Corespondenţa dintre Cioran şi Armel
Guerne (1911-1980) a durat din 1961 până
în 1978. Nu s-au văzut de mai mult de
două-trei ori în tot acest timp. Întâlnirea plină
de fineţe dintre doi scriitori aproape inexistenţi
în spaţiul public şi-a desfăşurat eventaiul de
subtilităţi într-o franceză care astăzi nu îşi mai
scrie talentul. Când destinele li se încrucişează,
Guerne are deja în spate o imensă operă de
traducător: Novalis, Hölderlin, Paracelsus,
Rilke, Melville, Kleist, plus cele O mie şi una de
nopţi în şase volume... „Sunteţi un ocnaş
înnăscut”, îi va spune Cioran. În spatele
traducătorului se ascunde însă un scriitor
sfâşiat, prins între verb şi fulger, autor a peste
douăzeci de cărţi. Scrisorile de mai jos fac parte
din ediţia E.M. Cioran / Armel Guerne, Lettres
(1960-1978), apărută la Editura L’Herne în
2011.
*
Paris, 18 septembrie 1961
Dragul meu Guerne,
Citindu-vă scrisoarea (mesaj din
altă lume), îmi e destul de greu să-mi
imaginez moara1 dumneavoastră aici
(subl. E.C.). Dumneavoastră înşivă îmi
păreţi un fel de figură mitologică, un fel
de miraculos dezertor, îndepărtat, inaccesibil.
Nimic în fiinţa mea nu îmi permite să
concep şansa de care vă bucuraţi. Gândi-
ţi-vă la vacanţa ratată pe care eu şi Simone
o petrecem la Santander, unde suntem
cazaţi, la bloc, în apartamentul unui
muncitor. Abia ce am ajuns şi m-am şi
îmbolnăvit: sinuzită şi toate celelalte... Un
specialist băştinaş m-a obligat (subl. E.C.)
să urmez o cură într-o staţiune termală
situată la treizeci de kilometri de oraş, aşa
că a trebuit să mă chinui patru ore pe zi
luând un fel de mocăniţă ceva mai recentă
decât peşterile din Altamira, de altfel
nu departe de locul cu pricina. Nenorocirea
cea mare, însă, a fost spectacolul băcanilor
francezi, veniţi aici cu zecile de mii, fiecare
cu tranzistorul lui, şi să le fi văzut feţele
amorfe... Din miezul acestui infern visam
la sfârşitul vacanţei ca la mântuire. Simone
s-a dus să îşi vadă familia, eu m-am întors
pe 10 august la Paris, bucuros (subl. E.C.);
asta fu. Totuşi, evenimentele2, „acontecimientos”,
cum le zic spaniolii, m-au
ajutat să nu mă prăbuşesc de tot. Din
perspectiva asta, mai sunt încă speranţe.
Toată prietenia noastră, dumneavoastră
şi doamnei Guillemin.
Simone şi Cioran
Ştiaţi că Noaptea veghează3 (La nuit
veille) are un admirator la Santander? Un
farmacist...
*
Paris, 18 februarie 1968
Dragul meu Guerne,
V-aş fi răspuns mai devreme, dar am
fost nevoit în tot timpul ăsta să trudesc
la un articol care mi-a fost cerut de urgenţă.
Lucru incredibil: revistele găsesc tot ce
le trebuie, mai puţin eseuri. Şi totuşi, în
genul ăsta hibrid mie mi se pare că
orice imbecil ar putea să se descurce.
Preferăm să scriem, însă, romane, pentru
că romanul aduce riscul (subl. E.C.)
succesului. Un raţionament asemănător
trebuie că a avut şi autorul celor O mie
şi una de nopţi, care, să recunoaştem, nu
s-a înşelat, dacă ar fi să ne luăm după
caznele la care v-a supus, chiar şi după
atâtea sute de ani. À propos de chinuri,
mă gândesc şi la ce aţi pătimit traducându-
i lui Buber Povestirile hasidice, pe care
tocmai le citesc. Nu e rău deloc. Din
nefericire, nu pot uita portretul pe care
i l-aţi făcut acestui octogenar grotesc, iar
gândul ăsta îmi strică plăcerea lecturii.
Aţi ameliorat atât de mult originalul, încât,
pe bună dreptate, înţeleg furia Bătrânului.
Guy Dupré4 (nu ştiu dacă să-l cred sau
nu) zice că Plon nu a făcut nimic pentru
promovarea cărţii. Iată o veste care va
stârni mai multă amărăciune la Ierusalim
decât la Moară5.
Iar eu voi avea o săptămână încărcată...
Voi fi nevoit să asist la primirea lui Jean
Paulhan în Academie, deci la înmânarea
spadei de academician... Iar după câteva
zile la cocktailul de rigoare... Să văd oameni
e pentru mine un supliciu. Dar în cazul
de faţă îmi este cu neputinţă să mă sustrag,
fiindcă proaspătul academician mi-a adus
acum câţiva ani un serviciu destul de
important, fără să i-l fi cerut eu (subl.
E.C.). Lucru insolit în alte părţi, dar de
neimaginat la Paris. [...]
Nu mi-aţi spus cum o să faceţi cu
evacuarea apartamentului. Ce o să se
întâmple cu toate cărţile dumneavoastră?
Nu e decât o soluţie, într-adevăr criminală:
să măriţi Moara.
Cu toată prietenia,
E.M. Cioran
*
Paris, 18 februarie 1969
Dragul meu Guerne,
Dacă regretul Parisului vă vizitează
din când în când, e uşor să vă descotorosiţi
de el: nu aveţi decât să vă imaginaţi ce
se întâmplă în cartierul unde aţi locuit.
La orice oră din zi şi mai cu seamă din
noapte întâlneşti grupuri de cinci, şase
tineri, desigur pletoşi, fie plini de ură,
fie obosiţi, apatici. Nu ştii nici de unde vin,
nici unde se duc. Uneori se iau la ceartă,
adesea cearta degenerează în bătaie. Şi
asişti la cel mai deplorabil dintre spectacole:
se aruncă toţi asupra unuia dintre „camarazi”,
îl tratează de „vândut”, de „nemernic”,
de „trădător”, îl trântesc la pământ şi îl
iau la şuturi, după care se fac nevăzuţi.
Nu de puţine ori am fost martor la
astfel de fapte eroice. Mi s-a spus că scenele
astea sunt frecvente, iar trecătorii nu
intervin, aşa de frică le e de domnii aceştia.
Laşitatea e universală şi de înţeles. În
America se pare că lucrurile stau şi mai
rău. Am citit astă-vară un interviu al unui
yankeu bogat care zicea că îşi petrece
vacanţele la Leningrad, pentru că acolo
se poate plimba noaptea fără să-şi rişte
viaţa. E aproape sigur că atmosfera din
ţările opulente, civilizate, „libere”, va sfârşi
prin a deveni irespirabilă. La Paris nu se
va mai circula decât sub escortă. Cât
despre muncitori, graţie automatizării nu
vor mai munci decât câteva ore pe săptămână,
vor reacţiona precum studenţii şi vor ţine
morţiş să întoarcă totul cu fundul în
sus, de plictiseală, exasperaţi, victime ale
unui vid terifiant, fruct al torporii. Viaţa
nu e suportabilă decât pentru sclavi, pentru
cei ce, ca dumneavoastră, au tradus
şaptezeci de cărţi! Pentru un tânăr care
nu face nimic şi care nu ştie să facă nimic,
viaţa e un coşmar. Revoluţia sub formă
de chef (subl. E.C.) – asta a fost găselniţa
de anul trecut6 –, revoluţia ca orgie
permanentă. Înclin să cred că toţi aceşti
tineri sunt nişte epuizaţi sexual, nişte
blazaţi ai plăcerii – pe care, totuşi, în lupta
lor, o ridică la rangul de principiu. Sunt
supăraţi pe o societate care le-a acordat
prea mult timp liber. Avem de a face cu
ura împotriva binefăcătorului, cu resentimentele
femeii întreţinute faţă de amant.
E stupid tot ce se întâmplă.
Cu prietenie,
E.M. Cioran
*
Paris, 17 octombrie 1969
Dragul meu Guerne,
Am petrecut o săptămână care m-a
abrutizat complet (dureri de cap, sinuzită...).
Poate că aţi uitat teoria pe care o susţineaţi
acum câţiva ani despre gripă. Spuneaţi
că e versiunea modernă a ciumei, lucru
foarte adevărat. Ca să fiu mai precis, pe
mine mă încalecă des răceala, nu gripa;
şi fiind adesea răcit, e cu atât mai rău.
Răcesc cu o uşurinţă care mă aruncă în
disperare. La metrou toată lumea îţi scuipă
în gură; pe stradă, aidoma; densitatea
populaţiei este o calamitate, este însă şi
sursa tuturor nenorocirilor. Ar trebui ca
portul măştii să fie obligatoriu în spaţiul
urban, avantajele de ordin sanitar şi moral
ar fi nepreţuite. În orice caz, viaţa mi s-ar
schimba, iar judecăţile pe care le emit
asupra lumii s-ar îmblânzi în mod sensibil.
Ce idee neobişnuită şi contrară bunuluisimţ
a avut Sigaux: nu se poate să vă duceţ
i nici măcar pentru o oră la Royaumont7.
Eu însumi nu m-am dus, dar îi cam ştiu
pe cei care participă. Hotărât lucru, nu.
Imaginaţi-vă discuţiile pe care le-aţi putea
avea cu tot felul de doctoranzi, de romancieri,
de poeţi, aflaţi acolo ca să scrie (!)
(subl. E. C.), şi care se adună de două-trei
ori pe zi ca să mănânce împreună şi iarăşi
ca să discute – în fond, să îşi arate ura
reciprocă.
Aş putea să trăiesc într-un bordel sau
într-un lagăr de concentrare, dar nu într-
o „casă de creaţie” (cum se numeşte,
în ţările comuniste şi în America, genul
ăsta de stabiliment). Evit pe cât posibil să
întâlnesc scriitori: orice, mai puţin tagma
asta. Cele mai urâte amintiri din viaţa
mea au avut drept prilej „dejunurile
literare”. Acestea fiind zise, puteţi încerca
regimul ăsta, fie şi numai o zi, un
minut, după aceea, însă, doamna Guillemin
va trebui să vă îngrijească tot anul. Aţi
avea nevoie de ajutorul unui preot, al unui
psihiatru, ambii de negăsit în zilele noastre.
Cu prietenie,
E.M. Cioran
*
Paris, 24 decembrie 1970
Dragul meu Guerne,
Am să vă spun o poveste care nu
are nici o legătură cu Moş Crăciun, pentru
că se petrece în lumea editorială. Tocmai
ce mi s-a publicat în America o carte
pompos intitulată Căderea în timp8. Editorul
„meu” nu publică decât teze de doctorat,
cărţi şcolare, şi nu este deloc cunoscut în
lumea literară. Imaginaţi-vă editura Didier
la Chicago, dar la un nivel foarte, foarte
modest. Primesc într-o zi un prospect
în care figura, printe alte cărţi, şi a mea,
cu un proiect de copertă dintre cele mai
groteşti: un „falling angel” (în engl. în
textul original – n.tr.) cu aripi din abundenţă
şi purtând un vag... slip. Am protestat pe
lângă editor şi i-am spus că nu pot accepta
îngerul acela penibil. Editorul mi-a răspuns
că nu e vorba de un înger, ci de Icar.
Auzind asta, i-am dat de înţeles că în locul
acestei ilustraţii stupide aş prefera o
imagine a diavolului, nici mai mult, nici
mai puţin, dar că la drept vorbind mi-ar
conveni mai mult o figură geometrică
oarecare. Cartea iese din tipar – şi ce
îmi e dat să văd pe copertă? Un diavol
gras, un fel de porc cu gheare, blagoslovit
cu două înotătoare în loc de aripi – în fine,
ceva atât de urât şi de inept încât m-am
îmbolnăvit de scârbă. Spre surprinderea
mea, însă, o asemenea oroare s-a dovedit
salutară: am înţeles repede că această
carte nu mă mai interesează, că aş fi chiar
mulţumit dacă ar fi aspru criticată, că am
încetat să mă mai consider cel ce a
scris-o. Nimic mai benefic decât să te
detaşezi de ceea ce faci. Iar când eşti ajutat
şi de ceilalţi, ce noroc! La urma urmei,
acest editor care habar nu are de meseria
lui a reuşit, cu un cinism de doi bani, să
îmi facă un mare serviciu. La început,
vreau să zic în ziua când am primit infamul
exemplar, mi-a venit în gând să îi scriu
o scrisoare plină de insulte. Acum, însă,
nu ar fi exclus să îl salut ca pe un salvator.
Şi eu şi Simone am fost de-a dreptul
mişcaţi de mica violetă pe care ne-aţi
trimis-o. Gestul dumneavoastră aminteşte
de obiceiul tibetan care obligă expeditorul
(mai bine zis care l-ar obliga) să strecoare
în scrisorile lui o petală de crizantemă.
Cu toată prietenia,
E.M. Cioran
Prezentare şi traducere de
Claudiu Soare
_________
1 Din 1960 şi până în 1980, anul dispariţiei,
Guerne trăieşte retras într-o moară de vânt,
la Tourtrès, un sat obscur din sud-vestul
Franţei.
2 Posibilă aluzie la războiul din Algeria.
3 Carte publicată de Guerne în 1954, la
Editura Desclée de Brouwer, sfâşietoare
invitaţie la explorarea metafizică a visului, a
literaturii, împotriva „dezolantei umanităţi
contemporane, şcareţcaută prin toate mijloacele
ş...ţsă se smulgă din ghearele propriului suflet.”
(Citat din cuvântul introductiv al lui Guerne.)
4 Scriitor şi jurnalist. Apropiat al lui Jean
Parvulesco, Guy Dupré i-a prefaţat în 1994
cartea L’Étoile de l’Empire invisible.
5 „Vă admir, îi va răspunde Guerne în
scrisoarea din 24 februarie 1968, curajul de
a citi cartea lui Buber, pe care nici măcar nu
am deschis-o. Doar să te uiţi la moaca
lucind de răutate pe clapeta copertei şi...
Mulţumesc, am mâncat deja... ”
6 Aluzie la evenimentele din mai 1968.
7 În scrisoarea sa din 29 septembrie, Guerne
îl informează pe Cioran că este invitat să
petreacă o lună la abaţia din Royaumont, unde
an de an se strâng intelectuali şi artişti din
toată lumea, pentru diverse conferinţe şi
seminarii. Şi Ionesco şi Eliade au trecut pe
acolo, dar Guerne va declina invitaţia.
8 The Fall into Time, Quadrangle Books,
Chicago, 1970 (translated by Richard Howard).
