Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Cioran şi discuţia despre specificul naţiunilor de Roxana Racaru


În lipsa unei biografii româneşti substanţiale, la aceste întrebări a căutat răspunsuri în textele cunoscute şi mai puţin cunoscute, I. Necula, profesor de filosofie care nu se află la prima sa carte despre Cioran.

Tema cărţii, identitatea popoarelor, presupune delimitări delicate şi situarea voită într-o discuţie care, profitînd de beneficiile multiculturalismului, şi-a reconfigurat premisele şi modul de abordare. I. Necula se limitează însă la a analiza opiniile lui Emil Cioran, cît mai aproape de text, cu trimiteri la epoca scrierii lor pe cît posibil. Din perspectiva autorului, nu problema unei identităţi a fiecărui popor prezintă gradul cel mai ridicat de risc, ci abordarea scrierilor lui Cioran: "în fond, a vorbi despre Cioran înseamnă a vorbi despre convingeri, doctrine, stări de spirit, comunităţi - toate cu dozajul lor de contradicţii şi nestatornicii".

Prin urmare, punctul de pornire va fi scala de valori pe care o folosea Cioran cînd judeca potenţialul unei naţii ("în istorie n-au reuşit decît popoarele care s-au desfăcut de real", "nu raţionalitatea în sensul ei cartezian conferă un sens devenirii umanului, ci ieşirea din real, din cauzalitate, din imanenţă şi din determinaţii, realizarea saltului într-un dincolo sau dincoace de istorie, în vid, în ideal, în transcendent, în iluzie, în nostalgie, în vag, într-o stare de spleen sau de sublim", ne tălmăceşte I. Necula) şi, evident, opinia lui despre identitatea popoarelor, care poate fi înţeleasă "chiar mai bine decît esenţa indivizilor - prin felul lor de a participa la vag". Popoarele sînt "forme încorporate ale culturii", prin urmare cultura se colorează naţional, ca "factor de cultivare a distincţiilor"; iar "presupusa unitate europeană nu reprezintă decît o organizare de ansamblu a existenţelor monadice, o structură în care fiecare unitate îşi păstrează specificul originar".

Una din frazele care revine obsesiv în carte argumentul principal în mai multe analize este: "o mare putere se verifică prin mesianismul ei, prin felul cum îşi impune utopiile şi obsesiile". Dar la originea multora din afirmaţiile tranşante ale lui Cioran mai stă un principiu pe care îl redau şi eu în versiunea sa originală: "popoarele nu trăiesc pentru adevăr, ci pentru un adevăr al lor, care-şi derivă valabilitatea din vitalitate, iar vitalitatea şi-o verifică în radicalism".

Cioran opinează despre devenirea istorică: trecerea unui popor dintr-o treaptă în alta "se articulează pe fondul de fanatism şi pe frenezia instinctelor pe care le activează". Dar e greşit să credem că în numele vitalităţii şi al instinctelor, despre importanţa cărora vorbeşte în mai multe rînduri, Cioran ar fi fost atras numai de acele popoare care se dovedesc în culmea gloriei, dimpotrivă: "în istorie sînt importante numai perioadele de declin, deoarece numai atunci se pun toate problemele existenţei în general şi cele ale istoriei ca atare".

Cum însă Cioran a dezvoltat ideile despre specificul popoarelor tangenţial, fără să le acorde spaţiu special de reflecţie (cu excepţia problematicii româneşti şi, poate, a celei franceze), fiecare din capitolele dedicate unui popor (francez, englez, spaniol, german, maghiar, rus, evreu şi român), atinge şi alte teme sau direcţii ale gîndirii cioraniene, sau ale vieţii sale. Astfel, discuţia despre specificul francez o generează inevitabil pe aceea a situării lui Cioran faţă de ţara şi limba sa de adopţie (poziţia sa de metec), Spania aduce subiectul misticii, Germania pe acela al filosofiei şi universităţii, Ungaria pe cel al xenofobiei şi relaţiilor lui Cioran cu Codrescu, evident specificul evreiesc duce la discutarea presupusului (sau controversatului) antisemitism al lui Cioran.

Toate aceste popoare reprezintă fascinaţii mărturisite din perspectiva cărora gîndirea istorică a lui Cioran intră în cîmpul analizei. Şi astfel descoperim, de aproape, un Cioran moralist. I. Necula despică firele argumentaţiei cioraniene cu acribie, fără teamă de repetiţii (inevitabile poate) şi încearcă să coloreze discursul, chiar cu riscul unor inovaţii lexicale sau formulări mai mult sau mai puţin hazardate. Cartea însă convinge prin minuţia cercetării şi obstinaţia analizei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara