Există ceva ce separă net aceste Poveşti de dragoste la prima vedere de alte volume - relativ similare ca arhitectură - publicate în vremea din urmă de editurile româneşti. Îmi vin în minte, la un prim tur de bibliotecă, câţiva coordonatori şi câteva titluri: Marius Chivu (Cartea cu bunici), Radu Paraschivescu (Răcani, pifani şi veterani), Radu Pavel Gheo & Dan Lungu (Tovarăşe de drum) sau Călin-Andrei Mihăilescu (Cum era ? Cam aşa...). Iar inventarierea ar putea, desigur, coborî adânc în timp şi s-ar putea diversifica lateral în componenţă. Cu rezultate, totuşi, previzibile, omogene sub raportul încadrării.
Cu totul altfel se prezintă, spuneam, volumul semnat - în această ordine - de Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu şi Ioana Pârvulescu. Numele sunt grele, iar tema e încă şi mai grea. Din toate punctele de vedere. Un coup de foudre nu e dependent de istorie, nu e politizabil, nu e repartizat pe criterii generaţioniste, nu e de găsit la tot pasul şi nu e - nici măcar în mediul local - lipsit de tradiţie literară. Fiindcă despre literatură e vorba. Şi despre intenţie. Pentru prima dată în ultimii ani, un asemenea op colectiv nu e lăsat în voia amintirii, ci fixat de la bun început în necesităţile stricte ale concepţiei. El nu adună o colecţie de fragmente memorialistice, în schimb provoacă o sumă de proze autentice având ca subiect - central sau numai presimţit - privirea cu consecinţe afective imediate. Naraţiunile de aici nu devin proze prin ricoşeu, pe parcursul lecturii, ci se nasc direct cu o conştiinţă prozastică remarcabilă.
Cum anume şi, mai ales, de ce ? Răspunsul e, probabil, uşor de intuit, dar nu şi de explicat. S-ar zice că, din perspectiva lectorului acestei cărţi, înaintea invocatei prime vederi s-a mai aflat, la un moment dat, ceva. Mai mult decât în alte cazuri, pe lângă mâna tutelară a autorilor, se simte puternic, în fiecare pagină, ochiul extrem de atent al acestora. Nici unul dintre cei cinci nu e mai puţin cititor decât scriitor. Ritualul aspru al scrisului pare pus exclusiv în slujba delicatei îndeletniciri a cititului. Dezvăluirea practică a preferinţelor literare ia - inspirat - locul unor eventuale confesiuni intime. Iată de ce mă îndoiesc că gesturile precipitate, de reacţie rapidă, pe care le presupune o recenzie sunt o formă adecvată de dialog critic cu un astfel de volum. Unor exerciţii publice de lectură scrise cu real talent nu li se poate răspunde decât investind, în propriile exerciţii, o doză proporţională de inteligenţă. Altminteri, goana cronicărească după verdictul memorabil riscă să revină o pretenţie ridicolă.
Fără să fie câtuşi de puţin teziste, cele cinci proze dintre copertele Poveştilor de dragoste... conţin, toate, câte un plan teoretic mediator între autorii lor şi literatura pe care aceştia o pun la bătaie. Stilul e omul. Dar vechea formulă îşi merită pe deplin adăugirile. Pentru că stilul, aici, mi se pare că e tocmai capacitatea omului de a se raporta la stil. Şi nu mă refer la cine-ştie-ce ansambluri de trăsături seci prin care am putea sintetiza povestirile. Ci tocmai la partea de inexplicabil pe care o lasă în urmă obligatoriile explicaţii făcute pe marginea textelor.
De pildă, Gabriel Liiceanu instrumentează un flirt juvenil ce prinde în plasele lui personaje de o măreţie voluntară şi de un umor neprevăzut, Crinii din clasa întâi de liceu. Aparent, povestea nu e deloc complicată. Doi adolescenţi - el energic, ea apatică - visează, pe urmele unor mistici arabi, să moară împreună, ucişi de parfumul crinilor regali. Hrănită cu poveşti nenumărate, încuibate unele-ntr-altele, iluzia lor se spulberă, cumva, prin absenţă. Aşteptată docil undeva lângă Cişmigiu, tânăra rămâne, inexplicabil, acasă. Scriitura lasă lucrurile în stadiul acesta, încheindu-se într-un zâmbet autoironic şi puţin dezamăgit. Lectura, însă, aduce cu ea interogaţiile cuvenite. Să nu fi avut certificatul medical chiar nici o acoperire ? Chiar să fi fost eşecul suicidului plănuit numai o chestiune de timp ?"Am plutit aşa o vreme. Apoi, deodată, am ştiut că nu va mai veni. Când m-am uitat la ceas, era trecut de nouă. Am luat-o spre casă traversând Cişmigiul, am ieşit pe la Sf. Constantin, am trecut podul de la Hasdeu şi am intrat în Cotroceni prin Costache Negri. Mirosul de tei învăluise tot cartierul. M-am culcat cu geamul deschis. Nu a venit la şcoală nici a doua zi, şi nici vineri, când ni se încheiau mediile pe ultimul trimestru şi pe tot anul. O colegă a adus un certificat medical. Ne-am revăzut toamna, în prima zi de şcoală." (pag. 28)
Povestea Adrianei Bittel duce excelent la capăt scenariul tragic preconizat de Liiceanu. Cele două despărţiri ale studentei la filologie sunt impecabil scrise. Şi - mai ales - impecabil pictate. Frumoasa filoloagă care se recomandă, scurt, Gema pare să înveţe armonia gesturilor de la un sportiv altminteri neinteresant şi retorica fiecărei culori de la Ludi, un pictor sas ascuns în subteranele din prejma Bibliotecii Centrale Universitare. Plecarea acestuia în Germania, înaintea oricărei declaraţii, e decodată corect şi dureros. Iar ştiinţa pe care o capătă, în decursul anilor, Gema e una dependentă de nuanţe, dar nu redusă la acestea: "A venit spre mine, avea în mână o pensulă muiată în carmin şi, când m-a îmbrăţişat, mi-a lăsat o pată pe umărul bluzei albe. L-am pupat pe barbă. Mirosea a terebentină şi a tutun de pipă. ş...ţ Tonul s-ar fi vrut trist, dar pe şevalet vedeam o frenezie carmin-portocalie, ce nu apăruse până atunci în picturile lui, o nerăbdare fericită. N-am spus nimic. ş...ţ Eu am terminat facultatea şi am fost repartizată la Frăsinetul de Jos. Bluza cu pată carmin o mai port şi acum, când nimeni nu-mi mai spune Gema. Uneori mi se atrage atenţia "vezi că ai o pată pe umăr" şi spun că ştiu." (pag. 50)
Cu un titlu americănesc - Misiune imposibilă - dar cu o poetică vădit autohtonă, proza Anei Blandiana iese din restricţiile verosimilului. Flama neîmpărtăşită provoacă celui asaltat atacuri de panică. Beţia iubirii îşi găseşte contraponderea în convulsiile inutilităţii. Cel iubit şi incapabil să iubească e, aflăm către final, un înger. Căzut, mă întreb, înainte de a deveni obiect al pasiunii? "Dar eu continuam să hohotesc pradă unui indigest amestec de revoltă şi milă, fără sfârşit şi fără alegere, pentru cei care mă priveau de acolo de sus, pentru şoferul care mă credea beat, pentru fata care îi povestea mamei ei iubirea, pentru bolnavii care îşi chemau moartea şi pentru cei care încercau încă să se ascundă de ea. ş...ţ Aripile la care renunţasem mă dureau cum îi dor pe ciungi picioarele pe care nu le mai au." (pag. 77)
Nicolae Manolescu se joacă dezinvolt, în toate sensurile, cu genurile şi cu cărţile. Nici tocmai proză, dar nici tocmai piesă de teatru; nici tocmai prinsă în cursa evenimentelor, dar nici tocmai devorată de notaţii analitice, povestirea Alesul profită minunat de cel mai blând dintre personajele sale, o sirenă rătăcită pe malul mării. Adusă în text, orice asmenea fiinţă duală devine, pe jumătate, o alcătuire de hârtie. O reflectare fidelă a naraţiunii înseşi. Altminteri, de ce numărul actanţilor care roiesc aici, îndrăgostiţi sau geloşi, curioşi sau aroganţi, în jurul frumoasei creaturi marine ar fi egal cu al celor care au participat la scrierea Poveştilor de dragoste...? "Scaunele parcă au fost împrăştiate de furtună în toate colţurile. Cel pe care a stat sirena e răsturnat. De mai sus, de mai departe, din cosmos, terasa apare ca o pată albă, ştearsă, iar siluetele oamenilor nu se văd. Aşa că nu le poţi număra, ca să ştii câte sunt, şi dacă cineva dintre cei care s-au aflat acolo la începutul piesei lipseşte cu adevărat, nici dacă s-a ascuns în spatele unui perete pe care şiroieşte apa, căci printr-un perete noi nu avem puterea de a vedea... şi, în general, nu putem vedea nimic în sufletul omului, care se ascunde şi el înăuntrul corpului, ca după un perete, se sustrage, se fofilează şi, în definitiv, poate că nici nu există" (pag. 105)
Şi ea un coup de foudre, şi ea un clin d'oeil, povestirea Ioanei Pârvulescu se petrece, de fapt, înăuntrul unei teribile metafore a uitării. În spatele iniţialelor pot fi ghiciţi, dinspre povestitor către ceilalţi, Emil Cioran, Simone Boué, Friedgard Thoma şi Eugen Ionescu. Că pariul iubirii e pierdut, o aflaserăm deja din cărţi. Dar că, din numai câteva schiţe, poate rezulta o fişă clinică de o asemenea acurateţe literară, n-aveam de unde să bănuim. Memoria se volatilizează pe furiş din mărturie în mărturie. Iată cum anonimatul se instaurează pe nedrept: "Nu, nu mi-l amintesc. Am o mulţime de clienţi care intră din pură nevoie de distracţie, se uită, dar nu cumpără nimic. Mai ales turiştii sunt o adevărată pacoste. Ce-i drept, preţul cel mai modest e cu trei zerouri, la mine. Domnul din fotografie sigur n-a cumpărat nimic, altfel l-aş fi reţinut. Ştiţi, îmi ajunge o singură ochire: nu-i genul care să cumpere dintr-un magazin ca al meu. Nu pare francez, posibil să fie vreun turist polonez." (pag. 136) Era, fireşte, vorba despre Cioran.
A împărţi plăcerea lecturii unor poveşti realmente frumoase cu aceşti cinci profesionişti e, în sine, o onoare. Comparativ cu care faptul că poveştile în cauză au fost scrise chiar de ei devine aproape secundar.