Nu mai ştiu, a fost sau nu promulgată "legea Pruteanu"? S-ar zice că nu a fost promulgată, din moment ce nu se văd semne că ar funcţiona. Sau a fost promulgată şi doar atât? Mulţi au şi prezis: va ieşi legea Pruteanu dar nu se va aplica niciodată.
            
Un lucru pentru mine e totuşi sigur. De unde locuiesc, de câte ori mă uit pe fereastră, văd neclintită firma cât toate zilele a supermarketului de peste drum: The Best. Este fosta noastră Alimentara care, urmând cursul istoriei, s-a americanizat. În schimb, dacă ies şi traversez Calea Moşilor, luând-o spre Foişor, dau peste La Fourmi, un bastion al francofoniei, probabil ultimul.
           
Şi The Best şi La Fourmi gem toată ziua de lume, cumpărătorii intră şi ies în valuri. Nu par stresaţi de inscripţionările în limbi străine, cum se temea pentru ei senatorul Pruteanu. Poate pe unii îi stresează preţurile, dar aceasta e altă problemă.
           
Oricum, după tot tapajul, promulgată sau nu, legea Pruteanu a fost uitată. Brusc. De parcă nu s-ar fi vorbit despre ea niciodată. Păcat de atâta zbucium, păcat de energia imensă, inutil cheltuită de iniţiatorul ei, plin de bune intenţii, n-am nicio îndoială, însă neinspirat. De ce s-o fi cramponat el, mă întreb, de inscripţiile publicitare, de firmele magazinelor, când nu de acolo ne vine, în primul rând, stricarea limbii române? Doar ştie bine aceste lucruri George Pruteanu, căci ne vorbea despre ele, cu pricepere şi har, în cronica lui de la televiziune, desfiinţată de nu ştiu cine. Se lupta pe atunci cu adevăraţii mari stricători de limbă, care nu sunt străinii, ci vorbitorii autohtoni agramaţi. Şi nu oricare dintre ei, ci aceia, deloc puţini, care dobândresc acces la mijloacele de adresare publică.
           
Să admitem că a-ţi spune părerea despre orice este o cucerire a erei de libertate, dar să o faci oricum, folosind anapoda cuvintele, siluind gramatica în văzul tuturor, acesta e un abuz şi un semn de subcivilizaţie.
           
Or, libertatea de a vorbi agramat tinde să devină, la televiziunile noastre, regula cea mai respectată. Există acea găselniţă populistă a chestionării omului de pe stradă, cultivată cu fervoare. Nu este discuţie între specialişti (sau pretinşi specialişti, mă rog), pe vreo temă la ordinea zilei, care să nu fie întreruptă de moderator cu vorbele: - dar să vedem ce crede şi omul de pe stradă! Şi se dă un filmuleţ, şi reporterul întreabă despre măsurile guvernului, dacă sunt bune sau rele, şi răspunsul vine tăios-bosumflat: ştie ei ce face! Am aflat ce gândeşte omul de pe stradă? Nu sunt sigur. Sigur sunt însă de faptul că vorbirea agramată face adesea cea mai bună casă cu conformismul politic: ştie ei ce face!
           
Dar să-l lăsăm în pace pe omul de pe stradă, care în fond e o victimă: victima şcolii proaste pe care a urmat-o şi a celor ce vede şi aude zilnic la televizor. Şi sunt oameni cu prestigiu social, nu-i aşa, aceia pe care îi aude vorbind, oameni mari, tot unul şi unul: parlamentari (colegi, adică, ai domnului Pruteanu), miniştri, generali, colonei, mari analişti şi ce se mai întâmplă să fie. Cum vorbesc cei mai mulţi? Cu dezacorduri îngrozitoare, cu pleonasme, cu pronunţări stâlcite de nume străine, cu vocabule folosite aiurea.
          
Să dăm şi exemple, câteva. Prepoziţia pe înaintea pronumelui relativ care mai nimeni n-o păstrează, astfel că auzim tot timpul: omul care l-am văzut, bătălia care am dat-o etc., etc. Dar acesta e un fleac, precum şi confuzia dintre refulare şi defulare, cuvinte folosite, ca sens, mereu unul în locul celuilalt. Dl Cosmâncă îl folosea pe recent pentru... viitor, promiţând că nu ştiu ce articol de lege "îl vom modifica destul de recent" (adică repede!). Un şef de partid deplângea deunăzi "luptele intestinale" din formaţiunea sa, iar alt om politic susţinea că realizările unui coleg de partid merită o nota bene. Alte lucruri: de ce or fi spunând unii capabilitate în loc de capacitate, de ce condiţionalitate în loc de condiţii, de ce, de la un timp, cum observa excedată şi Ioana Pârvulescu, locaţie în loc de... loc?
           
Ce să mai spunem despre limbajul buruienos, verde, crezut popular, plin de sevă, la care recurg unii publicişti deveniţi moderatori celebri de emisiuni. Dar ce să mă mir de aceştia, când cineva pe care eu îl socoteam critic literar, dl Dan-Silviu Boerescu, îi propunea şăgalnic moderatorului de la "Acasă" ca data viitoare să aducă în emisiune o "brunetă sexoasă"? Pudic, partenerul de dialog al criticului literar a lăsat ochii în jos.
           
Există pentru filme, în josul ecranului, acele avertizări privitoare la cantitatea de violenţă sau de licenţiozitate pe care o conţin. De avertizat nu avertizează pe nimeni, ce e drept, ci mai mult intrigă şi stârnesc, dar, în orice caz, conştiinţa celor care le afişează e împăcată. Ceva ar trebui să avertizeze şi în legătură cu siluirile limbii. Ceva, un beculeţ roşu ar trebui să se aprindă pe micul ecran şi să semnalizeze: acum aveţi de-a face cu cineva care vorbeşte incorect. Gradual, desigur: pentru erorile benigne o mică tresărire roşie în colţul ecranului. Şi roşu intens-pâlpâitor, pe toată suprafaţa, când se adresează naţiunii, să zicem, un Mitică Dragomir, senatorul fost fotbalist.
           
Dar cine mânuieşte beculeţul, aceasta este problema. Cine sesizează greşelile, cine le clasifică în mici, mijlocii şi mari? Dacă ar fi după mine primul la care aş recurge ar fi George Pruteanu, cu tot eşecul legii sale neinspirate.
           
L-aş rechema, ca să vorbim tehnic, pe post.

P.S. Scrisesem această notă când am aflat, de la un "telejurnal", că legea Pruteanu, întoarsă din drum de Preşedinte, este din nou în discuţie la una din comisiile Parlamentului. Deci n-a fost promulgată, dar nici chiar uitată, cum am crezut. Faptul nu schimbă totuşi cu nimic esenţa spuselor mele de mai sus în legătură cu stricătorii limbii.