii se raportează onest la "eforturile înaintaşilor", preiau tot ce se poate prelua, cu circumspecţie, sub rezerva unei noi verificări a surselor. Îmbogăţirea semnificativă a sumarului faţă de toate ediţiile anterioare a fost posibilă, după cum recunosc editorii, datorită explorărilor bibliografice întreprinse de un colectiv de cercetători de la Institutul "G. Călinescu", astfel că integrala I. L. Caragiale se rotunjeşte în secţiunea publicisticii recuperate din periodice la trei sute de articole, foiletoane şi cuvântări, dintre care peste 50 figurează pentru prima dată într-o ediţie completă - ceea ce amplifică spectaculos opera unui publicist mult mai activ decât se credea; corpusul corespondenţei sporeşte şi el cu aproape două sute de noi scrisori, rod al investigaţiilor de arhivă. Acurateţea textelor, caracterul sistematic (tematic şi cronologic), istovirea surselor sunt alte calităţi evidente ale integralei I. L. Caragiale, care devine astfel cea mai importantă ediţie din opera satiricului nostru.

Opera lui Ioan Slavici este disputată, în perioada postdecembristă, într-un mod profitabil pentru ea şi pentru scriitor, de doi editori: D. Vatamaniuc şi Constantin Mohanu, fiecare devenind iniţiatorul unei ediţii personale, după ce, iniţial, făcuseră parte din colectivul ediţiei critice apărute la Editura Minerva în 14 volume. Din proiectata ediţie integrală, Constantin Mohanu a făcut să apară în colecţia "Opere fundamentale" primele patru volume: I-II. Nuvele, 2001 (1102 p.+1090 p., cu cronologie, note şi comentarii; III-IV. Romane, 2003 (878 p.+1126 p.), deocamdată fără surprize. Le va rezerva publicistul Slavici, controversat şi uneori cenzurat.

În ediţiile academice recente, foarte bune, Eminescu, Creangă, Caragiale nu mai sunt exact aceiaşi ca în ediţiile anterioare. Sunt cu ceva mai mult. Sunt convins că şi Slavici va fi îmbogăţit. Şi sper să li se alăture Maiorescu, necunoscut într-o ediţie academică integrală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara