Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cinism vs inocenţă de Geo Vasile

Joyce Carol Oates (n. Lockport, statul New York,1938) a publicat cca. 70 de cărţi. Scrie de la 14 ani, trăieşte în şi pentru scriitură, îşi consacră fiecare clipă a existenţei propriei opere, dar şi lecturii, „una dintre cele mai mari plăceri ale civilizaţiei”.
Preferă în schimbul termenului „a crea” pe cel de „a relata”, abordând genuri foarte diferite: roman, poezie, eseu ( mai ales despre box), proză scurtă, cărţi pentru copii, jurnal, dramaturgie. Celebră prin romanele „Apa neagră”(1992), „Zombie” (1995), „O familie americană”(1996), „Balada lui John Heart” (1999), „Blonde”(2000), „Fata tatuată”(2003), „O fată cinstită” (2010) etc., Joyce Carol Oates este una dintre cele mai traduse scriitoare americane de azi. Este deţinătoarea premiilor National Book Award, pentru romanul Them, şi PEN/Malamud Award, pentru volumele de povestiri (peste 700). Din 1978 este membră a Academiei Americane.
Poliedrica sa scriitură se extinde de la naturalism la new-gotic. Numitorul comun: delicte sau fenomene de autodistrugere în care protagonişti sunt de obicei femeile, victime între Eros şi Thanatos. Ne-a reţinut atenţia cel mai recent titlu publicat de Polirom, Apaneagră, 2011,173 p. (traducere impecabilă din limba engleză de Cristina Ilie), ce face parte din specia long short story, altfel spus acele cărţi dense, puternice, ce se joacă cu angoasele noastre, urmărindu-ne multă vreme. Încă de la început trebuie să precizăm că nu este vorba de o intrigă cu suspans, ci de exact inversul unei bombe cu ceas, deoarece esenţialul se petrece încă din primele pagini. Presimţim încă din primele rânduri că nimic nu va putea schimba cursa tragică a destinului, chiar dacă nimic nu ne împiedică până la ultimul rând al cărţii (tehnica premeditată a ambiguităţii la turaţie maximă) să sperăm într-un cu totul alt deznodământ, eventual fericit.
Despre ce este totuşi vorba? Povestea, transpunerea unui fapt divers, în care a fost implicat fratele mai mic al lui JFK, Edward (Ted) Kennedy, care a şocat America în anul 1969, este simplă. În seara de 4 iulie, un automobil rulând pe întuneric cu viteză pe un drum abandonat, care trebuia evitat, ratează un viraj şi sfârşeşte într-o mlaştină oribilă („apa neagră”). În interiorul maşinii ce se scufundă se află un Senator alcoolizat, posibil viitor candidat la preşedinţie (căruia nu i se va spune nicicând pe nume), şi o tânără femeie, Kelly Kelleher, studentă la ştiinţe politice, ce n-ar fi trebuit să se afle în respectiva companie la ora aceea avansată. Bărbatul se extrage din Toyota scufundată în nămolul negru şi puturos, iese oricum la suprafaţă, scapă, în timp ce ea rămâne blocată şi se îneacă treptat, conştientizând fiecare clipă (lungă cât o zi) care o desparte de moarte prin flash-back-uri din trecutul său ( filmul detaliat al scurtei sale vieţi) în contrapunct cu o sfâşietoare succesiune de senzaţii de scârbă şi simptome de sufocare, tentative eşuate de a se descarcera, zbucium al neputinţei, un tablou infernal între disperare, repulsie letală şi horror, dar şi reprezentări salvatoare, speranţe legate de umanitatea însoţitorului său care se vor dovedi zadarnice, simple halucinaţii.
Idila dintre cei doi, pe cale de a se naşte la acel party de la care plecaseră în trombă (spre a prinde ferry-boat-ul de la o anumită oră), care oricum nu putea să evite bârfele odioase ale moralei şi societăţii politically correct, este retezată din rădăcini. Cel mai sumbru în această tragică întorsătură a faptelor nu este faptul că unul dintre ei supravieţuieşte, ci felul în care povestea se derulează. Senatorul abandonează locul faptei şi pe cea cu care era gata să-şi petreacă noaptea de teama a ceea ce se va spune, evitând astfel riscul de a-şi păta imaginea, de a-şi compromite reputaţia şi a-şi vedea zădărnicite ambiţiile. Joyce Carol Oates nu are nicio reţinere în a critica direct derapajele societăţii americane de tipul pedepsei cu moartea şi indirect, dar necruţător, pe cei aduşi în cauză ce se dau în vileag prin propriile fapte.
Prin intermediul acestor două personaje, stau faţă-n faţă două stări de spirit: inocenţa, ingenuitatea şi optimismul tinerei Kelly vs. laşitatea, cinismul egolatru al Senatorului. Lupta este inegală: pragmatismul calculat şi implacabil al politicianului, care pune mai presus de orice propria carieră, va zdrobi visele juvenile ale unei tinere femei „fără importanţă” care îşi făcuse un mit din prezenţa, prestanţa şi prestaţia Senatorului. Suntem foarte departe de basmele cu zâne şi feţifrumoş i. Cum spuneam la început, nu intriga, al cărei epilog se anunţă ca ineluctabil, prevalează, ci climatul de opresiune, de încarcerare, de aşteptare şi senzaţia de rău ce ne însoţeşte lectura. Există într-adevăr în această scufundare în genune o grea cumpănă a fiinţei umane, ce-i exasperează până şi pe cei mai lucizi dintre noi. J.C. Oates ne pune faţă-n faţă cu angoasa noastră comună, şi anume aceea de a ne vedea moartea cu ochii, în singurătate, într-un loc necunoscut, lipsit de orice reper, deci cu atât mai înfricoşător şi fără scăpare. Condamnată, eroina se întreabă: „Oare aşa am să mor? În felul ăsta?”.
Kelly evadează totuşi prin amintiri ce renasc şi scandează mecanic relatarea propriei agonii. Prin faţa noastră se succed episoade din viaţa sa de copilă, studentă, raporturile sale cu cei apropiaţi, cu părinţii, prietenele, întâlnirea sa cu Senatorul din aceeaşi zi nefastă, ultima pentru ea.
Întreaga forţă a acestei cărţi, în afara ritmului ei anxios, astmatic, din ce în ce mai accelerat, reprezentat prin fraze scurte asemeni sentinţelor, constă în continua pendulare între cei doi poli sub tensiune ai prezentului şi trecutului unei muribunde. Un trecut ce se destructurează, filtrat prin memoria precipitată şi selectivă, ce dă la iveală ceea ce ea alege. Un prezent ce încremeneşte, şi al cărui sfârşit, cunoscut, devine înspăimântător prin chiar acest fapt. Stilul autoarei este, ca de obicei, unul memorabil, presant, hipnotic, prin alternarea descrierilor mirabile ale peisajului din insula Grayling (statul Maine) cu starea-limită a victimei: contrastul între idilicul naturii indiferente şi moartea anunţată, iminentă a tinerei face şi mai sufocantă întemniţarea în acel vehicul devenit pentru Kelly mormânt.
Joyce Carol Oates ar fi fost un extraordinar regizor, dacă ar fi avut mai multă încredere în camera de luat vederi decât în maşina de scris. Aceeaşi identică scenă repetată la nesfârşit de-a lungul a 170 de pagini, acelaşi cadru a ceea ce pare un „normal” accident stradal şi mii de detalii care, în cele din urmă, se imprimă indelebil în cugetul şi inima cititorului. Este una dintre reţetele capodoperei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara