Primul volum din romanul În căutarea timpului pierdut a împlinit 100 de ani. Bună ocazie pentru numeroşii fani ai lui Proust de a-i consacra zeului lor studii savante, cercetări minuţioase ale manuscriselor şi ciornelor, ale biografiei, bibliografiei, franceze sau străine, pe scurt, de a întreţine nestins focul sacru al uneia din cele mai de seamă opere în proză din secolul XX. La originea cultului nu se află, cum s-ar putea crede, francezii, ci americanii. Totul a început la Universitatea din Chicago în 1927. Abia în 1934, Albert Feuillerat a publicat în Franţa primul studiu proustian. Între timp, în SUA apăruseră deja şase. Astăzi, studiile academice despre Proust publicate în Franţa reprezintă un sfert din studiile despre toţi ceilalţi scriitori. Sute de astfel de investigaţii critice examinează cele mai mici aspecte ale romanului proustian, de la plantele menţionate (260 la număr!) la sonata beethoveniană în Fa diez. Nu există universitate importantă care să nu aibă un departament de studii proustiene. Ediţiile se succed anual. Tezele de doctorat se numără cu sutele. „Le Nouvel Observateur”, care a întreprins o cercetare amănunţită a proustomaniei, se remarcă printro atitudine mai degrabă ironică: „Să recunoaştem din capul locului că ne aventurăm pe tărâmul lui Proust cu ferma intenţie de a-i lua peste picior pe proustieni”.