Dicţionarele literare ne arată că, printre rarele piese româneşti jucate în străinătate înainte de al Doilea Război Mondial, se numără şi Omul cu mârţoaga a lui Gh.Ciprian, care s-a montat la Berlin, Berna şi Praga. La 16 iulie 1937 are loc şi premiera pariziană, asupra căreia un dosar de la Biblioteca Naţională din Paris oferă detalii în plus faţă de cele ştiute.
Regizorul care s-a încumetat să monteze piesa acestui necunoscut este Georges Pitoëff (1884-1939), de origine armeană, care face studii la Moscova cu Stanislavski şi încearcă o carieră în Rusia; în 1913 pleacă în Elveţia şi apoi la Paris, unde devine cunoscut ca actor, regizor şi conducător de teatru, fixat în 1934 la Théâtre des Mathurins: în 1937, el montează Kirica ou l’homme et son toquard, care se joacă în aceeaşi stagiune împreună cu Sfânta Ioana de G.B.Shaw, Călătorul fără bagaje de Anouilh, Casa de păpuşi de Ibsen, Romeo şi Julieta de Shakespeare şi Schimbul de Paul Claudel. Pitoëff este titularul rolului principal în piesă, Madeleine Lambert (1892-1977), cunoscută actriţă de teatru şi film, este Ana, iar Louis Salou (1902-1948), care a jucat în Boule de suif după Maupassant, film din 1945 regizat de Christian- Jacque, este Varlam.
Traducerea franceză a piesei lui Ciprian este făcută de Matei Rusu, personaj foarte interesant şi el al emigraţiei româneşti în Franţa dinainte de Primul Război Mondial, autor şi mai ales autor dramatic cu anumită cotă în anii douăzeci, ale cărui piese s-au jucat la Paris: Les Fleurs du Vase (Florile din noroi) la Théâtre de l’Odéon, care s-a şi publicat în volum în 1926, Un Beau rêve (Un vis frumos), o comedie sentimentală înrudită ca ton cu cea a lui Ciprian, la Studio des Champs Elysées, La fin du monde (Sfârşitul lumii), la Théâtre de la Michodière ş.a. Mai important pentru a sublinia poziţia lui Matei Rusu în lumea selectă a teatrului parizian este că, între 1921 şi 1923, el a publicat revista „Choses de théâtre. cahiers mensuels de notes, d’études et de recherches théâtrales”, la care au scris André Antoine, Tristan Bernard, Charles Dullin, Lugné-Poë şi mulţi alţi cunoscuţi oameni de teatru. Din program se vede preocuparea pentru artele reprezentării, nu doar teatrul, cinematograful recent sau dansul, ci şi pantomima, muzica, musichallul, circul, căci „un ideal comun va reuni colaboratorii acestei reviste: acela de a servi arta spectacolului”.
Se păstrează programul spectacolului, în 24 de pagini, cu schiţele de decor ale lui Pitoëff, cu fotografiile autorului, traducătorului şi ale artiştilor şi cu o „introducere” în materie intitulată À propos de „Kirika” de Paul Blanchart (1897- 1965), critic de teatru şi istoric al spectacolului, care recunoştea că „România a oferit teatrului nostru o întreagă pleiadă de artişti de primul plan, deveniţi vedete foarte pariziene şi foarte aplaudate, dar am avut puţine ocazii să ascultăm şi piese româneşti” şi plasează pe Chirică în „bogata familie a visătorilor obişnuiţi, filosofi ai himerelor şi idealişti impenitenţi” dintre care „cel mai cunoscut strămoş este Don Quijote, iar Ibsen i-a adăugat pe Peer Gynt”. Este aici o sugestie de interpretare pe care au preluat-o unii dintre cronicarii spectacolului, prezenţi şi ei în dosarul piesei de la secţia de Arte ale spectacolului de la Biblioteca Naţională. Unul dintre ei este criticul teatral Gabriel Boissy, care scrie în L’Ami du peuple din 17 iulie 1937: „Teatrul Mathurin- Pitoëff au produs o foarte remarcabilă şi amuzantă comedie românească de George Ciprian, într-o foarte vie traducere a d.Matei Rusu: Chirică sau regele păguboşilor. Această comedie, pe jumătate burlescă, pe jumătate filosofică, se înrudeşte şi cu Peer Gynt, şi cu Atlas-Hotel (comedie de Armand Salacrou, jucată cu câţiva ani înainte la Théâtre de l’Atelier, cu Charles Dullin în rolul principal, n.n.). Un fel de iluminat care-şi urmăreşte himera (în acest caz, un cal de curse cunoscut ca perdant, dar care în final îi aduce o avere) ne face să vedem, mai mult decât realităţile obişnuite, că cele mai rele nenorociri, ridicole sau dureroase, nu pot opri o idee tenace să câştige partida”.
Două zile mai târziu, romancierul şi eseistul André Bellessort, membru al Academiei Franceze, scrie cu înţelegere, dar şi fără indulgenţă, în Débats: „unul dintre marile succese ale teatrului românesc: Omul cu mârţoaga... Primele două acte sunt bune, ultimele două cam incoerente, aproape în afara subiectului, mai ales al treilea (...) Chirică, pe care toţi îl cred incapabil să observe ceva, ne face impresia unui bărbat care nu vrea să vadă, care suferă şi la care iubirea pentru cal nu e decât o formă a ambiţiei de a deveni bogat ca să satisfacă dorinţele soţiei”. Spectacolul în sine i se pare bun, iar actorii la înălţimea rolurilor: „Primele două acte arată un om de teatru. Madeleine Lambert a fost foarte bună în rolul Anei, Pierre Brasseur, excelent în cel al lui Ştefănel. D.Pitoëff, în ciuda articulaţiei defectuoase, a făcut în personajul Chirică una dintre cele mai bune creaţii ale sale, încrezător până la a părea naiv, dar şi generos şi profund trist”.
Pierre Audiat, eseist, romancier şi jurnalist cunoscut, scrie în „Paris Soir” din 22 iulie: „O piesă românească jucată la Paris este o raritate. Chirică, al cărui succes se pare că a fost mare la Bucureşti, ne dă ocazia să cunoaştem teatrul românesc. Îi suntem recunoscători dlui Matei Rusu, care a adaptat-o şi dlui Georges Pitoëff, care a montat-o”, dar – cu rigiditate franţuzească în aprecierea purităţii stilurilor – crede că „toate genurile sunt amestecate: comedie sentimentală, vodevil, farsă satirică, tragedie simbolică şi chiar oratoriu”. Cam în acelaşi sens apreciază piesa Lucien Descaves (prozator, eseist, membru al Academiei Goncourt), în „L’intransigeant” din 19 iulie: „Versiunea franceză a lui Matei Rusu mi-a revelat, mărturisesc, numele unui actor şi autor român, George Ciprian, şi al lucrării sale Chirică sau omul cu mârţoaga. Nici unul, nici celălalt nu sunt fără interes. Piesa e în acelaşi timp amuzantă, dar şi descusută. Cel mai bun act al piesei este al treilea... dar care este în afara acţiunii”.
Alt critic recunoaşte caracterul ataşant al personajelor şi meritele piesei într-o amplă cronică din „l’Echo”, din 17 iulie, nesemnată sau poate doar cu numele autorului tăiat din neglijenţă: „Chirică este o comedie fermecătoare. Înainte de a fi jucată la Berlin, la Berna şi la Praga, ea a triumfat în România, ţara sa natală. Datorită neobositului Pitoëff, căruia teatrul francez nu-i va putea arăta niciodată toată recunoştinţa sa, iată-l în fine la Paris, în versiunea elegantă a lui Matei Rusu”. Şi, după ce laudă interpretarea lui Pitoëff, textul încearcă să sugereze specificul din care vine piesa: „În ciuda calităţilor de fineţe şi de profunzime, nu poate fi simţit tot farmecul lui Chirică dacă nu cunoşti puţin România. Există în această comedie elementele unei feerii ţărăneşti. Un biet om, care este un om de treabă, suferă, şi deodată se ridică peste condiţia sa, găsindu-şi fericirea şi făcândo şi pe a celor din jurul său. Este un vis popular; mai ales aici, visul unui popor de ţărani. Iubirea lui Chirică pentru ridicolul cal Faraon V nu reprezintă pasiunea jucătorului, ci ataşamentul instinctiv şi aproape material pentru un animal slăbănog, asemănător celor pe care, copil, îi vedea seara întorcându-se la gospodăria părintească după o zi de muncă istovitoare”. Şi mai există o încercare de justificare a caracterului lui Chirică, greu de înţeles pentru spectatorul francez: „Chirică, în ultimul act, bogat şi glorios, îşi împrăştie banii fără să numere unei gloate de cerşetori şi clienţi, după tradiţia romană, care i-au invadat curtea. Din partea unui francez, ar fi o nebunie. Acolo, în România, nu e chiar aşa de departe de realitate. Câţi români, neglijenţi şi generoşi, nu s-au ruinat în acest fel! Fiecare ţară are, desigur, propriile ei defecte: dar când ţi-ai apropiat odată inima de România, nu ţi-o mai poţi despărţi niciodată”.
În mod firesc, ar trebui prezentată în continuare cealaltă traducere a unei piese româneşti pe care a făcut-o Matei Rusu: Meurtre au village, drame en deux actes de Matei Roussou, d’après I.L.Caragiale (după Năpasta deci, o adaptare nesemnalată în ultima ediţie de Opere din 2000), care s-a jucat la 23 octombrie 1947 la Théâtre du Grand-Guignol din Paris, în regia actriţei Eva Berkson. În fişierul Bibliotecii nu există decât notiţa, iar imaginea spectacolului în presă rămâne să fie reconstituită din ziarele timpului. Se mai poate adăuga despre traducător că el a debutat în ţară, înainte de plecare, şi că a fost unul dintre cei trei tineri care au publicat în 1899 la Iaşi „Lumea. Revistă literară”, trei numere în oct. 1899; în afară de Matei Rusu, ceilalţi doi erau Mihail Sadoveanu şi C.Săteanu. În această veche prietenie se găseşte şi explicaţia notiţei pe care Sadoveanu o dedică romanului său Et nous nous sommes aimé là în „Viaţa românească”, nr.2-3, 1926: „Matei Rusu, medic francez în capitala Franţei astăzi şi publicist cunoscut, este un ieşean. Ucenicia literară şi-a făcut-o aici; cele dintâi încercări, scrise româneşte, şi le-a tipărit în revistele săptămânale de acum douăzeci şi şapte ori douăzeci şi opt de ani, dintre care îmi aduc aminte mai ales de una: „Foaia interesantă”. Încă de pe atunci, înainte de apariţia „Sămănătorului”, subiectele din viaţa de la ţară erau plăcute scriitorilor tineri şi atât Matei Rusu (cât şi alţii) scriau schiţe şi nuvele din viaţa năcăjiţilor şi neguroşilor muncitori ai pământului” etc. Este un gest pe care Matei Rusu i-l întoarce în 1929, când publică în „La voix” traducerea schiţei Într-un sat, odată, din vol. Povestiri, din 1904.